A existat o Revoluție a lecturii la sfârșitul secolului al XVIII-lea? Partea a II-a

0
96

traducere de Radu-Mihai Alexe

Forme vechi și noi de lectură în secolul al XVIII-lea

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 8.2.reinhard-wittmann-c-reinhard-wittmann-750x1024.png
Reinhard Wittmann – din arhiva autorului

Cum s-a dezvoltat, de fapt, lectura în secolul al XVIII-lea? Pentru a răspunde la această întrebare, ar fi necesar un model mai diferențiat al istoriei lecturii, care să ia în considerare atât secvența diacronică, cu etapele sale intermediare, cât și suprapunerile sincrone. Nu se poate pune problema unui proces sinoptic și liniar. Mai degrabă, se poate observa fragmentarea și anonimizarea cititorilor, atât din punct de vedere social, cât și din perspectivă temporală și geografică. Diferite stadii de dezvoltare au decurs paralel și s-au întretăiat. Lectura a devenit un proces social nediferențiat și individual, iar apartenența de clasă nu mai reglementa accesul la lectură:

Publicul literar din perioada prerevoluționară era încă, în mare parte, elitist, omogen și închis, iar cel dintre anii 1789–1815 era nediferențiat din punct de vedere social, eterogen și deschis. 11

Cea mai răspândită formă de abordare a tipăriturilor era în continuare lectura rudimentară, frivolă, pre-reflexiv și nestăvilit și, în cea mai mare parte, cu voce tare. Era singura formă de lectură pentru populația rurală și pentru o mare parte a păturilor sociale urbane inferioare. Cu un volum de muncă săptămânal de șase zile, de la răsărit până la apus, nu existau nici timpul, și nici motivația pentru mai multă lectură. În lumea statică și imobilă a claselor rurale, de la argați la țăranii înstăriți, lectura ca tehnică socială sau chiar ca tehnică de dominație era considerată inutilă pentru viața de zi cu zi. O competență rudimentară în materie de lectură se limita la tabelele de venesecție, regulile vremii și cele de însămânțare și la tipărituri religioase devoționale, care erau distribuite în piețe și prin vânzători ambulanți, precum și cărți populare de natură spirituală și laică. Multe edituri provinciale, mai ales în Germania de Sud, au scos zeci de ediții ale unor astfel de tipărituri mici. La fel ca și Colecția „Bibliothèque bleue“ din Franța, nici acestea n-au fost în niciun caz „cumpărate neapărat pentru a fi citite sau cel puțin pentru o lectură temeinică, exactă, atentă, literală“, ci serveau mai degrabă ca „lectură aproximativ, care combină asociativ elemente de bază, cu o coerență a textului foarte puțin pronunțată“.12 Aceste cărțulii au modificat textual conținuturile tradiționale din anumite perioade de timp, adaptându-le anticipativ la modurile diferite de a citi.

Totuși, această lectură rudimentară putea fi cuplată cu un alfabetismo di gruppo (Italo Sordi), colectiv, și anume o competență bine instruită de ascultători, ceea ce însemna literalizarea indirectă, fără alfabetizare. Forma de comunicare ierarhică a cititului cu voce tare servea acestui scop: în cercul intim al familiei erau citite, de obicei, texte religioase de către stăpânul casei (tatăl) sau de copii, în timp ce în public textele politice sau noutățile erau răspândite prin cârciumi sau la piață de cei care știau să citească, inclusiv de învățători sau de preoți. Eforturile intense ale raționaliștilor populari de la sfârșitul secolului al XVIII-lea de a transforma lectura entuziastă din rândul populației rurale cu ajutorul unei pedagogii autoritare de lectură într-una integrativă și „utilă“ a eșuat lamentabil.

Aceasta s-a schimbat însă, ca urmare a șocului provocat de Revoluția Franceză. Chiar și în mediul rural a crescut interesul elementar pentru veștile senzaționale despre libertate, egalitate și fraternitate. Multiplicatori precum avocați clandestini, învățători fugari, studenți răsculați, clerici reformatori, hangii și diriginți de poștă citeau ziarele cu voce tare în sălile de clasă și în cârciumi și îndemnau la dezbateri gălăgioase. Motivația de a învăța să citești a fost astfel stimulată într-un mod susținut (la fel ca și controlul opiniilor conducătorilor contrarevoluționari) – spre nemulțumirea claselor politice și sociale conducătoare, care au încercat să blocheze tot mai hotărât o astfel de emancipare intelectuală.

Comportamentul de lectură s-a schimbat mai repede în rândul claselor de jos și de mijloc din mediul rural decât în rândul populației urbane, mai ales la servitori, lachei și frizeri, cameriste și subrete, ucenici de comercianți și meseriași, și, în parte, la militarii de rang inferior. Acest grup de persoane putea reprezenta până la un sfert din populația urbană. Aceștia dispuneau, de asemenea, de premisele externe necesare pentru lectură, și anume lumina scumpă, perioade de lectură scurte și răspândite de-a lungul zilei, cazare și masă gratuite și, adesea, un buget mic pentru biblioteca de împrumut. Imitându-și stăpânii, personalul și-a însușit felul lor de lecturi la modă, mai ales vastul consum beletristic. La oraș, cuvântul tipărit era înțeles ca parte componentă a vieții urbane: afișe pe case și pe ziduri, vestitori și strigători de bâlci cu manifestele lor, ziarele omniprezente prin cârciumi. Încă din 1740, Pamela lui Samuel Richardson devenise în Anglia progresistă „eroina culturală a unei comunități foarte puternice de cameriste, care citeau și beneficiau de timp liber“.13 Cu o întârziere de câteva decenii, această emancipare literară s-a impus și în Germania. Un autor vienez a remarcat în 1781 o adevărată pasiune pentru ficțiune în rândul femeilor de salon: „Nemulțumite cu aceasta, ele joacă rolurile sensibilelor, pun un accent exagerat pe aspectul estetic, citesc cu sârguință comedii, romane, poezii, învață pe de rost scene întregi, pasaje sau versuri și meditează chiar la suferințele tânărului Werther.“ Un astfel de gust pentru lectură nu mai putea fi disciplinat prin moralizatoarele Cărticele de bună purtare pentru servitorime (Lavater 1773). Orele lungi de plictiseală din timpul gărzilor încurajau lectura în rândul militarilor din mediul urban, după cum constata critic un observator în 1780: „Până și muschetarii din marile orașe îi obligau pe alții să le fie aduse cărți din biblioteca de împrumut la localul gărzii principale.“ Pe lângă romane, materialul de lectură preferat al garnizoanelor erau lecturile picante și pamfletele.

Polul contrar al lecturii „maniace“, aflat în declin social, dar încă dominant, a fost întotdeauna lectura „educată“. Nu numai că lectura superficială „modernă“ în scop informativ era larg răspândită în rândul elitei intelectuale, dar lectura extensivă, universală și enciclopedică se etalase și aici cel târziu din secolul al XVII-lea. Dar, începând cu mijlocul secolului al XVIII-lea, șoarecele de bibliotecă educat, care avea numai cărțile sale în minte și uita complet de lume, a devenit doar o caricatură. Această încăpățânare ce se împotrivea cunoașterii de carte contrazicea imaginea unei lumi iluministe și populare. Cloșcarul tradițional, pedant și tacticos a fost înlocuit cu un petit-maître versatil și erudit, care practica științele mai degrabă într-un mod superficial.

Ideologia iluministă a propagat, în schimb, o lectură „folositoare“, în principal pentru  instituțiile de învățământ tradiționale și pentru cele noi. Mediul principal al acestei propagande a lecturii îl reprezintă Săptămânalele morale din perioada 1720–1750, care erau editate în mod remarcabil și mai ales în orașele comerciale din nordul protestant: pe lângă Leipzig, rolul decisiv ca poartă de acces la gândirea iluministă engleză l-a jucat orașul Hamburg. După exemplul publicațiilor periodice Moral Weeklys, cu titluri ca Spectator, Tatler și Guardian, aceste reviste au răspândit un „mesaj de virtute“, specific burghez, și idealul educațional al Iluminismului, îndepărtându-se de stilul de viață curtenitor și galant. Cu titluri programatice precum Patriotul, Cetățeanul lumii, Raționalul, Omul onorabil, Prietenul oamenilor, Liber-cugetătorul, Sociabilul, Dojenitoarele raționale și cu strategiile orientate spre lectură, ele transmiteau acum un conținut secular, cu valoare spirituală și caracter distractiv. Lectura folositoare societății și, în același timp, promotoare a moralei individuale nu era o plăcere inutilă pentru negustorul bogat și studentul ambițios, pentru femeia bine-crescută și funcționarul public onest, ci o datorie morală absolută.

Această strategie a avut succes deosebit, mai ales în rândul publicului cititor feminin. Odată cu creșterea prosperității economice, soțiile și fiicele burgheze aveau la dispoziție mai mult timp liber. Tipícul lor de lectură, care, până la începutul secolului al XVIII-lea, se limita aproape exclusiv la scrieri religioase pilduitoare (chiar dacă aceste restricții nu puteau fi întotdeauna puse în practică), avea acum posibilitatea să se lărgească. În Săptămânalele morale, se dădeau sfaturi referitoare la „biblioteci personalizate pentru femei“, care însă nu doreau să le formeze în spiritul unei femme savante, ci cereau doar o educație „îndestulătoare“, limitată strict la îndatoririle casnice. Cu toate acestea, ele ofereau dorinței de cunoaștere a femeilor o alinare semnificativă, folosindu-se de jurnale de călătorie și povestiri alegorice, ba chiar și de romane de familie englezești. Educația prin lectură a tinerilor a fost urmărită cu un angajament similar: întrucât copilăria era acum recunoscută ca o perioadă de viață definită în mod concret, s-a acordat mai multă atenție lecturii pentru copii și tineri. Pentru generația burgheză tânără a început, după 1760, o perioadă intensivă de educație a lecturii, care însă a avut ecou slab în rândul tineretului studios, care dispunea de un buget de timp deosebit de mare și a cărui atitudine față de lectură era mai totdeauna, aproape în exclusivitate, extensivă și secularizantă.

Această lectură „folositoare“ a alegorizat și moralizat textul literar nu doar ca ghid pentru perfecțiunea individuală. În contextul sferei publice burgheze emergente, ea s-a dezvoltat în continuare într-o lectură orientată spre comunicare și retorică, mai ales prin instituții de genul societăților de lectură (vezi mai jos), cu scopul formării identității sociale a burgheziei prin lectură. Acest stadiu al lecturii „de înțelegere“ ca fel de lectură practică și utilă vieții îl prezintă și Jean-Jacques Rousseau prin exemplul Genevei, orașul său natal, opunându-l metropolei Paris, loc al lecturii de divertisment:

Francezul citește mult, dar numai cărți noi; sau, mai degrabă, le răsfoiește, nu ca să le citească, ci pentru a afirma că le-a citit. Genevezul citește numai cărți bune; le citește și gândește în același timp; nu le judecă, ci le înțelege.14

Muză citind un volumen (sul), la stânga unui dulap deschis. Amforă funerară din Attica cu siluete roșietice, cca. 435-425 î.Hr. din Boeotia, Wikipedia Commons

O astfel de lectură era considerată de urmașii enciclopediștilor, la fel ca și de iluminiștii germani, ca act de eliberare împotriva călușului mental feudal. Ea a promovat o înțelegere de sine stătătoare, argumentată și lumească a burgheziei, care se emancipa de discursul doctrinar religios și juridic al structurilor feudale și al vechilor instituții. Cetățenii au scăpat astfel de pericolul dezorientării și au dobândit o nouă identitate socială și culturală unitară. Evident, această lectură „comunicațională“ era un domeniu masculin. Odată cu creșterea bunăstării economice, bărbații aveau și ei din ce în ce mai mult timp liber pentru lectură și preferau nu numai informații legate de muncă, ci erau atrași și de noutățile politice și de distracții reconfortante.

În legătură cu aceasta, rolul aristocrației germane a fost destul de modest. Comportamentul ei referitor la lectură, despre care se știe foarte puțin, trebuie privit desigur printr-o perspectivă foarte diferită. La fel ca în Franța, unde nobilimea funciară nu a deținut aproape nicio carte până la sfârșitul secolului, acești „nobili ignoranți și cu apucături țărănești“, care aveau în castelele lor poate câteva zeci de cărți, se aflau în fața unui cerc mic de promotori literari educați, care își modernizau rolurile de cititori într-un mod similar cu burghezia elevată. Numărul nobililor de la curte, mai ales al celor de la țară, care își cumpărau, ca niște bibliofili adevărați, colecții valoroase, era foarte mic. Pentru „revoluția lecturii“, aceștia nu joacă niciun rol important.

Procesul de modernizare a obiceiurilor de lectură a pornit, cum s-a menționat deja, într-o măsură foarte mică de la reședințele și curțile nobiliare, cât mai ales din metropolele comerciale protestante din nordul și centrul Germaniei. Părțile catolice ale Imperiului au luat parte cu întârziere la acest proces. Lucru cauzat de faptul că le lipsea tradiția lecturii individuale a Bibliei, care, ca act cvasireligios, era un stimulent esențial pentru lectură:

În zonele catolice, clerul este mediatorul necesar între Cuvântul lui Dumnezeu și credincioși, iar aici nicio carte nu are o semnificație existențială la fel de mare ca Biblia la reformați, a cărei prezență este necesară în fiecare bibliotecă familială, mai ales începând cu pietismul.15 

Desigur, tipăriturile populare de masă, cum ar fi foile volante și calendarele, erau, de asemenea, răspândite în rândul catolicilor, iar studiul Bibliei de către laici nu era strict interzis. Cu toate acestea, spre deosebire de teza inițială protestantă a primatului Scripturii asupra tradiției (Sola Scriptura), comunicarea orală printr-o autoritate educatoare avea aici prioritate absolută. Totuși, acest lucru se aplica doar masei largi a credincioșilor pentru rolul cărții în limbajul popular. Din contră, clerul și mânăstirile au format întotdeauna un public literar sui-generis. Nu numai că lectura libertină era deosebit de populară în reședințele clericale, la fel ca în Franța, dar și mai importantă era însemnătatea uriașă a bibliotecilor mânăstirești, care, până la secularizarea de la începutul secolului al XIX-lea, adăposteau o strălucită înflorire târzie a vieții academice. Tot aici a început și procesul de modernizare a lecturii. Plângerile vehemente cu privire la citirea romanelor de către elevii de seminar au devenit mai frecvente în zonele catolice după 1780, în timp ce luarea în râs a clericilor care nu citeau, mai ales a preoților de la țară, a devenit mult mai rară. O nouă generație de clerici cititori a trăit primele experiențe moderne de lectură la mânăstire și la seminar. În 1782, ziarul iluminist Spectator în Bavaria a remarcat schimbarea generațională în rândul clerului bavarez:

cei bătrâni prizează și fumează tutun, beau și nu citesc nimic. Tinerii se modernizează, citesc, prind chef pentru lectură și încep să gândească.

Surprinzător de rapid, deși cu două-trei decenii mai târziu decât protestanții, nu numai catolicii educați au adoptat noul fel de lectură, ci și publicul larg – și au făcut-o radical și secularizant:

Nimic nu este receptat, tipărit, vândut, citit și recomandat cu atâta pasiune ca aceste scrieri, în care religia este într-atât de disprețuită. Sunt date din mână-n mână. Sunt reeditate. Unele dintre ele sunt epuizate în numai trei luni. […] Școlile normale și libertatea presei îl fac pe omul de rând să citească tot ceea ce a născocit mâncărimea de condei a unor asemenea seducători, care apoi le-au scos la lumină. Se cunosc cazurile unor școli publice, unde sunt lăudate și citite de dascăli. Servitoarele tinere le iau cu ele la biserică. Băieții fac cunoștință cu ele în ora de gramatică. Clericii – și de-ar fi vrut Dumnezeu să fie numai cei mai de jos, numai cei în care nu poți avea încredere – le țin frumos așezate în dulapul lor de cărți.16 

Cum lectura Bibliei a devenit din ce în ce mai rară mai întâi la protestanții de la oraș, așa și procesul de destrămare regională, de incultură și de lectură rudimentară a pătruns și în metropolele catolicilor. Un exemplu clasic îl reprezintă Viena iozefină, cu o piață de carte invadată de broșuri anticlericale. Adversarii Bisericii față de lectură au revenit, la rândul lor, în predicile de la amvon și în broșuri asupra vechilor modele baroce de critică a pasiunii pentru lectură. Exista, și nu fără motiv, temerea de secularizare și descreștinare atotcuprinzătoare prin lectură.

Cititorul „modern“ din jurul anului 1800 și practicile sale de lectură – „mania lecturii“

Chiar și acest model de lectură al doctrinei iluministe, a cărei componentă de educare socială se afla în centrul atenției, s-a schimbat și s-a diferențiat începând cu anul 1770. Cerințele sale cu privire la receptare, încă autoritare și influențate academic, au fost înlocuite de cerințe individuale, accentuate emoțional, în cadrul unui proces rapid de modernizare și eliberat de cătușele raționalismului. Acest lucru a marcat începutul unei etape foarte importante în istoria lecturii, care a durat câteva decenii și a avut urmări deosebit de accentuate: cea a lecturii „sentimentale“, respectiv cea „empatică“. Acest fel de lectură s-a aflat într-o dispută între pasiunea individuală, care îi izola pe oameni de societate și de mediul înconjurător, și dorința aprigă de comunicare prin lectură. Această „nevoie copleșitoare de contact cu viața de dincolo de pagina tipărită“17 a dus la o încredere cu totul nouă, incredibil de intensă, ba chiar la o prietenie imaginară între autor și cititor, între producătorul literar și beneficiar. Cititorul răscolit emoțional, dar izolat, își alina unicitatea și anonimatul, știind că prin intermediul lecturii aparține unei comunități însuflețite de aceleași idei și convingeri. O astfel de lectură a fost, fără îndoială – în sensul unei revoluții „inverse“ a lecturii –, mult mai „intensă“ decât înainte, dar în niciun caz mai „extensivă“.

În Anglia, Franța și Germania, acest proces semnificativ din punct de vedere cultural este asociat în mod specific cu numele lui Richardson, Rousseau, Klopstock și Goethe. La începutul noii relații dintre autor, text și cititor s-a aflat Samuel Richardson (1689–1761). Romanele sale Pamela or Virtue rewarded (Pamela sau Virtutea răsplătită, 1740) și Clarissa (1747/48) au fost primite cu mai mult entuziasm decât cele ale oricărui alt reprezentant anterior al acestui gen. Pamela înflăcăra în special publicul feminin, deoarece Richardson descria cu o meticulozitate fără precedent aspecte din lumea specifică femeii – fie că era vorba de detalii casnice sau de o relație intimă de dragoste – mai ales că o făcea sub formă de scrisori, adică prin mediul clasic de subiectivitate. Asta a făcut din Pamela o operă literară care

putea fi lăudată de la amvon și, în același timp, să fie declarată drept pornografie, o lucrare care încânta publicul cititor cu atracția dublă a unei predici și a unui striptease.18

Acest fel de lectură a avut un impact puternic în Franța, după cum arată Éloge de Richardson (1761) al lui Diderot. Dar focul aprins de acesta s-a transformat într-un incendiu puternic de-abia prin Jean-Jacques Rousseau (1712–1778). El stăruia să fie citit de parcă ar fi un profet al adevărului divin. […] Ceea ce deosebea lectura din Rousseau de predecesorii săi religioși – fie că era o lectură calvinistă, jansenistă sau pietistă – era provocarea de a citi literatura cea mai dubioasă, romanul, de parcă ar fi Biblia însăși. […] Rousseau […] dorea să pătrundă în viață prin intermediul literaturii, în cea personală și cea a cititorilor săi.19 

Dimpotrivă, cititorii săi tânjeau după astfel de lecturi „nu pentru a se desfăta cu literatura, ci pentru a face față vieții, și mai ales vieții de familie, întocmai după ideile lui Rousseau“.20 Noua Eloiză (Nouvelle Héloïse, 1761), probabil cel mai însemnat bestseller din Ancien Régime, cu cel puțin șaptezeci de ediții înainte de 1800, a provocat reacții copleșitoare, inclusiv colapsuri și crize de plâns. Robert Darnton subliniază că această pasiune pentru lectură „ne-o putem închipui cu greu; ea ne rămâne la fel de străină ca frica de demoni la balinezi“21 – sau la fel ca extazul adolescenților la concertele pop.

Această evoluție a cunoscut o etapă intermediară semnificativă în Germania. Aici, mai ales publicul cititor feminin a avut nevoie de o legătură între lectura pur religioasă și cea pur laică, și anume poemul epic biblic Mesia de Friedrich Gottlieb Klopstock (1724–1803), publicat în 1749. Acesta aborda un subiect edificator și, prin urmare, îngăduit femeilor, anume viața lui Hristos, dar într-un mod îndrăzneț, subiectiv și emoțional. A fost receptat de cititorii săi chiar în clipa în care aceștia începeau să se angajeze într-un proces de emancipare de la lectura tradițională scolastică, abandonând în momentul în care emanciparea a luat sfârșit și comportându-se cu creația literară și beletristica într-atât de firesc și de sine stătător, încât nu mai puteau înțelege cum a putut Mesia lui Klopstock să însemne cândva atât de mult pentru ei.22 

Cam la fel a fost și succesul operelor lui C. F. Gellert. În primul roman burghez din Germania, Leben der Schwedischen Gräfin von G. (Viața contesei suedeze de G., 1746), există o clară intenție morală pilduitoare, care a permis ca întâmplările aventuroase să fie devorate cu aviditate.

În 1774, s-a impus însă în mod hotărâtor bestsellerul Die Leiden des jungen Werther (Suferințele tânărului Werther) – lectura preferată a tânărului Napoleon. Spre deosebire de Rousseau însă, autorul său n-a pus deloc accent pe relația cu cititorul ca fiind suflete pereche. Cu toate acestea, o parte din publicul său – cu precădere tinerii – n-a receptat povestea tragică de dragoste, în care moralitatea burgheză a acestei lumi nu mai era popularizată, ci prezentată ca atare, aidoma unui produs artistic – căci, în tradiția înțelegerii „utile“ și pilduitoare a textului, ei au înțeles-o mai degrabă ca pe o invitație la imitare. Într-adevăr, această receptare confuză a avut drept consecință fatală un val de sinucideri în rândul cititorilor lui Werther. Cu toate acestea, majoritatea cititorilor s-a mulțumit cu o identificare exteriorizată – devenind astfel un simbol al tinereții rebele prin purtarea hainelor eroului (frac albastru și pantaloni galbeni) și prin achiziția unor obiecte de cult, ca populara ceașcă a lui Werther. Unei părți foarte mici de cititori i-a reușit, în cele din urmă, o obiectivare estetică, făcând distincția dintre lumea ficțională și realitatea de fiecare zi.

Henri Fantin Latour – Lectura (1870), Muzeul Calouste Gulbenkian, Lisabona, Wikipedia Commons

Exemplul lui „Werther“ arată diferențierea noului public, care a experimentat diferite feluri de abordare a textelor literare, noi moduri și ritualuri de lectură. Lectura în grup și cea solitară au căpătat funcții noi. Mai ales publicul principal interesat de ficțiune, adică femeile, a favorizat lectura în comun, care permitea o comunicare directă în legătură cu lectura. În locul lecturii autoritare, „frontale“, cu voce tare, a tatei, a preotului sau a profesorului, s-a impus acum o sociabilitate formală, care se legitima prin lectură și a cărei semnificație consta în „experiența jocului de rol empatic“23, adică stăpânirea comună controlată și disciplinată a textelor literare. Un exemplu în acest sens este rutina zilnică descrisă de Luise Mejer într-o scrisoare adresată prietenului ei, Heinrich Christian Boie, în 1784. Ea lucra în Tremsbüttel, din ducatul Holstein, ca damă de companie a contesei Stolberg, al cărei soț și cumnat deveniseră poeți de succes:

La ora zece, se servește micul dejun. Apoi, Stolberg citește un capitol din Biblie și un imn din Poeziile spirituale ale lui Klopstock. Fiecare se retrage în camera sa. Eu citesc apoi din Spectator, din Fizionomie și alte câteva cărți, pe care mi le-a dat contesa. Ea coboară în camera mea, în timp ce Lotte traduce, iar eu îi citesc timp de o oră din Pilat din Pont de Lavater. În timpul lecției ei de latină, copiez pentru ea sau citesc pentru mine până când masa este gata. După masă și cafea, Fritz citește din Biografii, apoi Lotte coboară în camera mea și citesc cu ea o oră din Milton. După aceea, urcăm iarăși la etaj și le citesc contelui și contesei din Plutarh până se apropie ora de ceai de la 9 seara. După ceai, Stolberg citește un capitol din Biblie și un imn din Klopstock și apoi Noapte bună.24

Luise Mejer argumentează aceste excese de lectură atât intensive, cât și extensive, cu cuvintele: „Aici, oamenii sunt îndopați cu lectură, cum gâștele sunt îndopate cu tăiței“.

Ca imagine contrară a lecturii socializante și comunicative, lectura individuală a căpătat, la rândul ei, noi calități, fiind caracterizată acum printr-o receptare tăcută și liniștită. Prin urmare, corpul a fost respins ca mediu pentru experimentarea textelor, iar lectura rudimentară a fost disciplinată. Liniștea și relaxarea erau de acum considerate virtuți burgheze ale lecturii și condiții prealabile pentru receptarea estetică. Prin faptul că cititorul nu se mai lăsa pradă textului, el a rămas propriul său stăpân și, astfel, liber să abordeze textele într-un mod mai controlat.25 Imobilitatea la masa de lucru, impusă de lectură, le-a provocat multor bărbați neplăceri, mulți dintre ei preferând în continuare poziții de lectură cât mai lejere. Pedagogia lecturii de la sfârșitul secolului al XVIII-lea a văzut că lectura cu voce tare – care punea accentul pe corp, mai degrabă sub aspectele sale dietetice –

ținea loc de plimbare. Efortul pe care îl presupune ne pune sângele în mișcare, împiedică stagnarea umorilor și îndepărtează bolile și neplăcerile. Pe timp de ploaie sau de vreme nesănătoasă, sau când suntem bolnavi, trebuie deci să ne refugiem în lectura cu voce tare, pentru a ne bucura astfel de plăcerile și beneficiile unei plimbări în aer liber.26 

Bineînțeles că prin lectura în liniște, în timpul căreia toate emoțiile trebuiau interiorizate, putea fi, de asemenea, intensificată retragerea pe tărâmul fanteziei.

Creșterea suplimentară a intensității lecturii individuale în propria cameră însemna lectura sentimentală în natură, într-un peisaj deschis, care, sub forma retragerii ostentative din societate, a devenit, pentru un timp, punerea în scenă preferată, mai ales de burghezia cu educație academică. Ea reflecta rolul precar al acesteia, aflată între revolta împotriva normelor sociale feudale târzii și conștiința supusă a unui prestigiu social încă neconsolidat. Evadarea demonstrativă din societate, din fața constrângerilor curții, ale orașului și ale îndatoririlor cotidiene, în singurătatea sentimentală, având la îndemână doar un vademecum literar, a sporit experiența lecturii în interacțiunea dintre idila înconjurătoare a realității și destinele imaginate. Cu acest prilej, erau savurate „locurile frumoase“ cu lecturi din florilegii.

Cu toate acestea, principalul loc de lectură a rămas în continuare sfera privată a casei, spațiul de locuit al clasei de mijloc. Tehnica nouă culturală a fost integrată în viața zilnică. Până atunci, doar erudiții își petrecuseră nopțile stând aplecați posomorât peste foliante și măcinându-și sănătatea, însă acum publicul literar se putea bucura de lectură și seara, și noaptea. Mentalitatea burgheză a timpului s-a schimbat: odată cu structurarea și „departamentarea“ rutinei zilnice și a timpului, trecerea fără efort de la lumile fantastice ale lecturii la viața de zi cu zi a fost însușită treptat, iar pericolul unui amestec al sferelor vieții s-a redus.27

Producătorii de obiecte de lux au oferit, pentru prima dată, „mobilier de lectură“, care oferea confort chiar și în timpul unei lecturi mai îndelungate și deosebit de „fascinate“: șezlonguri de lectură cu un suport de carte încorporat, mobilier rabatabil pentru femeia înstărită, care putea servi, în același timp, ca masă pentru curățat, mâncat, scris și citit, confortabile „scaune englezești pentru citit sau dormit“ și altele asemenea.28 Pentru femei, mobilierul de lectură era completat de o liseuse asortată, adică o haină sau rochie de casă călduroasă, dar ușoară, pentru a călători cu imaginația. Ceea ce odinioară era pentru doamnele galante din epoca rococo budoarul, ca loc privat de refugiu, acum era considerat de cititoarea din clasa de mijloc nu numai în Anglia drept closet, adică locul de refugiu al independenței feminine. El combina retragerea socială cu eliberarea sentimentelor și „nu era folosit pentru a ascunde amanții, ci pentru a-i exclude“.29 Acolo nu se mai afla recuzita galantă, ci material de lectură însoțit de o masă de lucru cu tot cu ustensile de scris pentru corespondență. Lectura în pat era la fel de populară în rândul publicului cititor feminin, judecând după relatările contemporane (adesea cu aluzii puternic erotice).

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, doar o proporție destul de mică din publicul cititor reușea să atingă nivelul cel mai înalt, de „adult“, al culturii literare de lectură, și anume „să facă trecerea la lumea imaginară doar prin propria fantezie“30 și să integreze lectura în realitatea lor cotidiană. Aceștia practicau o lectură hermeneutică ca exercițiu artistic autonom, nu pentru a confirma adevăruri deja cunoscute în cadrul propriului orizont de așteptări, ci pentru a descoperi adevăruri noi, necunoscute. Acești cititori raționali ai literaturii naționale clasice au rămas (până în zilele noastre) puțini la număr. De aceea, Friedrich Schiller a respins căutarea unui „poet național“: „Acum se poate vedea o distanță foarte mare între alegerea unei națiuni și masa acesteia“. Despre o împărțire asemănătoare vorbea și Jean Paul, care îi caracteriza pe cititorii germani din jurul anului 1800 în felul următor:

În Germania, există trei feluri de public: 1) cel larg, aproape needucat și neînvățat din bibliotecile de lectură; 2) cel cult, format din profesori, candidați, studenți, recenzenți; 3) cel educat, format din oameni mondeni și femei cultivate, artiști și clasele sociale superioare, pe care măcar îi educă relațiile interumane și călătoriile. (Bineînțeles că cele trei niveluri comunică adesea între ele.)31

Marea majoritate a publicului a rămas la o variantă de pubertate a lecturii sentimentale, o „manie de lectură“ „narcotică“ (cum afirma filozoful J. G. Fichte), adesea escapistă. Aceasta se afla mereu în centrul discuțiilor contemporane.

Începând cu anul 1780, această nouă epidemie s-a răspândit rapid, cu precădere în rândul publicului tânăr și al celui feminin, pornind, de data aceasta, tot din centrul și nordul Germaniei. Discuțiile jurnalistice din ziare și reviste, din predici și pamflete au diagnosticat-o la sfârșitul secolului chiar și „în rândul unor clase sociale care altminteri citesc puțin sau chiar deloc și care, chiar și-acum, nu citesc pentru a cunoaște și a se educa, ci doar pentru a se distra“ (conform filozofului iluminist bavarez L. Westenrieder).

Acestei dependențe de lectură nu i se opuneau doar autoritățile de stat și cele bisericești, dar era văzută și de gânditorii progresiști ai Iluminismului ca un obstacol major în calea emancipării dorite, care trebuia să aibă loc într-un mod disciplinat și rațional. Fiind dăunătoare din punct de vedere social, ea ducea la vicii care contraziceau etica burghezo-protestantă a muncii și care aparțineau sferei aristocratice și curtenești – lene, lux, plictiseală. Cu toate acestea, argumentele dietetice și socio-medicale s-au aflat inițial în centrul atenției. În timp ce lucrarea lui Tissot Despre sănătatea erudiților (1768) nu făcea decât să avertizeze despre bolile de care suferă cloșcarii erudiți, tratatele pedagogilor de la sfârșitul secolului al XVIII-lea au corelat dezbaterea despre onanism și „întinăciunea sinelui“ cu dezbaterea despre lectură. Ambele se numărau printre dăunătoarele „păcate secrete ale tinereții“: „Poziția forțată și lipsa totală de mișcare a trupului în timpul lecturii, combinate cu alternanța violentă a fanteziilor și a sentimentelor“ ar produce „moleșeală, mucozități, umflături și constipație în intestine, într-un cuvânt ipohondrie, care, după cum se știe, are efecte asupra ambelor sexe, mai ales asupra celui femeiesc, la care se răsfrânge asupra organelor genitale și produce stocări și stricăciuni în sânge, usturimi, iritații și tensiuni în sistemul nervos, boală și moleșeală în tot corpul“.32

Îndrumările de lectură ale Iluminismului târziu condamnau această lectură de distragere a atenției, inutilă din punct de vedere social:

A citi o carte doar pentru a-ți omorî timpul este o înaltă trădare a umanității, pentru că se înjosește un mijloc menit să atingă scopuri mai înalte.33 

În loc să fie „un mijloc de educare pentru independență“, în sensul celebrei definiții a lui Immanuel Kant, ea servea multora „doar pentru a scurta timpul și pentru a menține o stare de eternă imaturitate!“34


Mulțumim, pe această cale, domnului Prof. dr. emerit Reinhard Wittmann pentru permisiunea de a traduce în limba română și reproduce în acest număr al revistei noastre al doilea fragment din amplul său studiu. Ultima parte a acestuia va apărea în numărul următor al revistei.

Prof. dr. emerit Reinhard Wittmann

S-a născut în 1945 la München. A fost, între 1975–2005, redactor literar la Radiodifuziunea Bavareză și profesor onorific la Universitatea din München. A scris numeroase volume despre istoria cărții și a editării germane de carte de la începuturi până în prezent, printre care Geschichte des deutschen Buchhandels (Istoria comerțului german de carte), C. H. Beck, München, 1991, ediția a 4-a, 2019; Von Ladenhütern und Paukenschlägern. Beiträge zur deutschen Buchgeschichte 1600–1900 (Eșec sau succes. Contribuții la istoria cărții germane între 1600–1900), Lehmstedt, Leipzig, 2023, precum și monografii editoriale (printre altele, pentru editurile Metzler, Hanser sau R. Oldenbourg).


NOTE

11 A. Martino, Die deutsche Leihbibliothek, p. 52.
12 R. Chartier, Lesewelten, p. 181.
13 I. Watt, Der bürgerliche Roman, p. 52.
14 J.-J. Rousseau, La Nouvelle Héloïse, p. 695.
15 R. Chartier, Ist eine Geschichte des Lesens möglich, p. 258.
16 Josef Anton Weissenbach, Vorstellungen über den Krieg, den man itzt gefährlichen Schriften anzukündigen hat; an alle so wohl geistliche, als weltliche Oberkeiten, Augsburg, Joh. Nep. Styx 1793, pp. 7 și urm.
17 R. Darnton, Rousseau und seine Leser, p.137.
18 I. Watt, Der bürgerliche Roman, p. 201.
19 R. Darnton, Rousseau und seine Leser, pp. 127 și urm.
20 Ibidem, p. 134.
21 Ibidem, pp. 144 și urm.
22 R. Engelsing, Perioden der Lesergeschichte, p. 143.
23 E. Schön, Der Verlust der Sinnlichkeit, p. 327.
24 L. Mejer, Brief an H. C. Boie vom 1. 1. 1784, citat din Ilse Schreiber (ed.): Ich war wohl klug, dass ich dich fand. H. C. Boies Briefwechsel mit Luise Mejer 1777–1785, München 1961, p. 275.
25 Cf. Schön, Der Verlust der Sinnlichkeit, p. 326.
26 J. A. Bergk, Die Kunst, Bücher zu lesen, p. 69.
27 Cf. E. Schön, Der Verlust der Sinnlichkeit, p. 328.
28 Cf. Eva Maria Hanebutt-Benz (ed.), Die Kunst des Lesens. Lesemöbel und Leseverhalten vom Mittelalter bis zur Gegenwart (Ausstellungskatalog), Frankfurt am Main 1985, pp. 109 și urm.
29 I. Watt, Der bürgerliche Roman, p. 219.
30 E. Schön, Der Verlust der Sinnlichkeit, p. 167.
31 Jean Paul, Briefe und bevorstehender Lebenslauf. Konjektural-Biographie, sechste poetische Epistel, citat din Jean Paul, Werke, ed. de Norbert Miller, vol. 4, Hanser, München, 1962, p. 1070.
32 Karl G. Bauer, Über die Mittel, dem Geschlechtstrieb eine unschädliche Richtung zu geben, Leipzig 1791, p. 190.
33 J. A. Bergk, Die Kunst, Bücher zu lesen, p. 59.
34 Ibidem, p. 407.


BIBLIOGRAFIE

Johann Adam Bergk, Die Kunst, Bücher zu lesen. Nebst Bemerkungen über Schriften und Schriftsteller, Hempel, Jena, 1799.
Roger Chartier, Ist eine Geschichte des Lesens möglich?, în Zeitschrift für Literaturwissenschaft und Linguistik, 57/58 (1985), pp. 250–273.
Idem, Lesewelten. Buch und Lektüre in der frühen Neuzeit, Campus, Frankfurt am Main, 1990.
Robert Darnton, Rousseau und sein Leser, în Zeitschrift für Literaturwissenschaft und Linguistik, 57/58 (1985), pp. 111–146.
Rolf Engelsing, Analphabetentum und Lektüre, Metzler, Stuttgart, 1973.
Idem, Die Perioden der Lesergeschichte in der Neuzeit, în AGB 10 (1970), Sp. 945–1002.
Helmuth Kiesel/Paul Münch, Gesellschaft und Literatur im 18. Jahrhundert, Beck, München, 1977.
Johann Georg Heinzmann, Appel an meine Nation. Über die Pest der deutschen Literatur, Bern, 1795 (Reprint Hildesheim, 1977).
Alberto Martino, Die deutsche Leihbibliothek. Geschichte einer literarischen Institution (1756–1914), Harrassowitz, Wiesbaden, 1990.
Rudolf Schenda, Volk ohne Buch. Studien zur Sozialgeschichte der populären Lesestoffe 1770–1910, Klostermann, Frankfurt/Main, 1970.
Erich Schön, Der Verlust der Sinnlichkeit oder Die Verwandlungen des Lesers: Mentalitätswandel um 1800, Klett-Cotta, Stuttgart, 1987.
Ian Watt, Der bürgerliche Roman, Suhrkamp, Frankfurt, 1974 (engl.: The Rose of the Novel, 1977).
Reinhard Wittmann, Buchmarkt und Lektüre im 18. und 19. Jahrhundert, Niemeyer, Tübingen, 1982.
Idem, Geschichte des deutschen Buchhandels. Ein Überblick, Beck, München, 1991.

Articolul precedentPoezia barocului italian
Articolul următor”Când se traduce, se creează”

Lasă un răspuns