A existat o Revoluție a lecturii la sfârșitul secolului al XVIII-lea? Partea a III-a

0
82

traducere de Radu-Mihai Alexe

Piața de carte și gustul pentru lectură

Reinhard Wittmann – din arhiva autorului

Schimbările fundamentale ale tehnologiei culturale a lecturii au avut, în mod firesc, un impact direct asupra pieței de carte, care și-a modernizat atât formele de circulație, cât și obiectele. Începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, cartea a fost înțeleasă în mod consecvent ca bun cultural, iar piața s-a orientat în acest sens, odată cu trecerea de la economia de până atunci, bazată pe troc, la tranzacțiile monetare, conform principiilor capitaliste. Tendința spre producția strict orientată spre vânzări, care își avea originea la Leipzig și la librarii saxoni din Germania de Nord, a dus la crearea unei noi piețe, orientată spre cerere, și la noi forme de publicitate. De asemenea, numărul librarilor a crescut semnificativ chiar și în orașele de provincie, iar o nouă generație de editori a folosit Iluminismul ca pe o afacere. Prin urmare, aceștia au fost declarați de publiciștii conservatori drept principala cauză a revoluției lecturii.

În același timp, rolul autorului s-a profesionalizat, iar în Germania a apărut „scriitorul liber“, care, pe de o parte, insista asupra autonomiei creativității sale, iar, pe de altă parte, trebuia să se supună legilor comerțului anonim de bunuri, în curs de dezvoltare. Această necesitate de prosternare pe piață în fața unui public anonim l-a împins pe autor, altfel decât pe cititor, la un contact intensiv cu cei care-l receptau, la o comunitate spirituală, fondată de carte.

Piața de carte era de-acum formată dintr-un public în general nelimitat, eterogen și anonim, ale cărui gusturi și nevoi de lectură începeau să se diferențieze din ce în ce mai mult, interesat, în același timp, de cărți specializate pentru avansare profesională și informare politică, dar și de romane de groază sângeroase și cărți de dezvoltare personală. Intereselor particulare și imbricate le corespundea însă omogenizarea gustului pentru lectură chiar și dincolo de vechile limitări de clasă. Aceeași emoționantă poveste familială era citită cu aceeași plăcere de aristocrată și de camerista ei, același roman de groază era gustat cu aceeași plăcere de judecătorul de cameră și de calfa de croitor – dar ele, toate, puteau să-și croiască drum și spre publicul unei literaturi naționale canonizate. Deși cititorul anonim era la cheremul ofertei pieței, el avea, în continuare, cerințe colective față de aceasta, care nu puteau fi ignorate decât riscând un eșec comercial.

Schimbările radicale ale pieței și ale gustului pentru lectură se oglindesc (în ciuda tuturor inconvenientelor statistice) în cataloagele târgului de la Leipzig, care reprezintă comerțul național de carte pentru întregul secol. Chiar și numai creșterea volumului de producție după 1760 dovedește cât de surprinzător de rapid s-a format publicul doritor de lectură: cataloagele târgurilor înregistrează 1.384 de titluri pentru anul 1765, 1.892 de titluri pentru 1775, 2.713 în 1785, 3.222 în 1790, 3.257 în 1795 și 3.906 în 1800. Producția anuală totală reală în jurul anului 1800 trebuie să fi fost probabil dublă față de numărul de titluri enunțat. Odată cu declinul rapid al latinei – care fusese vreme de secole limba savantă dominantă – câștiga teren extinderea cantitativă a noutăților. La târgurile de carte, ponderea latinei s-a redus de la 27,7% în 1740, la 3,97% în 1800. În același sens, s-a schimbat și ordinea domeniilor tematice: predominanța covârșitoare a domeniului teologic-religios s-a diminuat rapid, semnalând atât secularizarea erudiției, cât și îndepărtarea publicului protestant de literatura devoțională anterioară. În același timp, a crescut procentajul unor domenii tematice moderne, ca geografia, științele naturii, politica, educația și, în special, beletristica. În 1740, literatura artistică reprezenta la târguri doar 6% din oferta de carte. În 1770, ea a crescut la 16,5%, iar în 1800 chiar până la 21,45%, ocupând astfel primul loc în clasamentul domeniilor tematice. Această creștere s-a datorat mai ales romanului, a cărui pondere a crescut de peste patru ori, de la 2,6% din oferta de carte din 1740, la 11,7% în 1800.

Însă nu numai numărul titlurilor a crescut, ci și cel al exemplarelor. Cu toate acestea, tirajele medii n-au crescut în aceeași măsură, din cauza reeditărilor și a apariției  bibliotecilor de împrumut. Ziarele au atins tiraje mult mai mari decât cărțile, în special la sfârșitul secolului, după șocul Revoluției Franceze: renumitul Hamburgischer Correspondent (Corespondentul hamburghez) scotea 25.000 de exemplare în 1798, iar în 1801 chiar 51.000 de exemplare – asta însemna, în medie, un exemplar la zece cititori, cu alte cuvinte circa jumătate de milion de cititori. În schimb, tirajul revistelor literare mai sofisticate era mult mai mic (ca, de exemplu, Teutscher Merkur a lui Wieland, cu doar 1.500 de exemplare).

Prețul cărților – mai ales în cazul mult râvnitelor cărți de ficțiune – s-a dovedit, în ultima treime a secolului al XVIII-lea, o piedică în calea sporirii rapide a numărului de cititori. Acestea au crescut de opt-nouă ori în această perioadă, ceea ce s-ar putea explica prin dezvoltarea practicilor de vânzare a cărților (comerț net și tiraje modeste), dar și prin creșterea constantă a cererii. În Germania (ca, de altfel, și în Anglia), o familie se putea hrăni timp de una sau două săptămâni din prețul unui roman. Prin urmare, cea mai mare parte a publicului emergent, care ajungea până la clasa de mijloc burgheză, a apelat la bibliotecile de împrumut și la societățile de lectură pentru a-și satisface nevoile de citit, sau cel puțin cumpăra reeditări, tipărite în sudul imperiului, mult mai ieftine decât edițiile originale din nordul și centrul Germaniei. În acest sens, reeditarea a jucat un rol central în extinderea publicului cititor și în răspândirea noului gust pentru lectură, în special în Germania catolică din sud.

Bineînțeles că s-a schimbat și cartea ca obiect. Pentru a promova o lectură extensivă și rapidă, editorii progresiști au încercat în zadar să impună elegantele caractere grafice Antiqua în locul celor gotice, denumite Fraktur, acele „rune urâte“, acel „scris monastic colțuros și plin de înflorituri“ (conform lui J. J. Bertuch). Această modernizare a eșuat în mare măsură. Cu atât mai mult își dorea publicul beletristic un aspect estetic elegant și plăcut al textelor – ele trebuiau prevăzute cu o mulțime de gravuri și viniete, ornamente și finaluri de text. Parte integrantă a unui roman captivant era și ilustrația, preferabil realizată de Daniel Chodowiecki, incomparabilul descriptor al vieții burgheze. În același timp, creștea aversiunea față de volumele groase: „Cărțile fac erudiți – broșurile fac oamenii“ era noua deviză.

Odată cu începutul culturii burgheze a cititului din Secolul Luminilor, s-a impus formatul in-octavo, mult mai ușor de folosit. De-a lungul deceniilor, cărțile au devenit din ce în ce mai subțiri, iar octavo mic, duodecimo și chiar și delicatul sedez (1/16 dintr-o coală de tipar) au devenit formatele preferate ale cititorilor de ficțiune. Conținutul almanahurilor se potrivea cel mai bine aspectului delicat. Cartea poetică de buzunar a fost suportul unei culturi sociale literare care, urmând modelul francez, a produs, începând cu 1770, peste două mii de astfel de volume, adesea plăcut, chiar luxos decorate – pe lângă cărțile literare, au existat și volume populare și specializate cu tematică academică, politică, satirică. Jean Paul, unul dintre poeții îndrăgiți de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, comenta și el această schimbare:

Doamne! Când îți aduci aminte de vechii folianți de câteva kilograme, prinși pe scânduri, piele, armături de alamă și scoabe, la fel ca jilțurile de piele, bătute în cuie de alamă, ale bunicului cel învățat și când, în schimb, ții în mână o cărticică de buzunar: chiar nu te poți plânge. Pielea de porc s-a transformat în piele saffiano, ferecăturile de alamă în canturi aurii, scoabele și încuietorile în huse de mătase, iar lanțul, cu care acei uriași erau legați în biblioteci, a devenit o panglicuță obișnuită de mătase.35

Cea mai gustată de public – și, în același timp, obiectele principale ale criticilor dependenței de lectură – nu era literatura educativă și informativă a „realiilor“, adică jurnalele de călătorie și scrierile de științe ale naturii, ci noile genuri literare principale „extensive“, periodicele și romanele. Mai ales acestea din urmă stimulau, după cum criticau detractorii lor, dezvoltarea unei „forme rapide, ce nu cerea concentrare, aproape inconștientă a comportamentului de lectură“36

Poate părea paradoxal, totuși, că cea mai puternică identificare a cititorului cu sentimentele personajelor de ficțiune existente până atunci în literatură să se producă grație utilizării caracteristicilor de bază ale tiparului – cel mai impersonal, obiectiv și public dintre toate mijloacele de comunicare.37 

Este bine cunoscut faptul că polemicile împotriva lecturii de romane au o lungă tradiție, care datează de la Amadís de Gaula. Ea s-a referit însă mereu la comportamentul individual nepotrivit al unei minorități privilegiate. La sfârșitul secolului al XVIII-lea însă, odată cu multiplicarea producerii și a receptării romanelor, dependența de lectură a romanelor a căpătat pentru prima dată dimensiuni socio-politice. Numai în Germania au fost prezentate, cu prilejul Târgului de Paște din 1803, nu mai puțin de 276 de romane noi, număr care nu a fost nici pe departe egalat în Franța și Anglia. Avalanșa de romane acoperea toate nuanțele de gust ale publicului. În 1805, Allgemeine Literatur-Zeitung a publicat un bilanț cu principalele tendințe ale modei în producția de romane din Germania, începând cu 1776, anul publicării romanului Siegwart de Johann Martin Miller: perioada sentimentală, comică, psihologică, a pasiunii și a cavalerului, a fantomei, a vizionarului, a stafiei și magiei, a organizației secrete și a intrigilor de curte, dar și perioada domestică, a caietelor de mostre, perioada cu hoți, tâlhari și pungași. O proporție semnificativă (circa 40%) a acestor apariții noi o constituiau traducerile, de preferință din limba engleză. O întreagă generație părea să fie molipsită de această patimă a romanului – chiar generația care ar fi trebuit să continue lupta pentru emanciparea burgheză și care, în schimb, își petrecea timpul cu lecturi ce dădeau dependență. Critica morală a căpătat astfel o componentă masiv politică. Autorii progresiști se plângeau de faptul că astfel de lecturi distrug folosirea propriilor facultăți de gândire și dorința de emancipare în rândul tinerilor studenți și bărbați – „și, fără măcar să le pese, privesc cum libertatea de gândire și a presei sunt ucise“. Prin faptul că lectura stârnea și înflăcăra imaginația, ea îl detașa pe cititor de percepția și experiența senzorială concretă până la deziluzia totală și chiar nihilism. Cititoarelor împătimite de romane li se reproșa că se refugiază într-o plăcere pasivă și sentimentală tocmai în clipa în care familia burgheză atribuia femeii o nouă sferă importantă de îndatoriri. Până și partea conservatoare critica, în fel și chip, faptul că astfel de romane stimulau imaginația, corupeau moravurile și distrăgeau atenția de la muncă. Immanuel Kant a explicat succint: „Citirea de romane are drept urmare, pe lângă multe alte tulburări ale minții, că transformă distragerea în ceva obișnuit.“

Pe lângă romane, lectura pe care noul public o prefera au fost periodicele. Încă de la sfârșitul secolului al XVII-lea, existau plângeri cu privire la „dependența intempestivă de ziare“, dar și acest lucru a căpătat acum o nouă dimensiune. Pofta de știri zilnice, de informații jurnalistice despre evenimentele politice, ecleziastice, literare și economice curente s-a răspândit cu mult dincolo de clasele de mijloc. Acest lucru s-a aplicat și foilor volante, însă de-abia cu dispariția cenzurii. Când împăratul reformator Iosif II a introdus libertatea presei în Austria, rezultatul a fost un adevărat „dezgheț“, datorită căruia au fost publicate numai în cei doi ani 1781/82 un număr de 1.200 de broșuri, pamflete și foi volante. La sfârșitul secolului, dominația necondiționată a politicului i-a unit pe toți cititorii, în funcție de premisele specifice fiecărui grup – straturilor de jos li se citeau noutățile senzaționale în piețe sau în crâșme, straturile superioare le devorau la tarabele târgoveților din marile orașe sau le discutau civilizat în cadrul societăților de lectură. În mod evident, dependența de romane, atât de denigrată, nu pare să fi produs dependență unei întregi generații, ci mai degrabă a atins un nou stadiu, după cum recunoștea, în 1792, clericul mason K. A. Ragotzky:

„Acum însă, a apărut cu adevărat cazul în care o lectură de modă nouă, generalizată și mult mai puternică decât toate cele anterioare, s-a răspândit nu numai în Germania, ci în întreaga Europă, atrăgând toate rangurile și clasele societății și înlocuind aproape orice alt fel de lectură; iar aceasta este citirea ziarelor și a foilor volante cu tematică politică. Ea este cu siguranță cea mai generalizantă lectură la modă care a existat vreodată; […] de la regent și ministru până la tăietorul de lemne de pe stradă și țăranul din crâșma satului, de la femeia înstărită până la fata care freacă podelele din bucătărie, toată lumea citește acum ziare. […] Se socotește ora când va sosi poșta și se asediază clădirea poștei, pentru ca fiecare să fie primul când poștașul își deschide geanta […]. O femeie cultivată trebuie să fi citit cel puțin cele mai recente foi din Moniteur, Journal de Paris sau Gazette de Leide înainte să se ducă la sindrofia unde se bea ceai și în societatea domnilor pe care acest spirit îi adună de-acum laolaltă cu și mai mult sârg în jurul meselor cu ceai, făcând schimb de știri din Chronique du mois, London Chronicle, Morning Post sau din cele două ziare din Hamburg, Frankfurt sau Bayreuth, în vreme ce fierarul stă la nicovală, iar cizmarul pe taburetul său, lăsând momentan ciocanul și sula deoparte, și citește sau o ascultă pe nevastă citindu-i din Straßburger Kriegsbothe, din Brünner Bauern=Zeitung sau din Staats=Courrier.“38 

Chiar și în Germania, revoluția lecturii literare n-a împiedicat în niciun fel dezvoltarea conștiinței politice – a favorizat mai degrabă tendințe antifeudale și anticlericale, ba chiar antiautoritare în general, care apăreau la fel de frecvent atât în beletristica la modă, cât și în publicistica politică. Din păcate, rolul jucat de lectura clandestină în Germania încă n-a putut fi cercetat. În Franța, cum a arătat Robert Darnton, pornind de la bogatele surse ale Société typographique din Neuchâtel, cărțile obscene și antireligioase erau, de asemenea, un material de lectură deosebit de popular chiar și printre funcționarii clasei de mijloc.

Heinrich Heine și soția sa Matilde © Galeria foto ARD

Instituții ale lecturii: Biblioteca de împrumut și Societatea de lectură

Noul comportament de lectură a găsit, de asemenea, noi modalități de organizare. Piața de carte bine organizată s-a confruntat cu masa fără chip a cumpărătorilor anonimi prin cititorul instituționalizat. Această organizare, caracteristică burgheziei emancipatoare din secolul al XVIII-lea, a avut loc pe două căi paralele: prin intermediul bibliotecii comerciale de împrumut și al societăților de lectură necomerciale. Ambele au fost, în același timp – atât în Germania, cât și în Anglia și Franța –, purtătoarele revoluției lecturii.39 Pe de altă parte, bibliotecile publice, mânăstirești, municipale și judecătorești, precum și majoritatea bibliotecilor universitare (cu excepția celei din Göttingen) n-au jucat practic niciun rol în satisfacerea noii dorințe de lectură, ba chiar au făcut tot posibilul pentru a o inhiba. Regulamentul Bibliotecii Ducale din Gotha, în Turingia, stipula: „Oricine dorește să se uite mai îndeaproape la o carte trebuie să-l roage pe bibliotecar să i-o arate, ceea ce bibliotecarul va face, el având și dreptul de a interzice citirea acelei cărți.“

Cu excepția unor precursori, apogeul bibliotecilor de împrumut în Europa a început în întreaga Europă după 1750. În Anglia, numărul lor a crescut la not less than one thousand („nu mai puțin de o mie“) până în 1801, potrivit Monthly Magazine. În 1761, librarul Quillan a fondat prima bibliotecă franceză de împrumut în Rue Christine din Paris, iar loueurs de livres s-au înmulțit foarte repede între anii 1770–1880. În spațiul de limbă germană, primele biblioteci au fost fondate în Frankfurt am Main și Karlsruhe în anii 1750, luându-le model pe cele din Berlin, iar în anii ’80 și ’90, cel puțin o bibliotecă de împrumut putea fi găsită în marea majoritate a orașelor și târgurilor mai mici. În jurul anului 1800, la Leipzig existau nouă astfel de instituții, la Bremen zece, iar la Frankfurt am Main chiar optsprezece. Dar chiar și într-un orășel precum Oranienburg, în Prusia, șeful poștei a dat cu împrumut peste 12.000 de volume și a permis citirea cu plată a aproximativ 100 de ziare. Bibliotecile de împrumut erau partenerii ideali pentru consumul excesiv de lectură, care se răspândea rapid, în special în rândul clasei de mijloc. Cei care, din motive sociale, financiare sau locale, nu puteau să se alăture unei societăți de lectură își puteau satisface aici nevoia de literatură de toate felurile cu mijloace materiale puține sau având o motivație redusă de achiziție. Aceasta a avut un impact negativ mai ales asupra acelor segmente de public foarte numeroase, care, în mod concret, erau excluse din societățile de lectură, cu toate că tocmai acestea erau cele mai afectate de „dependența de lectură“: studenții și ucenicii meșteșugari, fetele și femeile tinere, grupurile marginalizate din punct de vedere social, de proveniență parțial academică, cum ar fi intendenții de curte și informatorii, militarii fără apartenență nobilă și scribii.

Aceleași voci contemporane care au protestat vehement împotriva acestei patimi fatale de lectură considerau bibliotecile de împrumut drept principalele pepiniere ale acestui viciu. Ele erau socotite „bârloguri și bordeluri cu otravă morală“, care insuflau deopotrivă tinerilor și bătrânilor, celor de rang înalt și omului obișnuit „arsenicul minții“. Bibliotecile de împrumut ale căror colecții erau majoritar romanești, incluzând nu numai povești cu cavaleri, tâlhari și fantome, ci și sensibile și sentimentale romane de dragoste și familiale, erau adesea etichetate cu dispreț drept „stabilimente de la colțul străzii“. Inventarul lor de cărți era adesea învechit și varia între câteva zeci de titluri și câteva mii de volume. Acest tip timpuriu de bibliotecă de împrumut cu carte de consum în scop de pur divertisment era adesea gerat de anticari, legători de cărți sau de persoane totalmente străine de domeniul cărții, dar chiar și unii librari de renume din orașele mai mici s-au simțit obligați să-și orienteze oferta către astfel de produse. În Württemberg, în 1809, nouă zecimi din toate bibliotecile de împrumut din târguri erau astfel de mici firme, cu fonduri de carte cuprinse între o sută și șase sute de volume. Bineînțeles, chiar și în cazul orașelor mari, gustul pentru lectură nu se situa nicidecum la un nivel mai înalt.

Dar și acestui tip de bibliotecă de împrumut, atât de criticat, i se opunea, la începuturile instituției, un altul, care se inspira după modelul societăților de lectură, concura cu ele și, uneori, chiar provenea din acestea. Fondurile de carte ale unor astfel de „cabinete de lectură“ sau „muzee“ dezvăluie un standard de-a dreptul enciclopedic. Aici era reprezentat întregul spectru al pieții de carte contemporană, de la publicații științifice specializate și până la ediții de opere ale poeților, trecând prin publicații în limbi străine. În plus, un cerc de lectură a jurnalelor, deseori afiliat, oferea periodice autohtone și străine. Astfel de companii, care, în ciuda motivației lor comerciale, afișau o imagine de sine specifică  perioadei iluministe târzii, erau mai mult decât capabile să reziste în fața puținelor și inadecvatelor biblioteci publice și universitare. În metropolele comerțului și ale educației, precum Viena, Frankfurt sau Dresda, aceste instituții combinau o gamă de produse și o bibliotecă de împrumut cu săli de lectură, în care erau disponibile lucrări de referință, cu săli de expoziție pentru noutăți, uneori și pentru opere de artă și obiecte comerciale, cu săli de muzică și saloane, în care se serveau băuturi răcoritoare.

Cu toate acestea, fără a prejudicia aceste „înalte“ instituții, cererile de monitorizare a „dughenelor cu otravă“ politică și morală s-au intensificat, mai ales după Revoluția Franceză. În jurul anului 1800, în aproape toate statele germane s-au interzis bibliotecile de împrumut (ca, de exemplu, în Austria, între 1799 și 1811) sau, cel puțin, s-au impus reglementări severe de control (în Prusia, Edictul Wöllner din 1788, în Bavaria din 1803).

De la începutul secolului al XIX-lea, bibliotecile de împrumut au depășit peste tot societățile de lectură; această evoluție este o dovadă a individualizării și, în același timp, a anonimizării receptării literare. Discuția convivială, orientată spre socializare, despre literatură într-un cerc de prieteni și cunoștințe, a fost înlocuită de lectura individuală, de promovarea separată, parțial escapistă, parțial socială a consumului de lectură, care a necesitat o mediere comercială.

Spre deosebire de bibliotecile de împrumut, societățile de lectură erau organizații autonome, care aveau ca scop furnizarea de materiale de lectură ieftine pentru membrii lor, fără interese comerciale. Burghezia de la sfârșitul epocii Luminilor, care, criticând dependența de lectură, critica, de fapt, lectura solitară și socialmente distantă drept lenevie dăunătoare social, a găsit în ea un loc central de emancipare, dar, fără îndoială, și de disciplină și control reciproc – aici, lectura se desfășura sub supraveghere și pe baza unor norme comune, a unei dezvoltări și tratări colective a lecturii. Nu există nicio îndoială că societățile de lectură au fost punctul de întâlnire a două realizări centrale ale emancipării burgheze: pe de o parte, lectura extensivă, a cărei voracitate în privința noutăților depășea, de obicei, mijloacele financiare ale individului, și, pe de altă parte, efortul de organizare socială a acestui public nou, format din persoane particulare dornice de lectură într-o formă relativ autonomă.

Dezvoltarea istorică a societăților de lectură a început, în secolul al XVII-lea, cu abonamente comune la ziare, iar mai târziu și la reviste. Astfel de cercuri de lectură, care serveau la satisfacerea foamei de informații politice, au durat adeseori, fără o instituționalizare ulterioară, până în secolul al XIX-lea. Fiecare participant a rămas în propriul spațiu privat de lectură la modă, fără nicio comunicare reglementată despre ceea ce citise. Începând cu anii ’70 ai secolului al XVIII-lea, au apărut forme mai raționalizate de organizare: „bibliotecile de lectură“, în care materialul de lectură a fost adus și pregătit într-o încăpere separată, gata pentru utilizare – iar alături de periodice, acolo se aflau acum tot mai multe cărți. Pentru achiziții și împrumuturi, finanțe și administrare erau necesare anumite directive, trebuia numit un consiliu administrativ și au fost create structuri de asociere. Locul de păstrare a cărților a devenit curând un loc de întâlnire, în care se purtau discuții despre cărțile citite, iar fiecare își putea forma părerea proprie.  Nevoia larg răspândită a unor astfel de locuri de lectură, care mijloceau comunicarea prin lectură a dus la creșterea explozivă a numărului lor, mai ales în orașele comerciale din Germania protestantă. Până în 1770 apăruseră treisprezece societăți de lectură, până în 1780 aproximativ cincizeci, între 1780 și 1790 chiar o sută șaptezeci, iar în ultimul deceniu din Secolul Luminilor s-a atins apogeul cu aproximativ două sute de societăți nou-create. În 1810 s-au mai adăugat încă o sută treizeci, dar numai treizeci și patru până în 1820. Din păcate, aceste statistici impresionante privind înființările nu sunt însoțite de date corespunzătoare privind durata de viață a acestor societăți.

Fără îndoială că atracția deosebită a acestora spre sfârșitul secolului al XVIII-lea se datora lărgirii ofertelor de divertisment. Din ce în ce mai multe „biblioteci de lectură“ și „cabinete de lectură“ completau sala de lectură cu o sală de discuții, în care se putea sta de vorbă și se putea fuma, unde servitorii aduceau băuturi răcoritoare și unde, nu de puține ori, se mai adăugau și alte săli de club pentru distracții civilizate, precum biliardul și alte jocuri. Chiar dacă statutele societăților de lectură nu menționau, de obicei, nimic cu privire la diferențele de clasă, era, totuși, garantată o anume omogenitate socială, prin faptul că, pentru admiterea de noi membri era necesar un vot majoritar – „egalitatea tuturor claselor“, proclamată adesea, devenea astfel o ficțiune.

Astfel de societăți de lectură, care purtau adesea nume precum Harmonie, Societät, Museum, Ressource sau Kasino, slujeau burgheziei înstărite și educate, respectiv funcționarilor publici din pătura nobiliară să-și amplifice contactele sociale – curând, cititul a devenit în aceste locuri de întâlnire strict delimitate față de clasele de jos doar o chestiune secundară. Numărul de membri putea varia între câțiva zeci, în societățile mai mici, la puțin peste o sută (la Bonn sau Worms), o sută optzeci (la Frankfurt/Main) până la patru sute la Hamburg sau chiar patru sute cincizeci și doi în societatea deosebit de animată din Mainz.

Amploarea și conținutul acestor lecturi au variat în mod considerabil. La început, pe lângă periodice și literatura științifică populară predominau scrierile educative, morale și didactice, în timp ce societățile de lectură specializate ale medicilor și juriștilor, predicatorilor, dascălilor și economiștilor se concentrau  pe publicații din domeniu. Spre sfârșitul secolului, lectura de divertisment, mai ales sub formă de romane, a devenit din ce în ce mai populară în rândul societăților orientate spre comunicare. Numeroase societăți de lectură aveau ambiția de a deține o gamă deosebit de largă de publicații curente, de la almanahuri, principalele cataloage cu recenzii, cele mai recente jurnale de călătorie și până la presa politică cotidiană, disponibilă chiar și în franceză și engleză.

Presupunând o medie de o sută de membri, societățile de lectură dintre 1770 și 1820 au atins un public total de aproximativ 50.000 de persoane și au căpătat o mare importanță în educația politică și cultura lecturii acestei elite. Aici, modelul lui Habermas pare să se fi realizat într-o măsură aproape ideală – un public de persoane private educate a ajuns la un consens privind interesele lor culturale și politice prin mijlocirea discuțiilor sociale despre lectură. Această elită a reprezentat poate 7% din totalul publicului cititor și doar un procent infim din întreaga populație. Cu toate acestea, astfel de cercuri autonome păreau suspecte în ochii autorităților. Lupta împotriva „maniei de a citi“ a vizat și societățile de lectură, ca locuri de practicare extensivă a lecturii, ele fiind autorizate, iar colecțiile lor de carte supravegheate. Teritoriile catolice erau deosebit de suspicioase față de lectura organizată. În special diecezele de Mainz, Trier și Würzburg au impus interdicții după 1789, în timp ce în Bavaria societățile de lectură fuseseră desființate încă din 1786 pe motiv că ar adăposti adevărate cuiburi de illuminati. Austria, în schimb, le-a interzis de-abia în 1798 și doar după o îndelungată supraveghere. Motivul pentru care, în 1799, toate societățile de lectură din Hanovra au fost plasate sub supraveghere poliției este semnificativ. Și în acest caz, au fost puse cap la cap pericolele morale și cele politice – și anume că ele provocau „dezordine, desfrâu, poate chiar excitație sexuală și alte boli grave care apar în multe familii, când, nestingherit și în deplin confort, elevul din ultimul an de liceu studiază romanul Portier des chartreux sau fata puberă citește Le Sopha și Écumoire, tânăra casnică devorează acasă Liaisons dangereuses etc., încât aceste scrieri și altele asemănătoare, de vreme ce sunt disponibile în limba noastră maternă încă de pe vremea marii epoci iluministe din Germania, pot deveni foarte ușor, prin intermediul bibliotecilor și al societăților de lectură, lucruri obișnuite în rândul tuturor claselor sociale, dacă aceste fabrici de informare spirituală rămân fără nici un fel de supraveghere publică“.

Încă nu este limpede dacă societățile de lectură au jucat într-adevăr un rol atât de important pentru publicul burghez, după cum susțineau odinioară adversarii Iluminismului și cum o afirmă cercetările contemporane. Faptul că ele și-au schimbat înfățișarea în jurul anului 1800 n-a avut drept cauză doar represiunea exercitată de autorități, ci s-a datorat statutului schimbat al lecturii, care nu a dezvoltat nicidecum acea putere de penetrare socială, de care mulți se temeau. Lectura a devenit, mai degrabă, o activitate culturală ca oricare alta – situațională, axată pe educație, divertisment, informare sau ca bastion individual de retragere, împotriva cerințelor lumii exterioare. Societățile de lectură s-au transformat dintr-un loc de discurs social într-un loc de socializare. În această formă modificată, unele au supraviețuit întregului secol al XIX-lea sub forma unor societăți onorifice, iar unele au ajuns chiar până în zilele noastre.

A existat, așadar, o revoluție a lecturii la sfârșitul secolului al XVIII-lea? Schița noastră sumară a încercat să arate, că, în ciuda tuturor limitărilor, răspunsul la această întrebare este afirmativ. Dezvoltarea lecturii individuale și comunitare în această perioadă indică rolul ambivalent al cărților și al tiparului în disciplinarea și raționalizarea socială de la începutul epocii moderne. Pe de o parte, cunoașterea tehnicii culturale a lecturii a fost capabilă să susțină masiv această formare socială, dar, pe de altă parte, a oferit și oportunități deosebit de atrăgătoare pentru a scăpa în mod individual de impunerile sociale. Gânditorii burghezi ai Iluminismului erau convinși că drumul spre mântuirea imanentă și transcendentă trecea prin lectură. Propaganda lor neobosită în favoarea unei lecturi utile a introdus burghezia progresistă în această tehnică culturală drept formă originară de comunicare. Adversarii tradiționaliști au combătut lectura cu aceeași vehemență, deoarece ea reprezenta, de fapt, păcatul originar: cel care citea gusta din pomul interzis al cunoașterii.

Cu toate astea, ambele evoluții au fost depășite în doar câteva decenii: în jurul anului 1800, publicul, în mare parte anonimizat, neomogen și fragmentat – pe scurt, modern – nu mai putea fi satisfăcut printr-o educație prin lectură. Cititorii nu mai citeau ceea ce le era recomandat de autorități și ideologi, ci ceea ce le satisfăcea nevoile emoționale și intelectuale, sociale și particulare. Duhul din lampă evadase irevocabil.


Mulțumim pe această cale domnului Prof. dr. emerit Reinhard Wittmann pentru permisiunea de a traduce în limba română și a reproduce în mai multe numere ale revistei noastre câte un fragment din amplul său studiu despre istoria lecturii între anii 1600 și 1900.

Prof. dr. emerit Reinhard Wittmann

S-a născut în 1945 la München. A fost, între 1975 și 2005, redactor literar la Radiodifuziunea Bavareză și profesor onorific la Universitatea din München. A publicat numeroase lucrări despre istoria cărții și a editării germane de carte de la începuturi până în prezent, printre care Geschichte des deutschen Buchhandels (Istoria comerțului german de carte, 1991, ediția a 4-a, 2019), Von Ladenhütern und Paukenschlägern. Beiträge zur deutschen Buchgeschichte 16001900 (Eșec sau succes. Contribuții la istoria cărții germane între 1600–1900, Leipzig 2023), precum și monografii editoriale (printre altele, pentru editurile Metzler, Hanser sau R. Oldenbourg).


NOTE

35 Jean Paul: Kleine Nachschule zur ästhetischen Vorschule, I. Miserikordias-Vorlesung. Citat din Jean Paul: Werke, ed. de Norbert Miller, vol. 5, Hanser, München, 1963, p. 495.
36 I. Watt: Der bürgerliche Roman, p. 54.
37 Ibidem: pp. 240 și urm.
38 Ueber Mode-Epoken in der Teutschen Lektüre, în Journal des Luxus und der Moden, noiembrie 1792, pp. 549–558.
39 Cf. Martino: Die deutsche Leihbibliothek, p. 57.



BIBLIOGRAFIE

Johann Adam Bergk, Die Kunst, Bücher zu lesen. Nebst Bemerkungen über Schriften und Schriftsteller, Hempel, Jena, 1799.
Roger Chartier, Ist eine Geschichte des Lesens möglich?, în Zeitschrift für Literaturwissenschaft und Linguistik, 57/58 (1985), pp. 250–273.
Roger Chartier, Lesewelten. Buch und Lektüre in der frühen Neuzeit, Campus, Frankfurt am Main, 1990.
Robert Darnton, Rousseau und sein Leser, în Zeitschrift für Literaturwissenschaft und Linguistik, 57/58 (1985), pp. 111–146.
Rolf Engelsing, Analphabetentum und Lektüre, Metzler, Stuttgart, 1973.
Rolf Engelsing, Die Perioden der Lesergeschichte in der Neuzeit, în AGB 10 (1970), Sp. 945–1002.
Helmuth Kiesel/Paul Münch, Gesellschaft und Literatur im 18. Jahrhundert, Beck, München, 1977.
Johann Georg Heinzmann, Appel an meine Nation. Über die Pest der deutschen Literatur, Bern, 1795 (Reprint Hildesheim 1977).
Alberto Martino, Die deutsche Leihbibliothek. Geschichte einer literarischen Institution (17561914), Harrassowitz, Wiesbaden 1990.
Rudolf Schenda, Volk ohne Buch. Studien zur Sozialgeschichte der populären Lesestoffe 17701910, Klostermann, Frankfurt/Main, 1970.
Erich Schön, Der Verlust der Sinnlichkeit oder Die Verwandlungen des Lesers: Mentalitätswandel um 1800, Klett-Cotta, Stuttgart 1987.
Ian Watt, Der bürgerliche Roman, Suhrkamp, Frankfurt, 1974 (engl.: The Rose of the Novel, 1957).
Reinhard Wittmann, Buchmarkt und Lektüre im 18. und 19. Jahrhundert, Niemeyer, Tübingen, 1982.
Reinhard Wittmann, Geschichte des deutschen Buchhandels. Ein Überblick, Beck, München, 1991.

Articolul precedentDe la tot ce-i excelent, aparținând tuturor – la Domnul ©
Articolul următorDomnul Nicolae Manolescu, așa cum l-am cunoscut

Lasă un răspuns