A existat o Revoluție a lecturii la sfârșitul secolului al XVIII-lea? Partea 1

0
315

traducere de Radu-Mihai Alexe

Introducere

Reinhard Wittmann – din arhiva autorului

De când e lumea, n-au existat apariții atât de stranii precum lectura de romane în Germania și Revoluția în Franța. Aceste două extreme au crescut împreună cam în aceeași perioadă de timp și este foarte posibil ca romanele să fi nenorocit pe ascuns la fel de mulți oameni și familii, precum o face îngrozitoarea Revoluție Franceză în văzul tuturor.1 

Librarul conservator elvețian Johann Georg Heinzmann a formulat, prin această echivalare a tulburărilor politice din Europa de Vest și revoluția lecturii din Europa Centrală, convingerea multor contemporani ai săi din 1795: nu iacobinii, ci cititorii au dat lovitura de grație acelui Ancien Régime din Germania.

Această schimbare de mare importanță în funcția tehnicii culturale, până atunci exclusivistă, denumită lectură, a fost salutată cu entuziasm de zeloșii revoluționari, mustrată cu îngrijorare de gânditorii moderați ai Iluminismului, combătută cu înverșunare de clasele reacționare și conservatoare, clericale și etatiste, dar nu a fost negată de nimeni. Mai ales Anglia și Franța se aflau, chiar și în această privință, înaintea Europei Centrale. Călătorii germani relatau, încă de la mijlocul secolului al XVIII-lea, despre o schimbare nemaivăzută a obiceiurilor de lectură: în Anglia, în timpul pauzelor de masă, li se duceau țiglarilor ziare sus, pe acoperiș, în timp ce în metropolele franceze se putea observa faptul că:

Toată lumea citește la Paris. […] Toți oamenii – dar, mai ales, femeile – au o carte în buzunar. Se citește în trăsuri, la plimbare, în timpul pauzelor de la teatru, la cafenea, în baie. În magazine, citesc femei, copii, calfe, ucenici. Duminica, oamenii citesc, stând în fața casei; lacheii citesc pe scaunele din spate ale trăsurii, vizitiii pe capra trăsurii, soldații de gardă…2

Câțiva ani mai târziu, însăși Germania (denumirea nu este strict politică sau teritorială, ci înțeleasă ca arie lingvistică și culturală) a fost cuprinsă cu totul de această revoluție culturală – ba chiar nicăieri altundeva, din câte se pare, n-a atins dimensiuni și dinamici de transformare socială similare ca în Europa Centrală, unde a izbucnit o boală necunoscută până atunci și care acum se răspândea într-un ritm alert: fiind inițial o infecție individuală numită „mania lecturii“, ea s-a transformat într-o adevărată „ciumă a lecturii“ colectivă. În 1796, preotul Johann Rudolf Gottlieb Beyer din Erfurt a consemnat principalele simptome ale acesteia, observând:

…cititori și cititoare de cărți care se trezesc și se culcă cu o carte în mână, se așază la masă cu ea, o au lângă ei la locul de muncă, o poartă cu ei la plimbare și nu se pot despărți de lectura începută, până nu o termină. Dar, de îndată ce au devorat ultima pagină a unei cărți, privesc din nou cu lăcomie în jur pentru a vedea de unde pot face rost de alta; și, ori de câte ori găsesc ceva la toaletă, pe un birou sau oriunde altundeva, care are a face cu interesele lor sau care li se pare că merită să fie citit, o iau cu ei și o devorează cu un fel de apetit vorace. Niciun fumător, nicio băutoare pasionată de cafea, niciun băutor de vin, niciun jucător nu poate fi într-atât de atașat de pipă, de sticlă, de masa de joc sau de cafea, precum sunt unii oameni avizi de citit față de lectura lor.3

Ceea ce contemporanii au diagnosticat cu acuratețe, dar n-au știut să trateze a fost denumit de cercetarea modernă adeseori cu sintagma „revoluția lecturii“. Aceasta se bazează pe un model explicativ, care concepe respectiva schimbare seculară ca pe o tranziție revoluționară de la lectura „intensivă“ la cea „extensivă“. Pe baza unor surse germane protestante din nordul și centrul Germaniei, Rolf Engelsing a conturat un proces care, în cursul secolului al XVIII-lea, a înlocuit lectura intensivă de pe tot parcursul vieții, caracterizată printr-un tipic colectiv de texte familiare cu rol normativ și repetitiv – în principal, de natură religioasă, mai ales din Biblie – cu un comportament de lectură extensivă, dornică să consume materiale de lectură noi și variate pentru informare și, mai ales, pentru divertismentul propriu, într-un mod modern, secularizat și individual.

Cu siguranță nu poate fi vorba despre o înlocuire rapidă și atotcuprinzătoare a accesului tradițional la lectură cu unul mult mai modern. Dar chiar dacă dorim să evităm termenul „revoluție a lecturii“, rămâne de netăgăduit faptul că, la sfârșitul perioadei numite Ancien Régime, comportamentul de lectură al unui public în continuă creștere în întreaga Europă s-a diferențiat, atât cantitativ, cât și calitativ, în diferite moduri regionale și sociale. Din acel moment, o practică de lectură mai degrabă extensivă a devenit norma culturală obligatorie și dominantă, în timp ce lectura intensivă tradițională a fost considerată din ce în ce mai mult ca fiind învechită și inferioară din punct de vedere social. Atributele acestei schimbări n-au fost deloc fericit alese: lectura repetitivă „intensivă“ putea să fie un ritual golit de sens, cea „extensivă“, în schimb, putea avea loc cu o intensitate pasională.

Pentru a înțelege acest proces cu urmări atât de importante pentru istoria culturală europeană, pentru a înțelege cauzele și durata, răspândirea și consecințele sale, și chiar pentru a urmări cititorul comun din secolul al XVIII-lea, acea ființă necunoscută, ar fi nevoie de o privire critică și cuprinzătoare a unei multitudini de surse, ca, de altfel, și de o interpretare atentă a acestora. Cercetarea europeană s-a străduit, în ultimele două decenii, mai ales să lămurească acest aspect, chiar dacă în moduri foarte diferite. Cu toate acestea, ne mai aflăm încă la începuturi și suntem departe de a avea o imagine diferențiată a acestui proces.4 Chiar și această lucrare poate oferi doar o schiță superficială.

Premise culturale și sociale

În cele ce urmează, vor fi enunțate, doar pe scurt, multiplele condiții-cadru și premisele pentru lectură din secolul al XVIII-lea, precum și schimbările politice, economice, sociografice și culturale ale acestora.

Se estimează că populația din spațiul de limbă germană aproape s-a dublat între 1700 și 1800, ajungând la aproximativ 25 de milioane de locuitori (excluzând Imperiul Habsburgic), creșterea culminând în ultimul sfert de secol. În același timp a luat naștere o tendință evidentă, inițial treptată, de urbanizare, chiar dacă aproximativ 80% din populație mai continua să trăiască în mediul rural. În toate teritoriile fostului Sfânt Imperiu Roman de Națiune Germană, extrem de fragmentat din punct de vedere politic, poziția și structura socială a nobilimii și a țăranilor au rămas, în mare parte, aceleași până la sfârșitul secolului, însă în burghezia clasei de mijloc aveau loc procese considerabile de schimbare, emancipare și diferențiere, care au dus, în cele din urmă, la destrămarea ierarhiei sociale.

„Burghezia“ n-a fost o ierarhie de sine stătătoare în sensul unui tiers état, ci a fost extrem de neomogenă. Ea includea încă straturile sociale mijlocii și superioare urbane tradiționale ale negustorilor și conducătorilor de breaslă, eșaloanele superioare ale meseriilor, precum și o clasă de mijloc economică la fel de urbană, inovatoare și antreprenorială; un rol esențial l-a jucat însă „burghezia educată“ a funcționarilor cu pregătire academică și a „savanților“, adică a intelectualilor. Datorită structurii politice la scară redusă a imperiului, cu o multitudine de reședințe mici și de orașe imperiale, care aveau rolul de centre administrative, numărul acestor elite era mai mare decât cea din celelalte țări europene. Șansele lor de afirmare s-au înrăutățit considerabil la începutul secolului al XVIII-lea, pe măsură ce mobilitatea socială relativ vioaie din perioada barocă a încremenit, închistând, în același timp, și sistemul feudal, iar noii furnizori de educație au crescut ca număr, dar n-au reușit să mai găsească o ocupație adecvată. Excluși din nou din pozițiile de conducere, acești intelectuali „liberi și neclari” constituiau un potențial de neliniște care a contestat tot mai mult sistemul învechit.

Această dezvoltare își avea originea în binecunoscutul proces paneuropean de burghezificare a societății, culturii și literaturii. El a reprezentat realizarea istorică a mișcării iluministe, cu toată perspectiva nouă pe care aceasta o avea cu privire la valori, la idealul ei firesc de egalitate, la gândirea ei eficientă și utilitaristă și la aspirația ei intensivă pentru educație, care avea rolul de limitare față de nobilime, dar, mai ales, de ascensiune socială prin sloganurile de rațiune, umanitate, toleranță și virtute. Jürgen Habermas a înfățișat această schimbare a conștiinței în teoria sa despre „schimbarea structurală a sferei publice“. Conform acesteia, identitatea burgheză s-a transformat într-o opinie publică opusă curții nobile, care, ca „sferă a particularilor reuniți ca public“, a contestat monopolul de informare și interpretare al autorităților ecleziastice și de stat și din cauza căreia s-au dezvoltat noi structuri de circulație și de comunicare antifeudale, mai întâi din punct de vedere literar și abia apoi din cel politic. Locul statutului originar a fost luat de identitatea individuală. Ea căuta să-și afirme autonomia dorită, mai ales în sfera intelectuală. Această individualitate burgheză, caracterizată prin descoperirea și descătușarea de subiectivitate, era doritoare de o comunicare permanentă, pentru a-și lărgi astfel universul de cunoaștere.

Niciun alt mijloc de comunicare n-ar putea îndeplini această funcție mai bine decât cuvântul tipărit. Cultura scrisă și literatura au devenit un teren de antrenament pentru reflectare și raționament. Acest lucru a conferit cărților și lecturii un nou statut în conștiința publică; lectura, pentru care burghezia dispunea acum, pentru prima dată, de suficient timp și putere de cumpărare, a dobândit o funcție emancipatoare și a devenit o forță productivă din punct de vedere social; ea a lărgit orizontul moral și intelectual, a transformat cititorul într-un membru util societății, i-a permis să-și împlinească singur obligațiile și a mai fost de folos și carierei sale sociale. Cuvântul tipărit a devenit vehiculul cultural burghez prin excelență.

Reinhard Wittmann, Von Ladehütern und Paukenschlägern. Beiträge zur deutschen Buchgeschichte 1600-1900, Lehmstedt, Leipzig, 2022

Cartea a fost receptată în primele secole mai ales ca un mijloc de comunicare autoritar, cu pretenții impersonale de putere. Era considerată de autoritățile laice și ecleziastice drept factor indispensabil de disciplină socială. De-abia odată cu schimbarea generală a mentalității din secolul al XVIII-lea a ieșit în evidență capacitatea cuvântului tipărit „de a pătrunde complet în viața subiectivă a cititorului“.5 Tocmai pentru că textul multiplicat mecanic, în completa sa uniformitate, putea fi citit într-un mod mai degrabă automat decât odinioară manuscrisele, a creat o atracție care l-a lăsat pe noul cititor să participe cu toată ființa sa la lumea fantastică a cărții. Pentru aceasta era, desigur, nevoie de o premisă esențială: alfabetizarea.

Răspândirea abilității de a citi și a scrie, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, poate fi doar presupusă, din cauza lipsei unor cifre exacte, chiar și aproximative, pentru aproape toată Europa. Dar cine poate fi inclus? Ce rost au estimările privind „capacitatea elementară de lectură“, presupuse a se baza pe o educație școlară modestă, dacă aceasta nu e niciodată pusă în practică pe parcursul întregii vieți a unei persoane? Este oare „cititor“ oricine își poate mâzgăli numele pe un act de vânzare, oricine descifrează cu migală și transpirație un catehism cunoscut sau chiar orice analfabet, care ascultă cu entuziasm pe cineva care-i citește? Trebuie luate în considerare diferențele specifice de gen (alfabetizarea femeilor se axa mai degrabă pe citit decât pe scris) și diferențele confesionale, dar, mai ales, diviziunea socială și cea dintre mediul urban și cel rural. Cifre sigure există doar pentru cazul special al Suediei, unde întreaga populație adultă, de aproximativ 1,3 milioane de persoane, știa oarecum să citească și să scrie. Dar acesta e un caz unic – în rest, estimările contemporane și dovezile individuale sunt, în mare parte, aceleași pentru întreaga Europă. Pentru „națiunea de cititori“, cum numea Samuel Johnson Marea Britanie, E. Burke estimează publicul cititor din anii ’90 ai secolului al XVIII-lea la 80.000 de persoane; la o populație totală de șase milioane de locuitori, aceasta reprezintă puțin sub un procent și jumătate. În 1788, un sfert dintre toate comunele englezești nu aveau încă nicio școală. Estimările pentru Franța sunt la fel de vagi. În anii ’80, aproximativ 9,6 milioane de persoane erau capabile să-și scrie numele, dar chiar și aici, în jurul anului 1789, rata analfabetismului era estimată la 60%.

Fără îndoială că în Europa Centrală a secolului al XVIII-lea a existat o creștere puternică, dar relativă, a numărului de cititori. Se presupune o dublare, dacă nu chiar o triplare – dar la un nivel foarte scăzut. Presupunerile contemporanilor se diferențiază destul de mult, și asemănător de divergente sunt și documentele de referință.6 În 1773, Friedrich Nicolai cifrează publicul „erudit“ din Germania la 20.000 de persoane (adică aproximativ 0,01% din populație), în timp ce Jean Paul estimează cititorii de ficțiune în jurul anului 1800 la aproximativ 300.000 de persoane, ceea ce ar însemna aproximativ 1,5% din totalul populației. Ambele estimări – înainte și după „revoluția lecturii“ – indică totuși mai mult decât o simplă dublare. Cercetătorii contemporani, în schimb, dau cifre mult mai generoase pentru cititorii „potențiali“: în jurul anului 1770, aproximativ 15 la sută din populația de peste șase ani, în jurul anului 1800 circa 25 la sută.7 Mult mai realistă (în ciuda tirajului mediu supraestimat) este următoarea ipoteză: „Cu o populație estimată la 25 de milioane de locuitori în Germania și un prim tiraj mediu de 2.500 de exemplare, o carte a fost cumpărată de 0,01% din populație și citită de aproximativ 0,1%.“8 Plângerile contemporane despre o „manie a lecturii“, care se răspândește în toate clasele sociale, erau cu siguranță o „falsificare ideologică“.9 O democratizare numerică sau cantitativă reală a lecturii a fost realizată abia o sută de ani mai târziu. Dispunem de date mai concrete cu privire la dimensiunea publicului cititor real pentru Ducatul Württemberg, care este menționat aici doar ca exemplu (cu siguranță, nu reprezentativ). În 1790, în lucrarea lui Balthasar Haug Das Gelehrte Wirtemberg (Wirtembergul educat), autorul a enumerat cu precizie membrii demnitarilor din ducat, care erau probabil și principalii piloni ai culturii sociale literare: 834 de clerici, 388 de vicari și bursieri la Tübingen, 452 de juriști (incluzând probabil și funcționarii de la conducere), 218 medici și farmaciști, 300 de ofițeri (dintre care două treimi erau nobili), circa 200 de studenți absolvenți, 75 de comercianți din Stuttgart și aproximativ 450 din mediul rural și, în sfârșit, 1.324 de „scribi“, adică funcționari publici de nivel mediu fără studii universitare.10 Dacă la cei patru mii de cetățeni cu drepturi de proprietate și educați se mai adaugă două mii de femei și de tineri și câteva sute de membri ai nobilimii, se ajunge la un public „extins“ de cititori în Württemberg la sfârșitul secolului al XVIII-lea de circa șapte mii de persoane – puțin mai mult decât un procent din totalul populației. În rest, cei care citeau în mod tradițional se îndreptau doar către „vechii mângâietori“, adică Biblia, Catehismul și calendarul.

Ar fi însă o greșeală să repartizăm publicului cititor obișnuit din Germania, care număra cam trei sute de mii de persoane, adică aproximativ 1,5 % din totalul populației adulte, doar un rol marginal în societate și în cultură. La urma urmei, acest ferment inițial mic de noi cititori a provocat reacții în lanț de mare amploare de natură culturală și politică.


Mulțumim pe această cale domnului Prof.dr. emerit Reinhard Wittmann pentru permisiunea de a traduce în limba română și reproduce în acest număr al revistei noastre, dar și următoarele două numere, un fragment din amplul său studiu despre istoria lecturii între anii 1600 și 1900.

Prof. dr. emerit Reinhard Wittmann

S-a născut în 1945 la München. A fost, între 1975–2005, redactor literar la Radiodifuziunea Bavareză și profesor onorific la Universitatea din München. A scris numeroase volume despre istoria cărții și a editării germane de carte de la începuturi până în prezent, printre care Geschichte des deutschen Buchhandels (Istoria comerțului german de carte), C. H. Beck, München, 1991, ediția a 4-a, 2019; Von Ladenhütern und Paukenschlägern. Beiträge zur deutschen Buchgeschichte 1600–1900 (Eșec sau succes. Contribuții la istoria cărții germane între 1600–1900), Lehmstedt, Leipzig, 2023, precum și monografii editoriale (printre altele, pentru editurile Metzler, Hanser sau R. Oldenbourg).

____________________

1 J. G. Heinzmann, Appel an meine Nation, p. 139.
2 Citat din W. Krauss, Über den Anteil der Buchgeschichte an der Entfaltung der Aufklärung, în Despre istoria poeziei la popoarele romanice, Leipzig, 1965, pp. 194–312.
 3 J. G. Beyer, Ueber das Lesen, insofern es zum Luxus unserer Zeiten gehört, în Acta Academiae Electoralis Moguntinae Scientiarum Utilium, vol. XII, Erfurt, 1794, p. 7.
4 În Franța, predomină analizele cantitative, de exemplu, ale inventarelor imobiliare și ale cataloagelor de bibliotecă, deși acestea nu permit decât formularea unor concluzii relativ globale. Adesea, acestea înregistrează doar ceea ce a fost colectat, dar nu și ceea ce a fost citit. Cataloagele reprezintă adesea un stoc de generații învechite, favorizând purtătorii culturali tradiționali și contextul cultural în detrimentul inovațiilor. În Germania însă, chiar și aceste cunoștințe limitate sunt disponibile doar sporadic; aici, predomină modelele teoretice fără suport empiric.
 5 I. Watt, Der bürgerliche Roman, p. 230.
 6 Cf. R. Engelsing, Analphabetentum und Lektüre, pp. 62 și urm.
 7 R. Schenda, Volk ohne Buch, p. 445.
 8 H. Kiesel/P. Münch, Gesellschaft und Literatur, p. 160.
 9 R. Schenda: Volk ohne Buch, p. 88.
 10 B. Haug, Das Gelehrte Wirtemberg, Stuttgart, 1790, pp. 26–32, citat din M. Hasselhorn, Der altwürttembergische Pfarrstand im 18. Jahrhundert, Kohlhammer, Stuttgart, 1958, pp. 33 și următoarele.

Bibliografie

Johann Adam Bergk, Die Kunst, Bücher zu lesen. Nebst Bemerkungen über Schriften und Schriftsteller, Hempel, Jena, 1799.
Roger Chartier, Ist eine Geschichte des Lesens möglich?, în Zeitschrift für Literaturwissenschaft und Linguistik, 57/58 (1985), pp. 250–273.
Roger Chartier, Lesewelten. Buch und Lektüre in der frühen Neuzeit, Campus, Frankfurt am Main, 1990.
Robert Darnton, Rousseau und sein Leser, în Zeitschrift für Literaturwissenschaft und Linguistik, 57/58 (1985), pp. 111–146.
Rolf Engelsing, Analphabetentum und Lektüre, Metzler, Stuttgart, 1973.
Rolf Engelsing, Die Perioden der Lesergeschichte in der Neuzeit, în AGB 10 (1970), Sp. 945–1002.
Helmuth Kiesel/Paul Münch, Gesellschaft und Literatur im 18. Jahrhundert, Beck, München, 1977.
Johann Georg Heinzmann, Appel an meine Nation. Über die Pest der deutschen Literatur, Bern, 1795. (Reprint Hildesheim, 1977).
Alberto Martino, Die deutsche Leihbibliothek. Geschichte einer literarischen Institution (1756–1914), Harrassowitz, Wiesbaden, 1990.
Rudolf Schenda, Volk ohne Buch. Studien zur Sozialgeschichte der populären Lesestoffe 1770–1910, Klostermann, Frankfurt/Main, 1970.
Erich Schön, Der Verlust der Sinnlichkeit oder Die Verwandlungen des Lesers: Mentalitätswandel um 1800, Klett-Cotta, Stuttgart, 1987.
Ian Watt, Der bürgerliche Roman, Suhrkamp, Frankfurt, 1974 (engl.: The Rose of the Novel, 1957).
Reinhard Wittmann, Buchmarkt und Lektüre im 18. und 19. Jahrhundert, Niemeyer, Tübingen, 1982.
Reinhard Wittmann, Geschichte des deutschen Buchhandels. Ein Überblick, Beck, München, 1991.

Articolul precedentJean Valvis, Creatorul de branduri
Articolul următorGeorge Grigore, Mozaicul lingvistic dintr-un roman arab și încercările la care e supus traducătorul

Lasă un răspuns