Acum, când polifonia vocilor care însoțesc indiscret trecerea sa din lumea părelnică înspre capătul Nopții, Domnul Profesor Nicolae Manolescu ni se relevă învățătorul regretat nu doar de învățăceii săi, ci de toți cei care l-au ascultat, privindu-i chipul, căutându-i cărțile și citindu-le cu devoțiune.
Iar după ce toate cele ce se cuvin a fi spune – ori nespuse – într-o asemenea împrejurare se vor stinge, va rămâne lestul spuselor care nu-s de povestit. Ceea ce intuiesc că știa Domnul Profesor atunci când a fost înscăunat Președintele Uniunii Scriitorilor din România – nu într-atât, încât să creadă că încearcă marea cu degetul.
Cum mă prenumăr printre marginalii care, totuși, nu s-a lăsat fagocitat de patul germinativ al castei, mă socotesc a fi un martor in medias res, dat fiind că am funcționat, vreme de două decenii, în acest cadru instituțional, îngropată până la sufocare, nu doar livresc, în patrimoniul de carte al breslei – circa șapte mii de unități bibliografice –, din perspectiva unui minuscul secretar al angrenajului care face să subziste prestigiul Uniunii Scriitorilor: Juriul decernării anuale a premiilor acordate mânuitorilor condeiului.
Discreția mea va tolera însă o abatere, dezvăluind un fapt aparent paradoxal, și anume că am întâlnit scriitori care nu prețuiesc Cartea, însă fetișizează cărțile, scriind în neștire și „lustruindu-se pe sine“. Iar față de aceștia, Domnul Profesor devenea un orgolios modest, din care pricină multă zgură literară a mai înhalat, eu fiind „mica vamă“ de la parter, care înghițea scatoalcele… Ce să mai zic de Domnul Profesor de la etajul întâi, care era efectiv „gazat“.
(Cred că nu e deplasat să amintesc un anume fapt divers, care mai degrabă ar ține de sociologia literară, și anume că cei mai citiți autori români din biblioteca Uniunii Scriitorilor – socotind după cărțile lor hărtănite – erau Eugen Barbu și Ileana Vulpescu.)
În ciuda a toate, Uniunea Scriitorilor subzistă ca o citadelă în fața atacurilor de berbece a mai știu eu ce neaveniți, uneori adumbrită de varii zone de entertainment cu care volens nolens se mai intersectează.
Și, cum nu cred că doar întâmplarea, fie ea și fericită, m-a împins în cotloanele acestei citadele, iată-mă, de data asta, și în situația ca ea să-mi fi oferit prilejul să calc, în iunie anul trecut, pragul biroului Domnului Președinte al U.S.R., pentru a-mi oferi „mărgica colorată“ – ultima mea traducere, al optulea roman al scriitorului sârb Milorad Pavić, Teatru de hârtie, ce fusese lansat la Târgul de carte cu ceva zile înainte – corifeilor breslei mele.
Și, intrând în biroul Domnului Profesor, l-am surprins citind perplex o anume cronică de carte. Amândoi ne-am minunat de acel exercițiu de deșertificare a limbii, de fractură între gând și cuvânt – și, adăugam eu, între sacru și profan.
Trecuse o jumătate de secol de la prima noastră întrevedere în ambianța unui seminar de literatură română – „studenta față către față cu asistentul universitar“, răstimp întretăiat de lumi paralele. Pentru ca acum să-mi pice din cer prilejul de a ne afla ROST CĂTRE ROST (sintagmă dragă mie, întâlnită într-o scriere athonită, însemnând, pentru mine, din nou, „față către față“) din categoria calcului semantic.
*
E atâta haos organizat în jurul nostru…
Doar că acele voci sonore care ne asaltează în siajul sloganului „tactica pământului pârjolit“ nu vor avea spor, căci, Domnule Profesor, ați izbutit să înmănuncheați caractere în această NAVĂ a ROSTuirii limbii române – lăsându-ne-o moștenire.
