În urma lui, rămâne un mare gol

0
141

De câteva zile, tot încerc să însăilez ceva, în chip de drum bun lui Nicolae Manolescu și de rămas-bun nouă. Dar nu-mi iese. Nu că nu m-a afectat moartea lui Nicky, ba poate pentru că m-a afectat prea tare și mă lasă fără cuvinte.

Cum ți-am zis de la bun început, întâmplări cu Manolescu n-am de evocat, pentru că nu i-am fost dintre cei foarte apropiați. Țineam la el și-l respectam, dar de la distanță.

De aproape patruzeci de ani lipsesc din țară. Sigur că ne-am încrucișat și înainte (i-am fost chiar student), și după plecarea mea: întâlniri cordiale, aș zice, dar nu asidue. În schimb, destul de asidue erau lecturile și re-lecturile mele din cărțile lui. (Iată, de pildă, chiar luna asta – telepatie oare? –, scriind ceva despre Blecher, i-am recitit capitolul, pe tema respectivă, din Arca lui Noe).

Trandafir din grădina familiei Sragher – In Memoriam Nicolae Manolescu – foto Peter Sragher

În urma lui, îmi rămâne (și cred că întregii culturi românești îi rămâne) un mare gol obiectiv, adânc subiectiv resimțit. E situația pe care o rezumă zicala populară, frumoasă și nespus de tristă în exactitatea ei: „Se făcu larg în bătătură“.

 Și e sentimentul, deloc consolator, că noi, cei rămași, suntem – și devenim din ce în ce mai mult – niște supraviețuitori.

Consolator (cel puțin, pentru mine) e gândul că nu mai e mult și că, poate, ne va fi dat să-i reîntâlnim pe toți cei plecați din bătătură noastră, la loc bătut, în fața altei Case.

Până atunci, la bună vedere, Nicolae Manolescu!

Articolul precedentAlianța dintre profunzimea gândului și umorul rafinat
Articolul următorROST către ROST

Lasă un răspuns