De câteva zile, tot încerc să însăilez ceva, în chip de drum bun lui Nicolae Manolescu și de rămas-bun nouă. Dar nu-mi iese. Nu că nu m-a afectat moartea lui Nicky, ba poate pentru că m-a afectat prea tare și mă lasă fără cuvinte.
Cum ți-am zis de la bun început, întâmplări cu Manolescu n-am de evocat, pentru că nu i-am fost dintre cei foarte apropiați. Țineam la el și-l respectam, dar de la distanță.
De aproape patruzeci de ani lipsesc din țară. Sigur că ne-am încrucișat și înainte (i-am fost chiar student), și după plecarea mea: întâlniri cordiale, aș zice, dar nu asidue. În schimb, destul de asidue erau lecturile și re-lecturile mele din cărțile lui. (Iată, de pildă, chiar luna asta – telepatie oare? –, scriind ceva despre Blecher, i-am recitit capitolul, pe tema respectivă, din Arca lui Noe).
În urma lui, îmi rămâne (și cred că întregii culturi românești îi rămâne) un mare gol obiectiv, adânc subiectiv resimțit. E situația pe care o rezumă zicala populară, frumoasă și nespus de tristă în exactitatea ei: „Se făcu larg în bătătură“.
Și e sentimentul, deloc consolator, că noi, cei rămași, suntem – și devenim din ce în ce mai mult – niște supraviețuitori.
Consolator (cel puțin, pentru mine) e gândul că nu mai e mult și că, poate, ne va fi dat să-i reîntâlnim pe toți cei plecați din bătătură noastră, la loc bătut, în fața altei Case.
Până atunci, la bună vedere, Nicolae Manolescu!
