A existat o Revoluție a lecturii la sfârșitul secolului al XVIII-lea? Partea a III-a

31 martie 2024

Johann Casper Dilly – Societatea de lectură Menslager. Țărancă din comuna Artland (Osnabrück) citind – 1816 fotografie a operei de artă, Wikipedia Commons

traducere de Radu-Mihai Alexe

Piața de carte și gustul pentru lectură

*Reinhard Wittmann – din arhiva autorului*

Schimbările fundamentale ale tehnologiei culturale a lecturii au avut, în mod firesc, un impact direct asupra pieței de carte, care și-a modernizat atât formele de circulație, cât și obiectele. Începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, cartea a fost înțeleasă în mod consecvent ca bun cultural, iar piața s-a orientat în acest sens, odată cu trecerea de la economia de până atunci, bazată pe troc, la tranzacțiile monetare, conform principiilor capitaliste. Tendința spre producția strict orientată spre vânzări, care își avea originea la Leipzig și la librarii saxoni din Germania de Nord, a dus la crearea unei noi piețe, orientată spre cerere, și la noi forme de publicitate. De asemenea, numărul librarilor a crescut semnificativ chiar și în orașele de provincie, iar o nouă generație de editori a folosit Iluminismul ca pe o afacere. Prin urmare, aceștia au fost declarați de publiciștii conservatori drept principala cauză a revoluției lecturii.

În același timp, rolul autorului s-a profesionalizat, iar în Germania a apărut „scriitorul liber“, care, pe de o parte, insista asupra autonomiei creativității sale, iar, pe de altă parte, trebuia să se supună legilor comerțului anonim de bunuri, în curs de dezvoltare. Această necesitate de prosternare pe piață în fața unui public anonim l-a împins pe autor, altfel decât pe cititor, la un contact intensiv cu cei care-l receptau, la o comunitate spirituală, fondată de carte.

Piața de carte era de-acum formată dintr-un public în general nelimitat, eterogen și anonim, ale cărui gusturi și nevoi de lectură începeau să se diferențieze din ce în ce mai mult, interesat, în același timp, de cărți specializate pentru avansare profesională și informare politică, dar și de romane de groază sângeroase și cărți de dezvoltare personală. Intereselor particulare și imbricate le corespundea însă omogenizarea gustului pentru lectură chiar și dincolo de vechile limitări de clasă. Aceeași emoționantă poveste familială era citită cu aceeași plăcere de aristocrată și de camerista ei, același roman de groază era gustat cu aceeași plăcere de judecătorul de cameră și de calfa de croitor – dar ele, toate, puteau să-și croiască drum și spre publicul unei literaturi naționale canonizate. Deși cititorul anonim era la cheremul ofertei pieței, el avea, în continuare, cerințe colective față de aceasta, care nu puteau fi ignorate decât riscând un eșec comercial.

Schimbările radicale ale pieței și ale gustului pentru lectură se oglindesc (în ciuda tuturor inconvenientelor statistice) în cataloagele târgului de la Leipzig, care reprezintă comerțul național de carte pentru întregul secol. Chiar și numai creșterea volumului de producție după 1760 dovedește cât de surprinzător de rapid s-a format publicul doritor de lectură: cataloagele târgurilor înregistrează 1.384 de titluri pentru anul 1765, 1.892 de titluri pentru 1775, 2.713 în 1785, 3.222 în 1790, 3.257 în 1795 și 3.906 în 1800. Producția anuală totală reală în jurul anului 1800 trebuie să fi fost probabil dublă față de numărul de titluri enunțat. Odată cu declinul rapid al latinei – care fusese vreme de secole limba savantă dominantă – câștiga teren extinderea cantitativă a noutăților. La târgurile de carte, ponderea latinei s-a redus de la 27,7% în 1740, la 3,97% în 1800. În același sens, s-a schimbat și ordinea domeniilor tematice: predominanța covârșitoare a domeniului teologic-religios s-a diminuat rapid, semnalând atât secularizarea erudiției, cât și îndepărtarea publicului protestant de literatura devoțională anterioară. În același timp, a crescut procentajul unor domenii tematice moderne, ca geografia, științele naturii, politica, educația și, în special, beletristica. În 1740, literatura artistică reprezenta la târguri doar 6% din oferta de carte. În 1770, ea a crescut la 16,5%, iar în 1800 chiar până la 21,45%, ocupând astfel primul loc în clasamentul domeniilor tematice. Această creștere s-a datorat mai ales romanului, a cărui pondere a crescut de peste patru ori, de la 2,6% din oferta de carte din 1740, la 11,7% în 1800.

Însă nu numai numărul titlurilor a crescut, ci și cel al exemplarelor. Cu toate acestea, tirajele medii n-au crescut în aceeași măsură, din cauza reeditărilor și a apariției bibliotecilor de împrumut. Ziarele au atins tiraje mult mai mari decât cărțile, în special la sfârșitul secolului, după șocul Revoluției Franceze: renumitul Hamburgischer Correspondent (Corespondentul hamburghez) scotea 25.000 de exemplare în 1798, iar în 1801 chiar 51.000 de exemplare – asta însemna, în medie, un exemplar la zece cititori, cu alte cuvinte circa jumătate de milion de cititori. În schimb, tirajul revistelor literare mai sofisticate era mult mai mic (ca, de exemplu, Teutscher Merkur a lui Wieland, cu doar 1.500 de exemplare).

Prețul cărților – mai ales în cazul mult râvnitelor cărți de ficțiune – s-a dovedit, în ultima treime a secolului al XVIII-lea, o piedică în calea sporirii rapide a numărului de cititori. Acestea au crescut de opt-nouă ori în această perioadă, ceea ce s-ar putea explica prin dezvoltarea practicilor de vânzare a cărților (comerț net și tiraje modeste), dar și prin creșterea constantă a cererii. În Germania (ca, de altfel, și în Anglia), o familie se putea hrăni timp de una sau două săptămâni din prețul unui roman. Prin urmare, cea mai mare parte a publicului emergent, care ajungea până la clasa de mijloc burgheză, a apelat la bibliotecile de împrumut și la societățile de lectură pentru a-și satisface nevoile de citit, sau cel puțin cumpăra reeditări, tipărite în sudul imperiului, mult mai ieftine decât edițiile originale din nordul și centrul Germaniei. În acest sens, reeditarea a jucat un rol central în extinderea publicului cititor și în răspândirea noului gust pentru lectură, în special în Germania catolică din sud.

Bineînțeles că s-a schimbat și cartea ca obiect. Pentru a promova o lectură extensivă și rapidă, editorii progresiști au încercat în zadar să impună elegantele caractere grafice Antiqua în locul celor gotice, denumite Fraktur, acele „rune urâte“, acel „scris monastic colțuros și plin de înflorituri“ (conform lui J. J. Bertuch). Această modernizare a eșuat în mare măsură. Cu atât mai mult își dorea publicul beletristic un aspect estetic elegant și plăcut al textelor – ele trebuiau prevăzute cu o mulțime de gravuri și viniete, ornamente și finaluri de text. Parte integrantă a unui roman captivant era și ilustrația, preferabil realizată de Daniel Chodowiecki, incomparabilul descriptor al vieții burgheze. În același timp, creștea aversiunea față de volumele groase: „Cărțile fac erudiți – broșurile fac oamenii“ era noua deviză.

Odată cu începutul culturii burgheze a cititului din Secolul Luminilor, s-a impus formatul in-octavo, mult mai ușor de folosit. De-a lungul deceniilor, cărțile au devenit din ce în ce mai subțiri, iar octavo mic, duodecimo și chiar și delicatul sedez (1/16 dintr-o coală de tipar) au devenit formatele preferate ale cititorilor de ficțiune. Conținutul almanahurilor se potrivea cel mai bine aspectului delicat. Cartea poetică de buzunar a fost suportul unei culturi sociale literare care, urmând modelul francez, a produs, începând cu 1770, peste două mii de astfel de volume, adesea plăcut, chiar luxos decorate – pe lângă cărțile literare, au existat și volume populare și specializate cu tematică academică, politică, satirică. Jean Paul, unul dintre poeții îndrăgiți de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, comenta și el această schimbare:

Doamne! Când îți aduci aminte de vechii folianți de câteva kilograme, prinși pe scânduri, piele, armături de alamă și scoabe, la fel ca jilțurile de piele, bătute în cuie de alamă, ale bunicului cel învățat și când, în schimb, ții în mână o cărticică de buzunar: chiar nu te poți plânge. Pielea de porc s-a transformat în piele saffiano, ferecăturile de alamă în canturi aurii, scoabele și încuietorile în huse de mătase, iar lanțul, cu care acei uriași erau legați în biblioteci, a devenit o panglicuță obișnuită de mătase.³⁵

Cea mai gustată de public – și, în același timp, obiectele principale ale criticilor dependenței de lectură – nu era literatura educativă și informativă a „realiilor“, adică jurnalele de călătorie și scrierile de științe ale naturii, ci noile genuri literare principale „extensive“, periodicele și romanele. Mai ales acestea din urmă stimulau, după cum criticau detractorii lor, dezvoltarea unei „forme rapide, ce nu cerea concentrare, aproape inconștientă a comportamentului de lectură“³⁶.

Poate părea paradoxal, totuși, că cea mai puternică identificare a cititorului cu sentimentele personajelor de ficțiune existente până atunci în literatură să se producă grație utilizării caracteristicilor de bază ale tiparului – cel mai impersonal, obiectiv și public dintre toate mijloacele de comunicare.³⁷

Este bine cunoscut faptul că polemicile împotriva lecturii de romane au o lungă tradiție, care datează de la Amadís de Gaula. Ea s-a referit însă mereu la comportamentul individual nepotrivit al unei minorități privilegiate. La sfârșitul secolului al XVIII-lea însă, odată cu multiplicarea producerii și a receptării romanelor, dependența de lectură a romanelor a căpătat pentru prima dată dimensiuni socio-politice. Numai în Germania au fost prezentate, cu prilejul Târgului de Paște din 1803, nu mai puțin de 276 de romane noi, număr care nu a fost nici pe departe egalat în Franța și Anglia. Avalanșa de romane acoperea toate nuanțele de gust ale publicului. În 1805, Allgemeine Literatur-Zeitung a publicat un bilanț cu principalele tendințe ale modei în producția de romane din Germania, începând cu 1776, anul publicării romanului Siegwart de Johann Martin Miller: perioada sentimentală, comică, psihologică, a pasiunii și a cavalerului, a fantomei, a vizionarului, a stafiei și magiei, a organizației secrete și a intrigilor de curte, dar și perioada domestică, a caietelor de mostre, perioada cu hoți, tâlhari și pungași. O proporție semnificativă (circa 40%) a acestor apariții noi o constituiau traducerile, de preferință din limba engleză. O întreagă generație părea să fie molipsită de această patimă a romanului – chiar generația care ar fi trebuit să continue lupta pentru emanciparea burgheză și care, în schimb, își petrecea timpul cu lecturi ce dădeau dependență. Critica morală a căpătat astfel o componentă masiv politică. Autorii progresiști se plângeau de faptul că astfel de lecturi distrug folosirea propriilor facultăți de gândire și dorința de emancipare în rândul tinerilor studenți și bărbați – „și, fără măcar să le pese, privesc cum libertatea de gândire și a presei sunt ucise“. Prin faptul că lectura stârnea și înflăcăra imaginația, ea îl detașa pe cititor de percepția și experiența senzorială concretă până la deziluzia totală și chiar nihilism. Cititoarelor împătimite de romane li se reproșa că se refugiază într-o plăcere pasivă și sentimentală tocmai în clipa în care familia burgheză atribuia femeii o nouă sferă importantă de îndatoriri. Până și partea conservatoare critica, în fel și chip, faptul că astfel de romane stimulau imaginația, corupeau moravurile și distrăgeau atenția de la muncă. Immanuel Kant a explicat succint: „Citirea de romane are drept urmare, pe lângă multe alte tulburări ale minții, că transformă distragerea în ceva obișnuit.“

Pe lângă romane, lectura pe care noul public o prefera au fost periodicele. Încă de la sfârșitul secolului al XVII-lea, existau plângeri cu privire la „dependența intempestivă de ziare“, dar și acest lucru a căpătat acum o nouă dimensiune. Pofta de știri zilnice, de informații jurnalistice despre evenimentele politice, ecleziastice, literare și economice curente s-a răspândit cu mult dincolo de clasele de mijloc. Acest lucru s-a aplicat și foilor volante, însă de-abia cu dispariția cenzurii. Când împăratul reformator Iosif II a introdus libertatea presei în Austria, rezultatul a fost un adevărat „dezgheț“, datorită căruia au fost publicate numai în cei doi ani 1781/82 un număr de 1.200 de broșuri, pamflete și foi volante. La sfârșitul secolului, dominația necondiționată a politicului i-a unit pe toți cititorii, în funcție de premisele specifice fiecărui grup – straturilor de jos li se citeau noutățile senzaționale în piețe sau în crâșme, straturile superioare le devorau la tarabele târgoveților din marile orașe sau le discutau civilizat în cadrul societăților de lectură. În mod evident, dependența de romane, atât de denigrată, nu pare să fi produs dependență unei întregi generații, ci mai degrabă a atins un nou stadiu, după cum recunoștea, în 1792, clericul mason K. A. Ragotzky:

„Acum însă, a apărut cu adevărat cazul în care o lectură de modă nouă, generalizată și mult mai puternică decât toate cele anterioare, s-a răspândit nu numai în Germania, ci în întreaga Europă, atrăgând toate rangurile și clasele societății și înlocuind aproape orice alt fel de lectură; iar aceasta este citirea ziarelor și a foilor volante cu tematică politică. Ea este cu siguranță cea mai generalizantă lectură la modă care a existat vreodată; […] de la regent și ministru până la tăietorul de lemne de pe stradă și țăranul din crâșma satului, de la femeia înstărită până la fata care freacă podelele din bucătărie, toată lumea citește acum ziare. […] Se socotește ora când va sosi poșta și se asediază clădirea poștei, pentru ca fiecare să fie primul când poștașul își deschide geanta […]. O femeie cultivată trebuie să fi citit cel puțin cele mai recente foi din Moniteur, Journal de Paris sau Gazette de Leide înainte să se ducă la sindrofia unde se bea ceai și în societatea domnilor pe care acest spirit îi adună de-acum laolaltă cu și mai mult sârg în jurul meselor cu ceai, făcând schimb de știri din Chronique du mois, London Chronicle, Morning Post sau din cele două ziare din Hamburg, Frankfurt sau Bayreuth, în vreme ce fierarul stă la nicovală, iar cizmarul pe taburetul său, lăsând momentan ciocanul și sula deoparte, și citește sau o ascultă pe nevastă citindu-i din Straßburger Kriegsbothe, din Brünner Bauern=Zeitung sau din Staats=Courrier.“³⁸

Chiar și în Germania, revoluția lecturii literare n-a împiedicat în niciun fel dezvoltarea conștiinței politice – a favorizat mai degrabă tendințe antifeudale și anticlericale, ba chiar antiautoritare în general, care apăreau la fel de frecvent atât în beletristica la modă, cât și în publicistica politică. Din păcate, rolul jucat de lectura clandestină în Germania încă n-a putut fi cercetat. În Franța, cum a arătat Robert Darnton, pornind de la bogatele surse ale Société typographique din Neuchâtel, cărțile obscene și antireligioase erau, de asemenea, un material de lectură deosebit de popular chiar și printre funcționarii clasei de mijloc.

Heinrich Heine și soția sa Matilde © Galeria foto ARD

Instituții ale lecturii: Biblioteca de împrumut și Societatea de lectură

Noul comportament de lectură a găsit, de asemenea, noi modalități de organizare. Piața de carte bine organizată s-a confruntat cu masa fără chip a cumpărătorilor anonimi prin cititorul instituționalizat. Această organizare, caracteristică burgheziei emancipatoare din secolul al XVIII-lea, a avut loc pe două căi paralele: prin intermediul bibliotecii comerciale de împrumut și al societăților de lectură necomerciale. Ambele au fost, în același timp – atât în Germania, cât și în Anglia și Franța –, purtătoarele revoluției lecturii.³⁹ Pe de altă parte, bibliotecile publice, mânăstirești, municipale și judecătorești, precum și majoritatea bibliotecilor universitare (cu excepția celei din Göttingen) n-au jucat practic niciun rol în satisfacerea noii dorințe de lectură, ba chiar au făcut tot posibilul pentru a o inhiba. Regulamentul Bibliotecii Ducale din Gotha, în Turingia, stipula: „Oricine dorește să se uite mai îndeaproape la o carte trebuie să-l roage pe bibliotecar să i-o arate, ceea ce bibliotecarul va face, el având și dreptul de a interzice citirea acelei cărți.“

Cu excepția unor precursori, apogeul bibliotecilor de împrumut în Europa a început în întreaga Europă după 1750. În Anglia, numărul lor a crescut la not less than one thousand („nu mai puțin de o mie“) până în 1801, potrivit Monthly Magazine. În 1761, librarul Quillan a fondat prima bibliotecă franceză de împrumut în Rue Christine din Paris, iar loueurs de livres s-au înmulțit foarte repede între anii 1770–1880. În spațiul de limbă germană, primele biblioteci au fost fondate în Frankfurt am Main și Karlsruhe în anii 1750, luându-le model pe cele din Berlin, iar în anii ’80 și ’90, cel puțin o bibliotecă de împrumut putea fi găsită în marea majoritate a orașelor și târgurilor mai mici. În jurul anului 1800, la Leipzig existau nouă astfel de instituții, la Bremen zece, iar la Frankfurt am Main chiar optsprezece. Dar chiar și într-un orășel precum Oranienburg, în Prusia, șeful poștei a dat cu împrumut peste 12.000 de volume și a permis citirea cu plată a aproximativ 100 de ziare. Bibliotecile de împrumut erau partenerii ideali pentru consumul excesiv de lectură, care se răspândea rapid, în special în rândul clasei de mijloc. Cei care, din motive sociale, financiare sau locale, nu puteau să se alăture unei societăți de lectură își puteau satisface aici nevoia de literatură de toate felurile cu mijloace materiale puține sau având o motivație redusă de achiziție. Aceasta a avut un impact negativ mai ales asupra acelor segmente de public foarte numeroase, care, în mod concret, erau excluse din societățile de lectură, cu toate că tocmai acestea erau cele mai afectate de „dependența de lectură“: studenții și ucenicii meșteșugari, fetele și femeile tinere, grupurile marginalizate din punct de vedere social, de proveniență parțial academică, cum ar fi intendenții de curte și informatorii, militarii fără apartenență nobilă și scribii.

Aceleași voci contemporane care au protestat vehement împotriva acestei patimi fatale de lectură considerau bibliotecile de împrumut drept principalele pepiniere ale acestui viciu. Ele erau socotite „bârloguri și bordeluri cu otravă morală“, care insuflau deopotrivă tinerilor și bătrânilor, celor de rang înalt și omului obișnuit „arsenicul minții“. Bibliotecile de împrumut ale căror colecții erau majoritar romanești, incluzând nu numai povești cu cavaleri, tâlhari și fantome, ci și sensibile și sentimentale romane de dragoste și familiale, erau adesea etichetate cu dispreț drept „stabilimente de la colțul străzii“. Inventarul lor de cărți era adesea învechit și varia între câteva zeci de titluri și câteva mii de volume. Acest tip timpuriu de bibliotecă de împrumut cu carte de consum în scop de pur divertisment era adesea gerat de anticari, legători de cărți sau de persoane totalmente străine de domeniul cărții, dar chiar și unii librari de renume din orașele mai mici s-au simțit obligați să-și orienteze oferta către astfel de produse. În Württemberg, în 1809, nouă zecimi din toate bibliotecile de împrumut din târguri erau astfel de mici firme, cu fonduri de carte cuprinse între o sută și șase sute de volume. Bineînțeles, chiar și în cazul orașelor mari, gustul pentru lectură nu se situa nicidecum la un nivel mai înalt.

Dar și acestui tip de bibliotecă de împrumut, atât de criticat, i se opunea, la începuturile instituției, un altul, care se inspira după modelul societăților de lectură, concura cu ele și, uneori, chiar provenea din acestea. Fondurile de carte ale unor astfel de „cabinete de lectură“ sau „muzee“ dezvăluie un standard de-a dreptul enciclopedic. Aici era reprezentat întregul spectru al pieții de carte contemporană, de la publicații științifice specializate și până la ediții de opere ale poeților, trecând prin publicații în limbi străine. În plus, un cerc de lectură a jurnalelor, deseori afiliat, oferea periodice autohtone și străine. Astfel de companii, care, în ciuda motivației lor comerciale, afișau o imagine de sine specifică perioadei iluministe târzii, erau mai mult decât capabile să reziste în fața puținelor și inadecvatelor biblioteci publice și universitare. În metropolele comerțului și ale educației, precum Viena, Frankfurt sau Dresda, aceste instituții combinau o gamă de produse și o bibliotecă de împrumut cu săli de lectură, în care erau disponibile lucrări de referință, cu săli de expoziție pentru noutăți, uneori și pentru opere de artă și obiecte comerciale, cu săli de muzică și saloane, în care se serveau băuturi răcoritoare.

Cu toate acestea, fără a prejudicia aceste „înalte“ instituții, cererile de monitorizare a „dughenelor cu otravă“ politică și morală s-au intensificat, mai ales după Revoluția Franceză. În jurul anului 1800, în aproape toate statele germane s-au interzis bibliotecile de împrumut (ca, de exemplu, în Austria, între 1799 și 1811) sau, cel puțin, s-au impus reglementări severe de control (în Prusia, Edictul Wöllner din 1788, în Bavaria din 1803).

De la începutul secolului al XIX-lea, bibliotecile de împrumut au depășit peste tot societățile de lectură; această evoluție este o dovadă a individualizării și, în același timp, a anonimizării receptării literare. Discuția convivială, orientată spre socializare, despre literatură într-un cerc de prieteni și cunoștințe, a fost înlocuită de lectura individuală, de promovarea separată, parțial escapistă, parțial socială a consumului de lectură, care a necesitat o mediere comercială.

Spre deosebire de bibliotecile de împrumut, societățile de lectură erau organizații autonome, care aveau ca scop furnizarea de materiale de lectură ieftine pentru membrii lor, fără interese comerciale. Burghezia de la sfârșitul epocii Luminilor, care, criticând dependența de lectură, critica, de fapt, lectura solitară și socialmente distantă drept lenevie dăunătoare social, a găsit în ea un loc central de emancipare, dar, fără îndoială, și de disciplină și control reciproc – aici, lectura se desfășura sub supraveghere și pe baza unor norme comune, a unei dezvoltări și tratări colective a lecturii. Nu există nicio îndoială că societățile de lectură au fost punctul de întâlnire a două realizări centrale ale emancipării burgheze: pe de o parte, lectura extensivă, a cărei voracitate în privința noutăților depășea, de obicei, mijloacele financiare ale individului, și, pe de altă parte, efortul de organizare socială a acestui public nou, format din persoane particulare dornice de lectură într-o formă relativ autonomă.

Dezvoltarea istorică a societăților de lectură a început, în secolul al XVII-lea, cu abonamente comune la ziare, iar mai târziu și la reviste. Astfel de cercuri de lectură, care serveau la satisfacerea foamei de informații politice, au durat adeseori, fără o instituționalizare ulterioară, până în secolul al XIX-lea. Fiecare participant a rămas în propriul spațiu privat de lectură la modă, fără nicio comunicare reglementată despre ceea ce citise. Începând cu anii ’70 ai secolului al XVIII-lea, au apărut forme mai raționalizate de organizare: „bibliotecile de lectură“, în care materialul de lectură a fost adus și pregătit într-o încăpere separată, gata pentru utilizare – iar alături de periodice, acolo se aflau acum tot mai multe cărți. Pentru achiziții și împrumuturi, finanțe și administrare erau necesare anumite directive, trebuia numit un consiliu administrativ și au fost create structuri de asociere. Locul de păstrare a cărților a devenit curând un loc de întâlnire, în care se purtau discuții despre cărțile citite, iar fiecare își putea forma părerea proprie. Nevoia larg răspândită a unor astfel de locuri de lectură, care mijloceau comunicarea prin lectură a dus la creșterea explozivă a numărului lor, mai ales în orașele comerciale din Germania protestantă. Până în 1770 apăruseră treisprezece societăți de lectură, până în 1780 aproximativ cincizeci, între 1780 și 1790 chiar o sută șaptezeci, iar în ultimul deceniu din Secolul Luminilor s-a atins apogeul cu aproximativ două sute de societăți nou-create. În 1810 s-au mai adăugat încă o sută treizeci, dar numai treizeci și patru până în 1820. Din păcate, aceste statistici impresionante privind înființările nu sunt însoțite de date corespunzătoare privind durata de viață a acestor societăți.

Fără îndoială că atracția deosebită a acestora spre sfârșitul secolului al XVIII-lea se datora lărgirii ofertelor de divertisment. Din ce în ce mai multe „biblioteci de lectură“ și „cabinete de lectură“ completau sala de lectură cu o sală de discuții, în care se putea sta de vorbă și se putea fuma, unde servitorii aduceau băuturi răcoritoare și unde, nu de puține ori, se mai adăugau și alte săli de club pentru distracții civilizate, precum biliardul și alte jocuri. Chiar dacă statutele societăților de lectură nu menționau, de obicei, nimic cu privire la diferențele de clasă, era, totuși, garantată o anume omogenitate socială, prin faptul că, pentru admiterea de noi membri era necesar un vot majoritar – „egalitatea tuturor claselor“, proclamată adesea, devenea astfel o ficțiune.

Astfel de societăți de lectură, care purtau adesea nume precum Harmonie, Societät, Museum, Ressource sau Kasino, slujeau burgheziei înstărite și educate, respectiv funcționarilor publici din pătura nobiliară să-și amplifice contactele sociale – curând, cititul a devenit în aceste locuri de întâlnire strict delimitate față de clasele de jos doar o chestiune secundară. Numărul de membri putea varia între câțiva zeci, în societățile mai mici, la puțin peste o sută (la Bonn sau Worms), o sută optzeci (la Frankfurt/Main) până la patru sute la Hamburg sau chiar patru sute cincizeci și doi în societatea deosebit de animată din Mainz.

Amploarea și conținutul acestor lecturi au variat în mod considerabil. La început, pe lângă periodice și literatura științifică populară predominau scrierile educative, morale și didactice, în timp ce societățile de lectură specializate ale medicilor și juriștilor, predicatorilor, dascălilor și economiștilor se concentrau pe publicații din domeniu. Spre sfârșitul secolului, lectura de divertisment, mai ales sub formă de romane, a devenit din ce în ce mai populară în rândul societăților orientate spre comunicare. Numeroase societăți de lectură aveau ambiția de a deține o gamă deosebit de largă de publicații curente, de la almanahuri, principalele cataloage cu recenzii, cele mai recente jurnale de călătorie și până la presa politică cotidiană, disponibilă chiar și în franceză și engleză.

Presupunând o medie de o sută de membri, societățile de lectură dintre 1770 și 1820 au atins un public total de aproximativ 50.000 de persoane și au căpătat o mare importanță în educația politică și cultura lecturii acestei elite. Aici, modelul lui Habermas pare să se fi realizat într-o măsură aproape ideală – un public de persoane private educate a ajuns la un consens privind interesele lor culturale și politice prin mijlocirea discuțiilor sociale despre lectură. Această elită a reprezentat poate 7% din totalul publicului cititor și doar un procent infim din întreaga populație. Cu toate acestea, astfel de cercuri autonome păreau suspecte în ochii autorităților. Lupta împotriva „maniei de a citi“ a vizat și societățile de lectură, ca locuri de practicare extensivă a lecturii, ele fiind autorizate, iar colecțiile lor de carte supravegheate. Teritoriile catolice erau deosebit de suspicioase față de lectura organizată. În special diecezele de Mainz, Trier și Würzburg au impus interdicții după 1789, în timp ce în Bavaria societățile de lectură fuseseră desființate încă din 1786 pe motiv că ar adăposti adevărate cuiburi de illuminati. Austria, în schimb, le-a interzis de-abia în 1798 și doar după o îndelungată supraveghere. Motivul pentru care, în 1799, toate societățile de lectură din Hanovra au fost plasate sub supraveghere poliției este semnificativ. Și în acest caz, au fost puse cap la cap pericolele morale și cele politice – și anume că ele provocau „dezordine, desfrâu, poate chiar excitație sexuală și alte boli grave care apar în multe familii, când, nestingherit și în deplin confort, elevul din ultimul an de liceu studiază romanul Portier des chartreux sau fata puberă citește Le Sopha și Écumoire, tânăra casnică devorează acasă Liaisons dangereuses etc., încât aceste scrieri și altele asemănătoare, de vreme ce sunt disponibile în limba noastră maternă încă de pe vremea marii epoci iluministe din Germania, pot deveni foarte ușor, prin intermediul bibliotecilor și al societăților de lectură, lucruri obișnuite în rândul tuturor claselor sociale, dacă aceste fabrici de informare spirituală rămân fără nici un fel de supraveghere publică“.

Încă nu este limpede dacă societățile de lectură au jucat într-adevăr un rol atât de important pentru publicul burghez, după cum susțineau odinioară adversarii Iluminismului și cum o afirmă cercetările contemporane. Faptul că ele și-au schimbat înfățișarea în jurul anului 1800 n-a avut drept cauză doar represiunea exercitată de autorități, ci s-a datorat statutului schimbat al lecturii, care nu a dezvoltat nicidecum acea putere de penetrare socială, de care mulți se temeau. Lectura a devenit, mai degrabă, o activitate culturală ca oricare alta – situațională, axată pe educație, divertisment, informare sau ca bastion individual de retragere, împotriva cerințelor lumii exterioare. Societățile de lectură s-au transformat dintr-un loc de discurs social într-un loc de socializare. În această formă modificată, unele au supraviețuit întregului secol al XIX-lea sub forma unor societăți onorifice, iar unele au ajuns chiar până în zilele noastre.

A existat, așadar, o revoluție a lecturii la sfârșitul secolului al XVIII-lea? Schița noastră sumară a încercat să arate, că, în ciuda tuturor limitărilor, răspunsul la această întrebare este afirmativ. Dezvoltarea lecturii individuale și comunitare în această perioadă indică rolul ambivalent al cărților și al tiparului în disciplinarea și raționalizarea socială de la începutul epocii moderne. Pe de o parte, cunoașterea tehnicii culturale a lecturii a fost capabilă să susțină masiv această formare socială, dar, pe de altă parte, a oferit și oportunități deosebit de atrăgătoare pentru a scăpa în mod individual de impunerile sociale. Gânditorii burghezi ai Iluminismului erau convinși că drumul spre mântuirea imanentă și transcendentă trecea prin lectură. Propaganda lor neobosită în favoarea unei lecturi utile a introdus burghezia progresistă în această tehnică culturală drept formă originară de comunicare. Adversarii tradiționaliști au combătut lectura cu aceeași vehemență, deoarece ea reprezenta, de fapt, păcatul originar: cel care citea gusta din pomul interzis al cunoașterii.

Cu toate astea, ambele evoluții au fost depășite în doar câteva decenii: în jurul anului 1800, publicul, în mare parte anonimizat, neomogen și fragmentat – pe scurt, modern – nu mai putea fi satisfăcut printr-o educație prin lectură. Cititorii nu mai citeau ceea ce le era recomandat de autorități și ideologi, ci ceea ce le satisfăcea nevoile emoționale și intelectuale, sociale și particulare. Duhul din lampă evadase irevocabil.

Mulțumim pe această cale domnului Prof. dr. emerit Reinhard Wittmann pentru permisiunea de a traduce în limba română și a reproduce în mai multe numere ale revistei noastre câte un fragment din amplul său studiu despre istoria lecturii între anii 1600 și 1900.

Prof. dr. emerit Reinhard Wittmann

S-a născut în 1945 la München. A fost, între 1975 și 2005, redactor literar la Radiodifuziunea Bavareză și profesor onorific la Universitatea din München. A publicat numeroase lucrări despre istoria cărții și a editării germane de carte de la începuturi până în prezent, printre care Geschichte des deutschen Buchhandels (Istoria comerțului german de carte, 1991, ediția a 4-a, 2019), Von Ladenhütern und Paukenschlägern. Beiträge zur deutschen Buchgeschichte 1600–1900 (Eșec sau succes. Contribuții la istoria cărții germane între 1600–1900, Leipzig 2023), precum și monografii editoriale (printre altele, pentru editurile Metzler, Hanser sau R. Oldenbourg).

^{NOTE

35 Jean Paul: Kleine Nachschule zur ästhetischen Vorschule, I. Miserikordias-Vorlesung. Citat din Jean Paul: Werke, ed. de Norbert Miller, vol. 5, Hanser, München, 1963, p. 495.
36 I. Watt: Der bürgerliche Roman, p. 54.
37 Ibidem: pp. 240 și urm.
38 Ueber Mode-Epoken in der Teutschen Lektüre, în Journal des Luxus und der Moden, noiembrie 1792, pp. 549–558.
39 Cf. Martino: Die deutsche Leihbibliothek, p. 57.

BIBLIOGRAFIE

Johann Adam Bergk, Die Kunst, Bücher zu lesen. Nebst Bemerkungen über Schriften und Schriftsteller, Hempel, Jena, 1799.
Roger Chartier, Ist eine Geschichte des Lesens möglich?, în Zeitschrift für Literaturwissenschaft und Linguistik, 57/58 (1985), pp. 250–273.
Roger Chartier, Lesewelten. Buch und Lektüre in der frühen Neuzeit, Campus, Frankfurt am Main, 1990.
Robert Darnton, Rousseau und sein Leser, în Zeitschrift für Literaturwissenschaft und Linguistik, 57/58 (1985), pp. 111–146.
Rolf Engelsing, Analphabetentum und Lektüre, Metzler, Stuttgart, 1973.
Rolf Engelsing, Die Perioden der Lesergeschichte in der Neuzeit, în AGB 10 (1970), Sp. 945–1002.
Helmuth Kiesel/Paul Münch, Gesellschaft und Literatur im 18. Jahrhundert, Beck, München, 1977.
Johann Georg Heinzmann, Appel an meine Nation. Über die Pest der deutschen Literatur, Bern, 1795 (Reprint Hildesheim 1977).
Alberto Martino, Die deutsche Leihbibliothek. Geschichte einer literarischen Institution (1756–1914), Harrassowitz, Wiesbaden 1990.
Rudolf Schenda, Volk ohne Buch. Studien zur Sozialgeschichte der populären Lesestoffe 1770–1910, Klostermann, Frankfurt/Main, 1970.
Erich Schön, Der Verlust der Sinnlichkeit oder Die Verwandlungen des Lesers: Mentalitätswandel um 1800, Klett-Cotta, Stuttgart 1987.
Ian Watt, Der bürgerliche Roman, Suhrkamp, Frankfurt, 1974 (engl.: The Rose of the Novel, 1957).
Reinhard Wittmann, Buchmarkt und Lektüre im 18. und 19. Jahrhundert, Niemeyer, Tübingen, 1982.
Reinhard Wittmann, Geschichte des deutschen Buchhandels. Ein Überblick, Beck, München, 1991.}

A existat o Revoluție a lecturii la sfârșitul secolului al XVIII-lea? Partea a II-a

Reinhard Wittmann

29 februarie 2024

Hans Thoma, Mama și sora mea citind (1866), Staatliche Kunsthalle Karlsruhe, Wikipedia Commons

traducere de Radu-Mihai Alexe

Forme vechi și noi de lectură în secolul al XVIII-lea

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 8.2.reinhard-wittmann-c-reinhard-wittmann-750x1024.png — *Reinhard Wittmann – din arhiva autorului*

Cum s-a dezvoltat, de fapt, lectura în secolul al XVIII-lea? Pentru a răspunde la această întrebare, ar fi necesar un model mai diferențiat al istoriei lecturii, care să ia în considerare atât secvența diacronică, cu etapele sale intermediare, cât și suprapunerile sincrone. Nu se poate pune problema unui proces sinoptic și liniar. Mai degrabă, se poate observa fragmentarea și anonimizarea cititorilor, atât din punct de vedere social, cât și din perspectivă temporală și geografică. Diferite stadii de dezvoltare au decurs paralel și s-au întretăiat. Lectura a devenit un proces social nediferențiat și individual, iar apartenența de clasă nu mai reglementa accesul la lectură:

Publicul literar din perioada prerevoluționară era încă, în mare parte, elitist, omogen și închis, iar cel dintre anii 1789–1815 era nediferențiat din punct de vedere social, eterogen și deschis.¹¹

Cea mai răspândită formă de abordare a tipăriturilor era în continuare lectura rudimentară, frivolă, pre-reflexiv și nestăvilit și, în cea mai mare parte, cu voce tare. Era singura formă de lectură pentru populația rurală și pentru o mare parte a păturilor sociale urbane inferioare. Cu un volum de muncă săptămânal de șase zile, de la răsărit până la apus, nu existau nici timpul, și nici motivația pentru mai multă lectură. În lumea statică și imobilă a claselor rurale, de la argați la țăranii înstăriți, lectura ca tehnică socială sau chiar ca tehnică de dominație era considerată inutilă pentru viața de zi cu zi. O competență rudimentară în materie de lectură se limita la tabelele de venesecție, regulile vremii și cele de însămânțare și la tipărituri religioase devoționale, care erau distribuite în piețe și prin vânzători ambulanți, precum și cărți populare de natură spirituală și laică. Multe edituri provinciale, mai ales în Germania de Sud, au scos zeci de ediții ale unor astfel de tipărituri mici. La fel ca și Colecția „Bibliothèque bleue“ din Franța, nici acestea n-au fost în niciun caz „cumpărate neapărat pentru a fi citite sau cel puțin pentru o lectură temeinică, exactă, atentă, literală“, ci serveau mai degrabă ca „lectură aproximativ, care combină asociativ elemente de bază, cu o coerență a textului foarte puțin pronunțată“.¹² Aceste cărțulii au modificat textual conținuturile tradiționale din anumite perioade de timp, adaptându-le anticipativ la modurile diferite de a citi.

Totuși, această lectură rudimentară putea fi cuplată cu un alfabetismo di gruppo (Italo Sordi), colectiv, și anume o competență bine instruită de ascultători, ceea ce însemna literalizarea indirectă, fără alfabetizare. Forma de comunicare ierarhică a cititului cu voce tare servea acestui scop: în cercul intim al familiei erau citite, de obicei, texte religioase de către stăpânul casei (tatăl) sau de copii, în timp ce în public textele politice sau noutățile erau răspândite prin cârciumi sau la piață de cei care știau să citească, inclusiv de învățători sau de preoți. Eforturile intense ale raționaliștilor populari de la sfârșitul secolului al XVIII-lea de a transforma lectura entuziastă din rândul populației rurale cu ajutorul unei pedagogii autoritare de lectură într-una integrativă și „utilă“ a eșuat lamentabil.

Aceasta s-a schimbat însă, ca urmare a șocului provocat de Revoluția Franceză. Chiar și în mediul rural a crescut interesul elementar pentru veștile senzaționale despre libertate, egalitate și fraternitate. Multiplicatori precum avocați clandestini, învățători fugari, studenți răsculați, clerici reformatori, hangii și diriginți de poștă citeau ziarele cu voce tare în sălile de clasă și în cârciumi și îndemnau la dezbateri gălăgioase. Motivația de a învăța să citești a fost astfel stimulată într-un mod susținut (la fel ca și controlul opiniilor conducătorilor contrarevoluționari) – spre nemulțumirea claselor politice și sociale conducătoare, care au încercat să blocheze tot mai hotărât o astfel de emancipare intelectuală.

Comportamentul de lectură s-a schimbat mai repede în rândul claselor de jos și de mijloc din mediul rural decât în rândul populației urbane, mai ales la servitori, lachei și frizeri, cameriste și subrete, ucenici de comercianți și meseriași, și, în parte, la militarii de rang inferior. Acest grup de persoane putea reprezenta până la un sfert din populația urbană. Aceștia dispuneau, de asemenea, de premisele externe necesare pentru lectură, și anume lumina scumpă, perioade de lectură scurte și răspândite de-a lungul zilei, cazare și masă gratuite și, adesea, un buget mic pentru biblioteca de împrumut. Imitându-și stăpânii, personalul și-a însușit felul lor de lecturi la modă, mai ales vastul consum beletristic. La oraș, cuvântul tipărit era înțeles ca parte componentă a vieții urbane: afișe pe case și pe ziduri, vestitori și strigători de bâlci cu manifestele lor, ziarele omniprezente prin cârciumi. Încă din 1740, Pamela lui Samuel Richardson devenise în Anglia progresistă „eroina culturală a unei comunități foarte puternice de cameriste, care citeau și beneficiau de timp liber“.¹³ Cu o întârziere de câteva decenii, această emancipare literară s-a impus și în Germania. Un autor vienez a remarcat în 1781 o adevărată pasiune pentru ficțiune în rândul femeilor de salon: „Nemulțumite cu aceasta, ele joacă rolurile sensibilelor, pun un accent exagerat pe aspectul estetic, citesc cu sârguință comedii, romane, poezii, învață pe de rost scene întregi, pasaje sau versuri și meditează chiar la suferințele tânărului Werther.“ Un astfel de gust pentru lectură nu mai putea fi disciplinat prin moralizatoarele Cărticele de bună purtare pentru servitorime (Lavater 1773). Orele lungi de plictiseală din timpul gărzilor încurajau lectura în rândul militarilor din mediul urban, după cum constata critic un observator în 1780: „Până și muschetarii din marile orașe îi obligau pe alții să le fie aduse cărți din biblioteca de împrumut la localul gărzii principale.“ Pe lângă romane, materialul de lectură preferat al garnizoanelor erau lecturile picante și pamfletele.

Polul contrar al lecturii „maniace“, aflat în declin social, dar încă dominant, a fost întotdeauna lectura „educată“. Nu numai că lectura superficială „modernă“ în scop informativ era larg răspândită în rândul elitei intelectuale, dar lectura extensivă, universală și enciclopedică se etalase și aici cel târziu din secolul al XVII-lea. Dar, începând cu mijlocul secolului al XVIII-lea, șoarecele de bibliotecă educat, care avea numai cărțile sale în minte și uita complet de lume, a devenit doar o caricatură. Această încăpățânare ce se împotrivea cunoașterii de carte contrazicea imaginea unei lumi iluministe și populare. Cloșcarul tradițional, pedant și tacticos a fost înlocuit cu un petit-maître versatil și erudit, care practica științele mai degrabă într-un mod superficial.

Ideologia iluministă a propagat, în schimb, o lectură „folositoare“, în principal pentru instituțiile de învățământ tradiționale și pentru cele noi. Mediul principal al acestei propagande a lecturii îl reprezintă Săptămânalele morale din perioada 1720–1750, care erau editate în mod remarcabil și mai ales în orașele comerciale din nordul protestant: pe lângă Leipzig, rolul decisiv ca poartă de acces la gândirea iluministă engleză l-a jucat orașul Hamburg. După exemplul publicațiilor periodice Moral Weeklys, cu titluri ca Spectator, Tatler și Guardian, aceste reviste au răspândit un „mesaj de virtute“, specific burghez, și idealul educațional al Iluminismului, îndepărtându-se de stilul de viață curtenitor și galant. Cu titluri programatice precum Patriotul, Cetățeanul lumii, Raționalul, Omul onorabil, Prietenul oamenilor, Liber-cugetătorul, Sociabilul, Dojenitoarele raționale și cu strategiile orientate spre lectură, ele transmiteau acum un conținut secular, cu valoare spirituală și caracter distractiv. Lectura folositoare societății și, în același timp, promotoare a moralei individuale nu era o plăcere inutilă pentru negustorul bogat și studentul ambițios, pentru femeia bine-crescută și funcționarul public onest, ci o datorie morală absolută.

Această strategie a avut succes deosebit, mai ales în rândul publicului cititor feminin. Odată cu creșterea prosperității economice, soțiile și fiicele burgheze aveau la dispoziție mai mult timp liber. Tipícul lor de lectură, care, până la începutul secolului al XVIII-lea, se limita aproape exclusiv la scrieri religioase pilduitoare (chiar dacă aceste restricții nu puteau fi întotdeauna puse în practică), avea acum posibilitatea să se lărgească. În Săptămânalele morale, se dădeau sfaturi referitoare la „biblioteci personalizate pentru femei“, care însă nu doreau să le formeze în spiritul unei femme savante, ci cereau doar o educație „îndestulătoare“, limitată strict la îndatoririle casnice. Cu toate acestea, ele ofereau dorinței de cunoaștere a femeilor o alinare semnificativă, folosindu-se de jurnale de călătorie și povestiri alegorice, ba chiar și de romane de familie englezești. Educația prin lectură a tinerilor a fost urmărită cu un angajament similar: întrucât copilăria era acum recunoscută ca o perioadă de viață definită în mod concret, s-a acordat mai multă atenție lecturii pentru copii și tineri. Pentru generația burgheză tânără a început, după 1760, o perioadă intensivă de educație a lecturii, care însă a avut ecou slab în rândul tineretului studios, care dispunea de un buget de timp deosebit de mare și a cărui atitudine față de lectură era mai totdeauna, aproape în exclusivitate, extensivă și secularizantă.

Această lectură „folositoare“ a alegorizat și moralizat textul literar nu doar ca ghid pentru perfecțiunea individuală. În contextul sferei publice burgheze emergente, ea s-a dezvoltat în continuare într-o lectură orientată spre comunicare și retorică, mai ales prin instituții de genul societăților de lectură (vezi mai jos), cu scopul formării identității sociale a burgheziei prin lectură. Acest stadiu al lecturii „de înțelegere“ ca fel de lectură practică și utilă vieții îl prezintă și Jean-Jacques Rousseau prin exemplul Genevei, orașul său natal, opunându-l metropolei Paris, loc al lecturii de divertisment:

Francezul citește mult, dar numai cărți noi; sau, mai degrabă, le răsfoiește, nu ca să le citească, ci pentru a afirma că le-a citit. Genevezul citește numai cărți bune; le citește și gândește în același timp; nu le judecă, ci le înțelege.¹⁴

Muză citind un volumen (sul), la stânga unui dulap deschis. Amforă funerară din Attica cu siluete roșietice, cca. 435-425 î.Hr. din Boeotia, Wikipedia Commons

O astfel de lectură era considerată de urmașii enciclopediștilor, la fel ca și de iluminiștii germani, ca act de eliberare împotriva călușului mental feudal. Ea a promovat o înțelegere de sine stătătoare, argumentată și lumească a burgheziei, care se emancipa de discursul doctrinar religios și juridic al structurilor feudale și al vechilor instituții. Cetățenii au scăpat astfel de pericolul dezorientării și au dobândit o nouă identitate socială și culturală unitară. Evident, această lectură „comunicațională“ era un domeniu masculin. Odată cu creșterea bunăstării economice, bărbații aveau și ei din ce în ce mai mult timp liber pentru lectură și preferau nu numai informații legate de muncă, ci erau atrași și de noutățile politice și de distracții reconfortante.

În legătură cu aceasta, rolul aristocrației germane a fost destul de modest. Comportamentul ei referitor la lectură, despre care se știe foarte puțin, trebuie privit desigur printr-o perspectivă foarte diferită. La fel ca în Franța, unde nobilimea funciară nu a deținut aproape nicio carte până la sfârșitul secolului, acești „nobili ignoranți și cu apucături țărănești“, care aveau în castelele lor poate câteva zeci de cărți, se aflau în fața unui cerc mic de promotori literari educați, care își modernizau rolurile de cititori într-un mod similar cu burghezia elevată. Numărul nobililor de la curte, mai ales al celor de la țară, care își cumpărau, ca niște bibliofili adevărați, colecții valoroase, era foarte mic. Pentru „revoluția lecturii“, aceștia nu joacă niciun rol important.

Procesul de modernizare a obiceiurilor de lectură a pornit, cum s-a menționat deja, într-o măsură foarte mică de la reședințele și curțile nobiliare, cât mai ales din metropolele comerciale protestante din nordul și centrul Germaniei. Părțile catolice ale Imperiului au luat parte cu întârziere la acest proces. Lucru cauzat de faptul că le lipsea tradiția lecturii individuale a Bibliei, care, ca act cvasireligios, era un stimulent esențial pentru lectură:

În zonele catolice, clerul este mediatorul necesar între Cuvântul lui Dumnezeu și credincioși, iar aici nicio carte nu are o semnificație existențială la fel de mare ca Biblia la reformați, a cărei prezență este necesară în fiecare bibliotecă familială, mai ales începând cu pietismul.¹⁵

Desigur, tipăriturile populare de masă, cum ar fi foile volante și calendarele, erau, de asemenea, răspândite în rândul catolicilor, iar studiul Bibliei de către laici nu era strict interzis. Cu toate acestea, spre deosebire de teza inițială protestantă a primatului Scripturii asupra tradiției (Sola Scriptura), comunicarea orală printr-o autoritate educatoare avea aici prioritate absolută. Totuși, acest lucru se aplica doar masei largi a credincioșilor pentru rolul cărții în limbajul popular. Din contră, clerul și mânăstirile au format întotdeauna un public literar sui-generis. Nu numai că lectura libertină era deosebit de populară în reședințele clericale, la fel ca în Franța, dar și mai importantă era însemnătatea uriașă a bibliotecilor mânăstirești, care, până la secularizarea de la începutul secolului al XIX-lea, adăposteau o strălucită înflorire târzie a vieții academice. Tot aici a început și procesul de modernizare a lecturii. Plângerile vehemente cu privire la citirea romanelor de către elevii de seminar au devenit mai frecvente în zonele catolice după 1780, în timp ce luarea în râs a clericilor care nu citeau, mai ales a preoților de la țară, a devenit mult mai rară. O nouă generație de clerici cititori a trăit primele experiențe moderne de lectură la mânăstire și la seminar. În 1782, ziarul iluminist Spectator în Bavaria a remarcat schimbarea generațională în rândul clerului bavarez:

cei bătrâni prizează și fumează tutun, beau și nu citesc nimic. Tinerii se modernizează, citesc, prind chef pentru lectură și încep să gândească.

Surprinzător de rapid, deși cu două-trei decenii mai târziu decât protestanții, nu numai catolicii educați au adoptat noul fel de lectură, ci și publicul larg – și au făcut-o radical și secularizant:

Nimic nu este receptat, tipărit, vândut, citit și recomandat cu atâta pasiune ca aceste scrieri, în care religia este într-atât de disprețuită. Sunt date din mână-n mână. Sunt reeditate. Unele dintre ele sunt epuizate în numai trei luni. […] Școlile normale și libertatea presei îl fac pe omul de rând să citească tot ceea ce a născocit mâncărimea de condei a unor asemenea seducători, care apoi le-au scos la lumină. Se cunosc cazurile unor școli publice, unde sunt lăudate și citite de dascăli. Servitoarele tinere le iau cu ele la biserică. Băieții fac cunoștință cu ele în ora de gramatică. Clericii – și de-ar fi vrut Dumnezeu să fie numai cei mai de jos, numai cei în care nu poți avea încredere – le țin frumos așezate în dulapul lor de cărți.¹⁶

Cum lectura Bibliei a devenit din ce în ce mai rară mai întâi la protestanții de la oraș, așa și procesul de destrămare regională, de incultură și de lectură rudimentară a pătruns și în metropolele catolicilor. Un exemplu clasic îl reprezintă Viena iozefină, cu o piață de carte invadată de broșuri anticlericale. Adversarii Bisericii față de lectură au revenit, la rândul lor, în predicile de la amvon și în broșuri asupra vechilor modele baroce de critică a pasiunii pentru lectură. Exista, și nu fără motiv, temerea de secularizare și descreștinare atotcuprinzătoare prin lectură.

Cititorul „modern“ din jurul anului 1800 și practicile sale de lectură – „mania lecturii“

Chiar și acest model de lectură al doctrinei iluministe, a cărei componentă de educare socială se afla în centrul atenției, s-a schimbat și s-a diferențiat începând cu anul 1770. Cerințele sale cu privire la receptare, încă autoritare și influențate academic, au fost înlocuite de cerințe individuale, accentuate emoțional, în cadrul unui proces rapid de modernizare și eliberat de cătușele raționalismului. Acest lucru a marcat începutul unei etape foarte importante în istoria lecturii, care a durat câteva decenii și a avut urmări deosebit de accentuate: cea a lecturii „sentimentale“, respectiv cea „empatică“. Acest fel de lectură s-a aflat într-o dispută între pasiunea individuală, care îi izola pe oameni de societate și de mediul înconjurător, și dorința aprigă de comunicare prin lectură. Această „nevoie copleșitoare de contact cu viața de dincolo de pagina tipărită“¹⁷ a dus la o încredere cu totul nouă, incredibil de intensă, ba chiar la o prietenie imaginară între autor și cititor, între producătorul literar și beneficiar. Cititorul răscolit emoțional, dar izolat, își alina unicitatea și anonimatul, știind că prin intermediul lecturii aparține unei comunități însuflețite de aceleași idei și convingeri. O astfel de lectură a fost, fără îndoială – în sensul unei revoluții „inverse“ a lecturii –, mult mai „intensă“ decât înainte, dar în niciun caz mai „extensivă“.

În Anglia, Franța și Germania, acest proces semnificativ din punct de vedere cultural este asociat în mod specific cu numele lui Richardson, Rousseau, Klopstock și Goethe. La începutul noii relații dintre autor, text și cititor s-a aflat Samuel Richardson (1689–1761). Romanele sale Pamela or Virtue rewarded (Pamela sau Virtutea răsplătită, 1740) și Clarissa (1747/48) au fost primite cu mai mult entuziasm decât cele ale oricărui alt reprezentant anterior al acestui gen. Pamela înflăcăra în special publicul feminin, deoarece Richardson descria cu o meticulozitate fără precedent aspecte din lumea specifică femeii – fie că era vorba de detalii casnice sau de o relație intimă de dragoste – mai ales că o făcea sub formă de scrisori, adică prin mediul clasic de subiectivitate. Asta a făcut din Pamela o operă literară care

putea fi lăudată de la amvon și, în același timp, să fie declarată drept pornografie, o lucrare care încânta publicul cititor cu atracția dublă a unei predici și a unui striptease.¹⁸

Acest fel de lectură a avut un impact puternic în Franța, după cum arată Éloge de Richardson (1761) al lui Diderot. Dar focul aprins de acesta s-a transformat într-un incendiu puternic de-abia prin Jean-Jacques Rousseau (1712–1778). El stăruia să fie citit de parcă ar fi un profet al adevărului divin. […] Ceea ce deosebea lectura din Rousseau de predecesorii săi religioși – fie că era o lectură calvinistă, jansenistă sau pietistă – era provocarea de a citi literatura cea mai dubioasă, romanul, de parcă ar fi Biblia însăși. […] Rousseau […] dorea să pătrundă în viață prin intermediul literaturii, în cea personală și cea a cititorilor săi.¹⁹

Dimpotrivă, cititorii săi tânjeau după astfel de lecturi „nu pentru a se desfăta cu literatura, ci pentru a face față vieții, și mai ales vieții de familie, întocmai după ideile lui Rousseau“.²⁰ Noua Eloiză (Nouvelle Héloïse, 1761), probabil cel mai însemnat bestseller din Ancien Régime, cu cel puțin șaptezeci de ediții înainte de 1800, a provocat reacții copleșitoare, inclusiv colapsuri și crize de plâns. Robert Darnton subliniază că această pasiune pentru lectură „ne-o putem închipui cu greu; ea ne rămâne la fel de străină ca frica de demoni la balinezi“²¹ – sau la fel ca extazul adolescenților la concertele pop.

Această evoluție a cunoscut o etapă intermediară semnificativă în Germania. Aici, mai ales publicul cititor feminin a avut nevoie de o legătură între lectura pur religioasă și cea pur laică, și anume poemul epic biblic Mesia de Friedrich Gottlieb Klopstock (1724–1803), publicat în 1749. Acesta aborda un subiect edificator și, prin urmare, îngăduit femeilor, anume viața lui Hristos, dar într-un mod îndrăzneț, subiectiv și emoțional. A fost receptat de cititorii săi chiar în clipa în care aceștia începeau să se angajeze într-un proces de emancipare de la lectura tradițională scolastică, abandonând în momentul în care emanciparea a luat sfârșit și comportându-se cu creația literară și beletristica într-atât de firesc și de sine stătător, încât nu mai puteau înțelege cum a putut Mesia lui Klopstock să însemne cândva atât de mult pentru ei.²²

Cam la fel a fost și succesul operelor lui C. F. Gellert. În primul roman burghez din Germania, Leben der Schwedischen Gräfin von G. (Viața contesei suedeze de G., 1746), există o clară intenție morală pilduitoare, care a permis ca întâmplările aventuroase să fie devorate cu aviditate.

În 1774, s-a impus însă în mod hotărâtor bestsellerul Die Leiden des jungen Werther (Suferințele tânărului Werther) – lectura preferată a tânărului Napoleon. Spre deosebire de Rousseau însă, autorul său n-a pus deloc accent pe relația cu cititorul ca fiind suflete pereche. Cu toate acestea, o parte din publicul său – cu precădere tinerii – n-a receptat povestea tragică de dragoste, în care moralitatea burgheză a acestei lumi nu mai era popularizată, ci prezentată ca atare, aidoma unui produs artistic – căci, în tradiția înțelegerii „utile“ și pilduitoare a textului, ei au înțeles-o mai degrabă ca pe o invitație la imitare. Într-adevăr, această receptare confuză a avut drept consecință fatală un val de sinucideri în rândul cititorilor lui Werther. Cu toate acestea, majoritatea cititorilor s-a mulțumit cu o identificare exteriorizată – devenind astfel un simbol al tinereții rebele prin purtarea hainelor eroului (frac albastru și pantaloni galbeni) și prin achiziția unor obiecte de cult, ca populara ceașcă a lui Werther. Unei părți foarte mici de cititori i-a reușit, în cele din urmă, o obiectivare estetică, făcând distincția dintre lumea ficțională și realitatea de fiecare zi.

Henri Fantin Latour – Lectura (1870), Muzeul Calouste Gulbenkian, Lisabona, Wikipedia Commons

Exemplul lui „Werther“ arată diferențierea noului public, care a experimentat diferite feluri de abordare a textelor literare, noi moduri și ritualuri de lectură. Lectura în grup și cea solitară au căpătat funcții noi. Mai ales publicul principal interesat de ficțiune, adică femeile, a favorizat lectura în comun, care permitea o comunicare directă în legătură cu lectura. În locul lecturii autoritare, „frontale“, cu voce tare, a tatei, a preotului sau a profesorului, s-a impus acum o sociabilitate formală, care se legitima prin lectură și a cărei semnificație consta în „experiența jocului de rol empatic“²³, adică stăpânirea comună controlată și disciplinată a textelor literare. Un exemplu în acest sens este rutina zilnică descrisă de Luise Mejer într-o scrisoare adresată prietenului ei, Heinrich Christian Boie, în 1784. Ea lucra în Tremsbüttel, din ducatul Holstein, ca damă de companie a contesei Stolberg, al cărei soț și cumnat deveniseră poeți de succes:

La ora zece, se servește micul dejun. Apoi, Stolberg citește un capitol din Biblie și un imn din Poeziile spirituale ale lui Klopstock. Fiecare se retrage în camera sa. Eu citesc apoi din Spectator, din Fizionomie și alte câteva cărți, pe care mi le-a dat contesa. Ea coboară în camera mea, în timp ce Lotte traduce, iar eu îi citesc timp de o oră din Pilat din Pont de Lavater. În timpul lecției ei de latină, copiez pentru ea sau citesc pentru mine până când masa este gata. După masă și cafea, Fritz citește din Biografii, apoi Lotte coboară în camera mea și citesc cu ea o oră din Milton. După aceea, urcăm iarăși la etaj și le citesc contelui și contesei din Plutarh până se apropie ora de ceai de la 9 seara. După ceai, Stolberg citește un capitol din Biblie și un imn din Klopstock și apoi Noapte bună.²⁴

Luise Mejer argumentează aceste excese de lectură atât intensive, cât și extensive, cu cuvintele: „Aici, oamenii sunt îndopați cu lectură, cum gâștele sunt îndopate cu tăiței“.

Ca imagine contrară a lecturii socializante și comunicative, lectura individuală a căpătat, la rândul ei, noi calități, fiind caracterizată acum printr-o receptare tăcută și liniștită. Prin urmare, corpul a fost respins ca mediu pentru experimentarea textelor, iar lectura rudimentară a fost disciplinată. Liniștea și relaxarea erau de acum considerate virtuți burgheze ale lecturii și condiții prealabile pentru receptarea estetică. Prin faptul că cititorul nu se mai lăsa pradă textului, el a rămas propriul său stăpân și, astfel, liber să abordeze textele într-un mod mai controlat.²⁵ Imobilitatea la masa de lucru, impusă de lectură, le-a provocat multor bărbați neplăceri, mulți dintre ei preferând în continuare poziții de lectură cât mai lejere. Pedagogia lecturii de la sfârșitul secolului al XVIII-lea a văzut că lectura cu voce tare – care punea accentul pe corp, mai degrabă sub aspectele sale dietetice –

ținea loc de plimbare. Efortul pe care îl presupune ne pune sângele în mișcare, împiedică stagnarea umorilor și îndepărtează bolile și neplăcerile. Pe timp de ploaie sau de vreme nesănătoasă, sau când suntem bolnavi, trebuie deci să ne refugiem în lectura cu voce tare, pentru a ne bucura astfel de plăcerile și beneficiile unei plimbări în aer liber.²⁶

Bineînțeles că prin lectura în liniște, în timpul căreia toate emoțiile trebuiau interiorizate, putea fi, de asemenea, intensificată retragerea pe tărâmul fanteziei.

Creșterea suplimentară a intensității lecturii individuale în propria cameră însemna lectura sentimentală în natură, într-un peisaj deschis, care, sub forma retragerii ostentative din societate, a devenit, pentru un timp, punerea în scenă preferată, mai ales de burghezia cu educație academică. Ea reflecta rolul precar al acesteia, aflată între revolta împotriva normelor sociale feudale târzii și conștiința supusă a unui prestigiu social încă neconsolidat. Evadarea demonstrativă din societate, din fața constrângerilor curții, ale orașului și ale îndatoririlor cotidiene, în singurătatea sentimentală, având la îndemână doar un vademecum literar, a sporit experiența lecturii în interacțiunea dintre idila înconjurătoare a realității și destinele imaginate. Cu acest prilej, erau savurate „locurile frumoase“ cu lecturi din florilegii.

Cu toate acestea, principalul loc de lectură a rămas în continuare sfera privată a casei, spațiul de locuit al clasei de mijloc. Tehnica nouă culturală a fost integrată în viața zilnică. Până atunci, doar erudiții își petrecuseră nopțile stând aplecați posomorât peste foliante și măcinându-și sănătatea, însă acum publicul literar se putea bucura de lectură și seara, și noaptea. Mentalitatea burgheză a timpului s-a schimbat: odată cu structurarea și „departamentarea“ rutinei zilnice și a timpului, trecerea fără efort de la lumile fantastice ale lecturii la viața de zi cu zi a fost însușită treptat, iar pericolul unui amestec al sferelor vieții s-a redus.²⁷

Producătorii de obiecte de lux au oferit, pentru prima dată, „mobilier de lectură“, care oferea confort chiar și în timpul unei lecturi mai îndelungate și deosebit de „fascinate“: șezlonguri de lectură cu un suport de carte încorporat, mobilier rabatabil pentru femeia înstărită, care putea servi, în același timp, ca masă pentru curățat, mâncat, scris și citit, confortabile „scaune englezești pentru citit sau dormit“ și altele asemenea.²⁸ Pentru femei, mobilierul de lectură era completat de o liseuse asortată, adică o haină sau rochie de casă călduroasă, dar ușoară, pentru a călători cu imaginația. Ceea ce odinioară era pentru doamnele galante din epoca rococo budoarul, ca loc privat de refugiu, acum era considerat de cititoarea din clasa de mijloc nu numai în Anglia drept closet, adică locul de refugiu al independenței feminine. El combina retragerea socială cu eliberarea sentimentelor și „nu era folosit pentru a ascunde amanții, ci pentru a-i exclude“.²⁹ Acolo nu se mai afla recuzita galantă, ci material de lectură însoțit de o masă de lucru cu tot cu ustensile de scris pentru corespondență. Lectura în pat era la fel de populară în rândul publicului cititor feminin, judecând după relatările contemporane (adesea cu aluzii puternic erotice).

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, doar o proporție destul de mică din publicul cititor reușea să atingă nivelul cel mai înalt, de „adult“, al culturii literare de lectură, și anume „să facă trecerea la lumea imaginară doar prin propria fantezie“³⁰ și să integreze lectura în realitatea lor cotidiană. Aceștia practicau o lectură hermeneutică ca exercițiu artistic autonom, nu pentru a confirma adevăruri deja cunoscute în cadrul propriului orizont de așteptări, ci pentru a descoperi adevăruri noi, necunoscute. Acești cititori raționali ai literaturii naționale clasice au rămas (până în zilele noastre) puțini la număr. De aceea, Friedrich Schiller a respins căutarea unui „poet național“: „Acum se poate vedea o distanță foarte mare între alegerea unei națiuni și masa acesteia“. Despre o împărțire asemănătoare vorbea și Jean Paul, care îi caracteriza pe cititorii germani din jurul anului 1800 în felul următor:

În Germania, există trei feluri de public: 1) cel larg, aproape needucat și neînvățat din bibliotecile de lectură; 2) cel cult, format din profesori, candidați, studenți, recenzenți; 3) cel educat, format din oameni mondeni și femei cultivate, artiști și clasele sociale superioare, pe care măcar îi educă relațiile interumane și călătoriile. (Bineînțeles că cele trei niveluri comunică adesea între ele.)³¹

Marea majoritate a publicului a rămas la o variantă de pubertate a lecturii sentimentale, o „manie de lectură“ „narcotică“ (cum afirma filozoful J. G. Fichte), adesea escapistă. Aceasta se afla mereu în centrul discuțiilor contemporane.

Începând cu anul 1780, această nouă epidemie s-a răspândit rapid, cu precădere în rândul publicului tânăr și al celui feminin, pornind, de data aceasta, tot din centrul și nordul Germaniei. Discuțiile jurnalistice din ziare și reviste, din predici și pamflete au diagnosticat-o la sfârșitul secolului chiar și „în rândul unor clase sociale care altminteri citesc puțin sau chiar deloc și care, chiar și-acum, nu citesc pentru a cunoaște și a se educa, ci doar pentru a se distra“ (conform filozofului iluminist bavarez L. Westenrieder).

Acestei dependențe de lectură nu i se opuneau doar autoritățile de stat și cele bisericești, dar era văzută și de gânditorii progresiști ai Iluminismului ca un obstacol major în calea emancipării dorite, care trebuia să aibă loc într-un mod disciplinat și rațional. Fiind dăunătoare din punct de vedere social, ea ducea la vicii care contraziceau etica burghezo-protestantă a muncii și care aparțineau sferei aristocratice și curtenești – lene, lux, plictiseală. Cu toate acestea, argumentele dietetice și socio-medicale s-au aflat inițial în centrul atenției. În timp ce lucrarea lui Tissot Despre sănătatea erudiților (1768) nu făcea decât să avertizeze despre bolile de care suferă cloșcarii erudiți, tratatele pedagogilor de la sfârșitul secolului al XVIII-lea au corelat dezbaterea despre onanism și „întinăciunea sinelui“ cu dezbaterea despre lectură. Ambele se numărau printre dăunătoarele „păcate secrete ale tinereții“: „Poziția forțată și lipsa totală de mișcare a trupului în timpul lecturii, combinate cu alternanța violentă a fanteziilor și a sentimentelor“ ar produce „moleșeală, mucozități, umflături și constipație în intestine, într-un cuvânt ipohondrie, care, după cum se știe, are efecte asupra ambelor sexe, mai ales asupra celui femeiesc, la care se răsfrânge asupra organelor genitale și produce stocări și stricăciuni în sânge, usturimi, iritații și tensiuni în sistemul nervos, boală și moleșeală în tot corpul“.³²

Îndrumările de lectură ale Iluminismului târziu condamnau această lectură de distragere a atenției, inutilă din punct de vedere social:

A citi o carte doar pentru a-ți omorî timpul este o înaltă trădare a umanității, pentru că se înjosește un mijloc menit să atingă scopuri mai înalte.³³

În loc să fie „un mijloc de educare pentru independență“, în sensul celebrei definiții a lui Immanuel Kant, ea servea multora „doar pentru a scurta timpul și pentru a menține o stare de eternă imaturitate!“³⁴

Mulțumim, pe această cale, domnului Prof. dr. emerit Reinhard Wittmann pentru permisiunea de a traduce în limba română și reproduce în acest număr al revistei noastre al doilea fragment din amplul său studiu. Ultima parte a acestuia va apărea în numărul următor al revistei.

Prof. dr. emerit Reinhard Wittmann

S-a născut în 1945 la München. A fost, între 1975–2005, redactor literar la Radiodifuziunea Bavareză și profesor onorific la Universitatea din München. A scris numeroase volume despre istoria cărții și a editării germane de carte de la începuturi până în prezent, printre care Geschichte des deutschen Buchhandels (Istoria comerțului german de carte), C. H. Beck, München, 1991, ediția a 4-a, 2019; Von Ladenhütern und Paukenschlägern. Beiträge zur deutschen Buchgeschichte 1600–1900 (Eșec sau succes. Contribuții la istoria cărții germane între 1600–1900), Lehmstedt, Leipzig, 2023, precum și monografii editoriale (printre altele, pentru editurile Metzler, Hanser sau R. Oldenbourg).

^{NOTE

11 A. Martino, Die deutsche Leihbibliothek, p. 52.
12 R. Chartier, Lesewelten, p. 181.
13 I. Watt, Der bürgerliche Roman, p. 52.
14 J.-J. Rousseau, La Nouvelle Héloïse, p. 695.
15 R. Chartier, Ist eine Geschichte des Lesens möglich, p. 258.
16 Josef Anton Weissenbach, Vorstellungen über den Krieg, den man itzt gefährlichen Schriften anzukündigen hat; an alle so wohl geistliche, als weltliche Oberkeiten, Augsburg, Joh. Nep. Styx 1793, pp. 7 și urm.
17 R. Darnton, Rousseau und seine Leser, p.137.
18 I. Watt, Der bürgerliche Roman, p. 201.
19 R. Darnton, Rousseau und seine Leser, pp. 127 și urm.
20 Ibidem, p. 134.
21 Ibidem, pp. 144 și urm.
22 R. Engelsing, Perioden der Lesergeschichte, p. 143.
23 E. Schön, Der Verlust der Sinnlichkeit, p. 327.
24 L. Mejer, Brief an H. C. Boie vom 1. 1. 1784, citat din Ilse Schreiber (ed.): Ich war wohl klug, dass ich dich fand. H. C. Boies Briefwechsel mit Luise Mejer 1777–1785, München 1961, p. 275.
25 Cf. Schön, Der Verlust der Sinnlichkeit, p. 326.
26 J. A. Bergk, Die Kunst, Bücher zu lesen, p. 69.
27 Cf. E. Schön, Der Verlust der Sinnlichkeit, p. 328.
28 Cf. Eva Maria Hanebutt-Benz (ed.), Die Kunst des Lesens. Lesemöbel und Leseverhalten vom Mittelalter bis zur Gegenwart (Ausstellungskatalog), Frankfurt am Main 1985, pp. 109 și urm.
29 I. Watt, Der bürgerliche Roman, p. 219.
30 E. Schön, Der Verlust der Sinnlichkeit, p. 167.
31 Jean Paul, Briefe und bevorstehender Lebenslauf. Konjektural-Biographie, sechste poetische Epistel, citat din Jean Paul, Werke, ed. de Norbert Miller, vol. 4, Hanser, München, 1962, p. 1070.
32 Karl G. Bauer, Über die Mittel, dem Geschlechtstrieb eine unschädliche Richtung zu geben, Leipzig 1791, p. 190.
33 J. A. Bergk, Die Kunst, Bücher zu lesen, p. 59.
34 Ibidem, p. 407.}

^{BIBLIOGRAFIE

Johann Adam Bergk, Die Kunst, Bücher zu lesen. Nebst Bemerkungen über Schriften und Schriftsteller, Hempel, Jena, 1799.
Roger Chartier, Ist eine Geschichte des Lesens möglich?, în Zeitschrift für Literaturwissenschaft und Linguistik, 57/58 (1985), pp. 250–273.
Idem, Lesewelten. Buch und Lektüre in der frühen Neuzeit, Campus, Frankfurt am Main, 1990.
Robert Darnton, Rousseau und sein Leser, în Zeitschrift für Literaturwissenschaft und Linguistik, 57/58 (1985), pp. 111–146.
Rolf Engelsing, Analphabetentum und Lektüre, Metzler, Stuttgart, 1973.
Idem, Die Perioden der Lesergeschichte in der Neuzeit, în AGB 10 (1970), Sp. 945–1002.
Helmuth Kiesel/Paul Münch, Gesellschaft und Literatur im 18. Jahrhundert, Beck, München, 1977.
Johann Georg Heinzmann, Appel an meine Nation. Über die Pest der deutschen Literatur, Bern, 1795 (Reprint Hildesheim, 1977).
Alberto Martino, Die deutsche Leihbibliothek. Geschichte einer literarischen Institution (1756–1914), Harrassowitz, Wiesbaden, 1990.
Rudolf Schenda, Volk ohne Buch. Studien zur Sozialgeschichte der populären Lesestoffe 1770–1910, Klostermann, Frankfurt/Main, 1970.
Erich Schön, Der Verlust der Sinnlichkeit oder Die Verwandlungen des Lesers: Mentalitätswandel um 1800, Klett-Cotta, Stuttgart, 1987.
Ian Watt, Der bürgerliche Roman, Suhrkamp, Frankfurt, 1974 (engl.: The Rose of the Novel, 1977).
Reinhard Wittmann, Buchmarkt und Lektüre im 18. und 19. Jahrhundert, Niemeyer, Tübingen, 1982.
Idem, Geschichte des deutschen Buchhandels. Ein Überblick, Beck, München, 1991.}

A existat o Revoluție a lecturii la sfârșitul secolului al XVIII-lea? Partea 1

Reinhard Wittmann

31 ianuarie 2024

Johann Peter Hasenclever, Camera de lectură, 1843, ulei pe pânză, Alte Nationalgalerie, Berlin, Wikipedia Commons

traducere de Radu-Mihai Alexe

Introducere

De când e lumea, n-au existat apariții atât de stranii precum lectura de romane în Germania și Revoluția în Franța. Aceste două extreme au crescut împreună cam în aceeași perioadă de timp și este foarte posibil ca romanele să fi nenorocit pe ascuns la fel de mulți oameni și familii, precum o face îngrozitoarea Revoluție Franceză în văzul tuturor.¹

Librarul conservator elvețian Johann Georg Heinzmann a formulat, prin această echivalare a tulburărilor politice din Europa de Vest și revoluția lecturii din Europa Centrală, convingerea multor contemporani ai săi din 1795: nu iacobinii, ci cititorii au dat lovitura de grație acelui Ancien Régime din Germania.

Această schimbare de mare importanță în funcția tehnicii culturale, până atunci exclusivistă, denumită lectură, a fost salutată cu entuziasm de zeloșii revoluționari, mustrată cu îngrijorare de gânditorii moderați ai Iluminismului, combătută cu înverșunare de clasele reacționare și conservatoare, clericale și etatiste, dar nu a fost negată de nimeni. Mai ales Anglia și Franța se aflau, chiar și în această privință, înaintea Europei Centrale. Călătorii germani relatau, încă de la mijlocul secolului al XVIII-lea, despre o schimbare nemaivăzută a obiceiurilor de lectură: în Anglia, în timpul pauzelor de masă, li se duceau țiglarilor ziare sus, pe acoperiș, în timp ce în metropolele franceze se putea observa faptul că:

Toată lumea citește la Paris. […] Toți oamenii – dar, mai ales, femeile – au o carte în buzunar. Se citește în trăsuri, la plimbare, în timpul pauzelor de la teatru, la cafenea, în baie. În magazine, citesc femei, copii, calfe, ucenici. Duminica, oamenii citesc, stând în fața casei; lacheii citesc pe scaunele din spate ale trăsurii, vizitiii pe capra trăsurii, soldații de gardă…²

Câțiva ani mai târziu, însăși Germania (denumirea nu este strict politică sau teritorială, ci înțeleasă ca arie lingvistică și culturală) a fost cuprinsă cu totul de această revoluție culturală – ba chiar nicăieri altundeva, din câte se pare, n-a atins dimensiuni și dinamici de transformare socială similare ca în Europa Centrală, unde a izbucnit o boală necunoscută până atunci și care acum se răspândea într-un ritm alert: fiind inițial o infecție individuală numită „mania lecturii“, ea s-a transformat într-o adevărată „ciumă a lecturii“ colectivă. În 1796, preotul Johann Rudolf Gottlieb Beyer din Erfurt a consemnat principalele simptome ale acesteia, observând:

…cititori și cititoare de cărți care se trezesc și se culcă cu o carte în mână, se așază la masă cu ea, o au lângă ei la locul de muncă, o poartă cu ei la plimbare și nu se pot despărți de lectura începută, până nu o termină. Dar, de îndată ce au devorat ultima pagină a unei cărți, privesc din nou cu lăcomie în jur pentru a vedea de unde pot face rost de alta; și, ori de câte ori găsesc ceva la toaletă, pe un birou sau oriunde altundeva, care are a face cu interesele lor sau care li se pare că merită să fie citit, o iau cu ei și o devorează cu un fel de apetit vorace. Niciun fumător, nicio băutoare pasionată de cafea, niciun băutor de vin, niciun jucător nu poate fi într-atât de atașat de pipă, de sticlă, de masa de joc sau de cafea, precum sunt unii oameni avizi de citit față de lectura lor.³

Ceea ce contemporanii au diagnosticat cu acuratețe, dar n-au știut să trateze a fost denumit de cercetarea modernă adeseori cu sintagma „revoluția lecturii“. Aceasta se bazează pe un model explicativ, care concepe respectiva schimbare seculară ca pe o tranziție revoluționară de la lectura „intensivă“ la cea „extensivă“. Pe baza unor surse germane protestante din nordul și centrul Germaniei, Rolf Engelsing a conturat un proces care, în cursul secolului al XVIII-lea, a înlocuit lectura intensivă de pe tot parcursul vieții, caracterizată printr-un tipic colectiv de texte familiare cu rol normativ și repetitiv – în principal, de natură religioasă, mai ales din Biblie – cu un comportament de lectură extensivă, dornică să consume materiale de lectură noi și variate pentru informare și, mai ales, pentru divertismentul propriu, într-un mod modern, secularizat și individual.

Cu siguranță nu poate fi vorba despre o înlocuire rapidă și atotcuprinzătoare a accesului tradițional la lectură cu unul mult mai modern. Dar chiar dacă dorim să evităm termenul „revoluție a lecturii“, rămâne de netăgăduit faptul că, la sfârșitul perioadei numite Ancien Régime, comportamentul de lectură al unui public în continuă creștere în întreaga Europă s-a diferențiat, atât cantitativ, cât și calitativ, în diferite moduri regionale și sociale. Din acel moment, o practică de lectură mai degrabă extensivă a devenit norma culturală obligatorie și dominantă, în timp ce lectura intensivă tradițională a fost considerată din ce în ce mai mult ca fiind învechită și inferioară din punct de vedere social. Atributele acestei schimbări n-au fost deloc fericit alese: lectura repetitivă „intensivă“ putea să fie un ritual golit de sens, cea „extensivă“, în schimb, putea avea loc cu o intensitate pasională.

Pentru a înțelege acest proces cu urmări atât de importante pentru istoria culturală europeană, pentru a înțelege cauzele și durata, răspândirea și consecințele sale, și chiar pentru a urmări cititorul comun din secolul al XVIII-lea, acea ființă necunoscută, ar fi nevoie de o privire critică și cuprinzătoare a unei multitudini de surse, ca, de altfel, și de o interpretare atentă a acestora. Cercetarea europeană s-a străduit, în ultimele două decenii, mai ales să lămurească acest aspect, chiar dacă în moduri foarte diferite. Cu toate acestea, ne mai aflăm încă la începuturi și suntem departe de a avea o imagine diferențiată a acestui proces.⁴ Chiar și această lucrare poate oferi doar o schiță superficială.

Premise culturale și sociale

În cele ce urmează, vor fi enunțate, doar pe scurt, multiplele condiții-cadru și premisele pentru lectură din secolul al XVIII-lea, precum și schimbările politice, economice, sociografice și culturale ale acestora.

Se estimează că populația din spațiul de limbă germană aproape s-a dublat între 1700 și 1800, ajungând la aproximativ 25 de milioane de locuitori (excluzând Imperiul Habsburgic), creșterea culminând în ultimul sfert de secol. În același timp a luat naștere o tendință evidentă, inițial treptată, de urbanizare, chiar dacă aproximativ 80% din populație mai continua să trăiască în mediul rural. În toate teritoriile fostului Sfânt Imperiu Roman de Națiune Germană, extrem de fragmentat din punct de vedere politic, poziția și structura socială a nobilimii și a țăranilor au rămas, în mare parte, aceleași până la sfârșitul secolului, însă în burghezia clasei de mijloc aveau loc procese considerabile de schimbare, emancipare și diferențiere, care au dus, în cele din urmă, la destrămarea ierarhiei sociale.

„Burghezia“ n-a fost o ierarhie de sine stătătoare în sensul unui tiers état, ci a fost extrem de neomogenă. Ea includea încă straturile sociale mijlocii și superioare urbane tradiționale ale negustorilor și conducătorilor de breaslă, eșaloanele superioare ale meseriilor, precum și o clasă de mijloc economică la fel de urbană, inovatoare și antreprenorială; un rol esențial l-a jucat însă „burghezia educată“ a funcționarilor cu pregătire academică și a „savanților“, adică a intelectualilor. Datorită structurii politice la scară redusă a imperiului, cu o multitudine de reședințe mici și de orașe imperiale, care aveau rolul de centre administrative, numărul acestor elite era mai mare decât cea din celelalte țări europene. Șansele lor de afirmare s-au înrăutățit considerabil la începutul secolului al XVIII-lea, pe măsură ce mobilitatea socială relativ vioaie din perioada barocă a încremenit, închistând, în același timp, și sistemul feudal, iar noii furnizori de educație au crescut ca număr, dar n-au reușit să mai găsească o ocupație adecvată. Excluși din nou din pozițiile de conducere, acești intelectuali „liberi și neclari” constituiau un potențial de neliniște care a contestat tot mai mult sistemul învechit.

Această dezvoltare își avea originea în binecunoscutul proces paneuropean de burghezificare a societății, culturii și literaturii. El a reprezentat realizarea istorică a mișcării iluministe, cu toată perspectiva nouă pe care aceasta o avea cu privire la valori, la idealul ei firesc de egalitate, la gândirea ei eficientă și utilitaristă și la aspirația ei intensivă pentru educație, care avea rolul de limitare față de nobilime, dar, mai ales, de ascensiune socială prin sloganurile de rațiune, umanitate, toleranță și virtute. Jürgen Habermas a înfățișat această schimbare a conștiinței în teoria sa despre „schimbarea structurală a sferei publice“. Conform acesteia, identitatea burgheză s-a transformat într-o opinie publică opusă curții nobile, care, ca „sferă a particularilor reuniți ca public“, a contestat monopolul de informare și interpretare al autorităților ecleziastice și de stat și din cauza căreia s-au dezvoltat noi structuri de circulație și de comunicare antifeudale, mai întâi din punct de vedere literar și abia apoi din cel politic. Locul statutului originar a fost luat de identitatea individuală. Ea căuta să-și afirme autonomia dorită, mai ales în sfera intelectuală. Această individualitate burgheză, caracterizată prin descoperirea și descătușarea de subiectivitate, era doritoare de o comunicare permanentă, pentru a-și lărgi astfel universul de cunoaștere.

Niciun alt mijloc de comunicare n-ar putea îndeplini această funcție mai bine decât cuvântul tipărit. Cultura scrisă și literatura au devenit un teren de antrenament pentru reflectare și raționament. Acest lucru a conferit cărților și lecturii un nou statut în conștiința publică; lectura, pentru care burghezia dispunea acum, pentru prima dată, de suficient timp și putere de cumpărare, a dobândit o funcție emancipatoare și a devenit o forță productivă din punct de vedere social; ea a lărgit orizontul moral și intelectual, a transformat cititorul într-un membru util societății, i-a permis să-și împlinească singur obligațiile și a mai fost de folos și carierei sale sociale. Cuvântul tipărit a devenit vehiculul cultural burghez prin excelență.

Reinhard Wittmann, Von Ladehütern und Paukenschlägern. Beiträge zur deutschen Buchgeschichte 1600-1900, Lehmstedt, Leipzig, 2022

Cartea a fost receptată în primele secole mai ales ca un mijloc de comunicare autoritar, cu pretenții impersonale de putere. Era considerată de autoritățile laice și ecleziastice drept factor indispensabil de disciplină socială. De-abia odată cu schimbarea generală a mentalității din secolul al XVIII-lea a ieșit în evidență capacitatea cuvântului tipărit „de a pătrunde complet în viața subiectivă a cititorului“.⁵ Tocmai pentru că textul multiplicat mecanic, în completa sa uniformitate, putea fi citit într-un mod mai degrabă automat decât odinioară manuscrisele, a creat o atracție care l-a lăsat pe noul cititor să participe cu toată ființa sa la lumea fantastică a cărții. Pentru aceasta era, desigur, nevoie de o premisă esențială: alfabetizarea.

Răspândirea abilității de a citi și a scrie, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, poate fi doar presupusă, din cauza lipsei unor cifre exacte, chiar și aproximative, pentru aproape toată Europa. Dar cine poate fi inclus? Ce rost au estimările privind „capacitatea elementară de lectură“, presupuse a se baza pe o educație școlară modestă, dacă aceasta nu e niciodată pusă în practică pe parcursul întregii vieți a unei persoane? Este oare „cititor“ oricine își poate mâzgăli numele pe un act de vânzare, oricine descifrează cu migală și transpirație un catehism cunoscut sau chiar orice analfabet, care ascultă cu entuziasm pe cineva care-i citește? Trebuie luate în considerare diferențele specifice de gen (alfabetizarea femeilor se axa mai degrabă pe citit decât pe scris) și diferențele confesionale, dar, mai ales, diviziunea socială și cea dintre mediul urban și cel rural. Cifre sigure există doar pentru cazul special al Suediei, unde întreaga populație adultă, de aproximativ 1,3 milioane de persoane, știa oarecum să citească și să scrie. Dar acesta e un caz unic – în rest, estimările contemporane și dovezile individuale sunt, în mare parte, aceleași pentru întreaga Europă. Pentru „națiunea de cititori“, cum numea Samuel Johnson Marea Britanie, E. Burke estimează publicul cititor din anii ’90 ai secolului al XVIII-lea la 80.000 de persoane; la o populație totală de șase milioane de locuitori, aceasta reprezintă puțin sub un procent și jumătate. În 1788, un sfert dintre toate comunele englezești nu aveau încă nicio școală. Estimările pentru Franța sunt la fel de vagi. În anii ’80, aproximativ 9,6 milioane de persoane erau capabile să-și scrie numele, dar chiar și aici, în jurul anului 1789, rata analfabetismului era estimată la 60%.

Fără îndoială că în Europa Centrală a secolului al XVIII-lea a existat o creștere puternică, dar relativă, a numărului de cititori. Se presupune o dublare, dacă nu chiar o triplare – dar la un nivel foarte scăzut. Presupunerile contemporanilor se diferențiază destul de mult, și asemănător de divergente sunt și documentele de referință.⁶ În 1773, Friedrich Nicolai cifrează publicul „erudit“ din Germania la 20.000 de persoane (adică aproximativ 0,01% din populație), în timp ce Jean Paul estimează cititorii de ficțiune în jurul anului 1800 la aproximativ 300.000 de persoane, ceea ce ar însemna aproximativ 1,5% din totalul populației. Ambele estimări – înainte și după „revoluția lecturii“ – indică totuși mai mult decât o simplă dublare. Cercetătorii contemporani, în schimb, dau cifre mult mai generoase pentru cititorii „potențiali“: în jurul anului 1770, aproximativ 15 la sută din populația de peste șase ani, în jurul anului 1800 circa 25 la sută.⁷ Mult mai realistă (în ciuda tirajului mediu supraestimat) este următoarea ipoteză: „Cu o populație estimată la 25 de milioane de locuitori în Germania și un prim tiraj mediu de 2.500 de exemplare, o carte a fost cumpărată de 0,01% din populație și citită de aproximativ 0,1%.“⁸ Plângerile contemporane despre o „manie a lecturii“, care se răspândește în toate clasele sociale, erau cu siguranță o „falsificare ideologică“.⁹ O democratizare numerică sau cantitativă reală a lecturii a fost realizată abia o sută de ani mai târziu. Dispunem de date mai concrete cu privire la dimensiunea publicului cititor real pentru Ducatul Württemberg, care este menționat aici doar ca exemplu (cu siguranță, nu reprezentativ). În 1790, în lucrarea lui Balthasar Haug Das Gelehrte Wirtemberg (Wirtembergul educat), autorul a enumerat cu precizie membrii demnitarilor din ducat, care erau probabil și principalii piloni ai culturii sociale literare: 834 de clerici, 388 de vicari și bursieri la Tübingen, 452 de juriști (incluzând probabil și funcționarii de la conducere), 218 medici și farmaciști, 300 de ofițeri (dintre care două treimi erau nobili), circa 200 de studenți absolvenți, 75 de comercianți din Stuttgart și aproximativ 450 din mediul rural și, în sfârșit, 1.324 de „scribi“, adică funcționari publici de nivel mediu fără studii universitare.¹⁰ Dacă la cei patru mii de cetățeni cu drepturi de proprietate și educați se mai adaugă două mii de femei și de tineri și câteva sute de membri ai nobilimii, se ajunge la un public „extins“ de cititori în Württemberg la sfârșitul secolului al XVIII-lea de circa șapte mii de persoane – puțin mai mult decât un procent din totalul populației. În rest, cei care citeau în mod tradițional se îndreptau doar către „vechii mângâietori“, adică Biblia, Catehismul și calendarul.

Ar fi însă o greșeală să repartizăm publicului cititor obișnuit din Germania, care număra cam trei sute de mii de persoane, adică aproximativ 1,5 % din totalul populației adulte, doar un rol marginal în societate și în cultură. La urma urmei, acest ferment inițial mic de noi cititori a provocat reacții în lanț de mare amploare de natură culturală și politică.

Mulțumim pe această cale domnului Prof.dr. emerit Reinhard Wittmann pentru permisiunea de a traduce în limba română și reproduce în acest număr al revistei noastre, dar și următoarele două numere, un fragment din amplul său studiu despre istoria lecturii între anii 1600 și 1900.

Prof. dr. emerit Reinhard Wittmann

S-a născut în 1945 la München. A fost, între 1975–2005, redactor literar la Radiodifuziunea Bavareză și profesor onorific la Universitatea din München. A scris numeroase volume despre istoria cărții și a editării germane de carte de la începuturi până în prezent, printre care Geschichte des deutschen Buchhandels (Istoria comerțului german de carte), C. H. Beck, München, 1991, ediția a 4-a, 2019; Von Ladenhütern und Paukenschlägern. Beiträge zur deutschen Buchgeschichte 1600–1900 (Eșec sau succes. Contribuții la istoria cărții germane între 1600–1900), Lehmstedt, Leipzig, 2023, precum și monografii editoriale (printre altele, pentru editurile Metzler, Hanser sau R. Oldenbourg).

____________________

^{1 J. G. Heinzmann, Appel an meine Nation, p. 139.
2 Citat din W. Krauss, Über den Anteil der Buchgeschichte an der Entfaltung der Aufklärung, în Despre istoria poeziei la popoarele romanice, Leipzig, 1965, pp. 194–312.
3 J. G. Beyer, Ueber das Lesen, insofern es zum Luxus unserer Zeiten gehört, în Acta Academiae Electoralis Moguntinae Scientiarum Utilium, vol. XII, Erfurt, 1794, p. 7.
4 În Franța, predomină analizele cantitative, de exemplu, ale inventarelor imobiliare și ale cataloagelor de bibliotecă, deși acestea nu permit decât formularea unor concluzii relativ globale. Adesea, acestea înregistrează doar ceea ce a fost colectat, dar nu și ceea ce a fost citit. Cataloagele reprezintă adesea un stoc de generații învechite, favorizând purtătorii culturali tradiționali și contextul cultural în detrimentul inovațiilor. În Germania însă, chiar și aceste cunoștințe limitate sunt disponibile doar sporadic; aici, predomină modelele teoretice fără suport empiric.
5 I. Watt, Der bürgerliche Roman, p. 230.
6 Cf. R. Engelsing, Analphabetentum und Lektüre, pp. 62 și urm.
7 R. Schenda, Volk ohne Buch, p. 445.
8 H. Kiesel/P. Münch, Gesellschaft und Literatur, p. 160.
9 R. Schenda: Volk ohne Buch, p. 88.
10 B. Haug, Das Gelehrte Wirtemberg, Stuttgart, 1790, pp. 26–32, citat din M. Hasselhorn, Der altwürttembergische Pfarrstand im 18. Jahrhundert, Kohlhammer, Stuttgart, 1958, pp. 33 și următoarele.}

^{Bibliografie

Johann Adam Bergk, Die Kunst, Bücher zu lesen. Nebst Bemerkungen über Schriften und Schriftsteller, Hempel, Jena, 1799.
Roger Chartier, Ist eine Geschichte des Lesens möglich?, în Zeitschrift für Literaturwissenschaft und Linguistik, 57/58 (1985), pp. 250–273.
Roger Chartier, Lesewelten. Buch und Lektüre in der frühen Neuzeit, Campus, Frankfurt am Main, 1990.
Robert Darnton, Rousseau und sein Leser, în Zeitschrift für Literaturwissenschaft und Linguistik, 57/58 (1985), pp. 111–146.
Rolf Engelsing, Analphabetentum und Lektüre, Metzler, Stuttgart, 1973.
Rolf Engelsing, Die Perioden der Lesergeschichte in der Neuzeit, în AGB 10 (1970), Sp. 945–1002.
Helmuth Kiesel/Paul Münch, Gesellschaft und Literatur im 18. Jahrhundert, Beck, München, 1977.
Johann Georg Heinzmann, Appel an meine Nation. Über die Pest der deutschen Literatur, Bern, 1795. (Reprint Hildesheim, 1977).
Alberto Martino, Die deutsche Leihbibliothek. Geschichte einer literarischen Institution (1756–1914), Harrassowitz, Wiesbaden, 1990.
Rudolf Schenda, Volk ohne Buch. Studien zur Sozialgeschichte der populären Lesestoffe 1770–1910, Klostermann, Frankfurt/Main, 1970.
Erich Schön, Der Verlust der Sinnlichkeit oder Die Verwandlungen des Lesers: Mentalitätswandel um 1800, Klett-Cotta, Stuttgart, 1987.
Ian Watt, Der bürgerliche Roman, Suhrkamp, Frankfurt, 1974 (engl.: The Rose of the Novel, 1957).
Reinhard Wittmann, Buchmarkt und Lektüre im 18. und 19. Jahrhundert, Niemeyer, Tübingen, 1982.
Reinhard Wittmann, Geschichte des deutschen Buchhandels. Ein Überblick, Beck, München, 1991.}

Premiul „Ion Creangă” – Opera Omnia

Eveniment editorial „Mihai Eminescu 175 – Sonete”

Adunarea Generală a Filialei București – Traduceri Literare a Uniunii Scriitorilor…

Program de candidatură pentru funcția de președinte al Uniunii Scriitorilor din…

Colocviile de traduceri literare #56 – Fernando Pessoa și traducătorul său…

Colocviile de traduceri literare #52

Colocviile de traduceri literare 44 – Fără mobil începe poezia să…

Colocviile de traduceri literare 42 – în cuptor la poezie fierbinte…

Cununa de lauri a traducerii literare

Kalin Terziyski*, Eu și camioanele de gunoi descuiem ziua

Liviu Franga, Poeme de sertar / Poèmes de tiroir

Tezer Özlü, Călătorie la capătul vieții

A existat o Revoluție a lecturii la sfârșitul secolului al XVIII-lea? Partea a III-a

A existat o Revoluție a lecturii la sfârșitul secolului al XVIII-lea? Partea a II-a

A existat o Revoluție a lecturii la sfârșitul secolului al XVIII-lea? Partea 1