În literatură, nu putem să vorbim despre adevăr, odată ce ea este, în cea mai mare parte, o plăsmuire a minții artistului cuvintelor așternute pe hârtie. Adevărul îl caută mai degrabă filosofii. Și înțelepciunea. Immanuel Kant a recunoscut în trecere că n-a reușit o definire mai exactă a esteticii, a artei, metaforizând – el, cel atât de cerebral! –, când a postulat că arta este o finalitate fără scop.
A fost un moment în biografia mea, când m-am bucurat foarte mult că există cineva care apără adevărul în literatură sau, am putea spune, luptă pentru o literatură cinstită. Etica, da etica este atât importantă în demersul literar, ca și în viață, odată ce creația literară este viața scriitorului. De fapt, nu pot spune că apăra adevărul în literatură, ci, mai degrabă, literatura adevărată, originală, cea care chiar aparține aceluia care o pune pe hârtie, și nu altuia, prin plagiere.
Și omul acela a fost, atunci, Nicolae Manolescu.
Cu un curaj aparte, în paginile revistei ”România literară”, a scos la lumină plagiatul lui Eugen Barbu din volumul Incognito III, unde s-au descoperit zeci de pagini copiate ad litteram din opera prozatorului rus Konstantin Paustovski. De asemenea, au fost identificate lungi pasaje preluate din operele lui André Malraux, Ilia Ehrenburg și Petru Dumitriu. În acea epocă, se vorbea prin târg că cel mai amplu și evident fragment dintre operele plagiate ar fi fost adus la cunoștința lui Nicolae Manolescu chiar de către „negrul“ cu care lucra Eugen Barbu, și anume de traducătorul romanului lui Paustovski. Se știa în lumea literară că Eugen Barbu, care publica imens (pe lângă o intensă activitate publicistică, scenarii de film etc.), ”conlucra” pe deasupra și cu autori care n-ar fi avut șansa de a fi publicați, ”împrumutîndu-le” creația spre propria bunăstare și glorie. Asta însă nu-i era însă deajuns.
Articolul scris de către Nicolae Manolescu nu a putut vedea lumina tiparului imediat, cu toate că volumul lui Eugen Barbu văzuse lumina tiparului în 1978. Relațiile cu puterea comunistă erau prea puternice. Barbu se dovedea a fi prea util regimului comunist. Presiunea intelectualității revoltate de această adevărată crimă împotriva literaturii a fost însă prea mare, prea amplu era scandalul și adevărul a ieșit, până la urmă, la iveală.
În articolul publicat de Nicolae Manolescu în 1979 în România literară, îmi aduc aminte că era pus textul din traducerea realizată din opera lui Paustovski, iar alături textul care se presupunea că-i aparține lui Eugen Barbu. Și erau identice, nici măcar o virgulă nu fusese schimbată. Paustovski sută la sută.
Eugen Barbu – care făcea politica partidului în publicația Săptămâna – ataca la comandă, cu sfântă mânie proletară, „Europa Liberă“ și „Vocea Americii“, prin Corneliu Vadim Tudor și alți scriitori arvuniți de Partidul Comunist Română, ducând totodată o luptă demnă de o cauză mai nobilă împotriva poeților optzeciști, care erau cu mare greutate publicați în reviste și la edituri, o mare parte a lor fiind grupați în jurul „Cenaclului de Luni“ condus de Nicolae Manolescu. Plagiatul fiind dovedit foarte limpede, nu s-a întâmplat totuși nimic, pentru că rolul lui Eugen Barbu în angrenajul comunisto-securist era prea important ca puterea de-atunci să se renunțe la serviciile lui. Eugen Barbu devenise însă un paria în sânul tagmei scriitoricești. A continuat, totuși, să fie membru al Uniunii Scriitorilor din România până în anul 1990, când – după căderea regimului comunist – a fost exclus din Uniunea Scriitorilor din România.
Important pentru mine, atunci, ca elev de liceu încă, a fost să descopăr un om care-și punea viața în pericol și cariera între paranteze, atacând o piesă atât de importantă a propagandei comuniste, a promovării realismului socialist cum era Eugen Barbu. Și Nicolae Manolescu a fost atacat după această dezvăluire și înainte și după 1989 în mod violent de persoane fără caracter precum Corneliu Vadim Tudor. Acesta ajunsese, slugarnic cum era, să continue și la ani de zile după plagiatul lui Eugen Barbu, descoperit și dovedit, să susțină în paginile revistei ”România Mare” că Eugen Barbu nu a plagiat. Aflasem și că Barbu își construise, în Poiana Țapului, o vilă care costase peste un milion de lei în anii șaptezeci ai secolului trecut.
O dovadă de obiectivității criticului literar – care a știut să depășească atacurile acoliților lui Barbu – dar și a omului Nicolae Manolescu o constituie faptul că nu a negat valoarea scriitorului Eugen Barbu după marele scandal. A afirmat în repetate rânduri că Groapa este, din perspectivă ideologică, „cel mai curat“ roman al anilor ’50 din secolul trecut și unul dintre cele mai valoroase romane postbelice.
Ce m-a impresionat însă – ca licean, ca om care se formează, are propriile lui aspirații și are totodată nevoie de modele – cel mai mult în acele clipe ale anului 1979, citind articolul său din România literară, a fost lupta lui pentru adevăr, pentru corectitudine, cinste, pentru păstrarea principiilor etice într-o perioadă când în jurul nostru era trâmbițată neîntrerupt atât de multă minciună, pe toate canalele posibile.
Astfel de lucruri nu se uită niciodată.
