Poezia barocului italian

0
205
Oana Sălișteanu față cu cartea lui Jacopone
Oana Sălișteanu față cu cartea lui Jacopone

Prestigioasa Colecție „Biblioteca italiană“ a Editurii Humanitas, coordonată de aproape două decenii de Smaranda Bratu Elian și de regretatul Nuccio Ordine, reușește cu eleganță și constanță să propună publicului român traducerea sau retraducerea nu numai a celor mai valoroase voci ale Italiei moderne și contemporane, ci și a operelor aparținând unor epoci îndepărtate, începând chiar cu obârșiile literaturii Peninsulei. Trebuie însă remarcat cu uimire că marea poezie clasică italiană, care timp de șase secole (dacă ar fi să exceptăm secolul XX, cu explozia versului alb) a fost de neconceput fără atenta elaborare a versului în metru și rimă, în vremurile noastre, din păcate, în versiunea ei tradusă în alte spații europene, fie este în întregime ignorată, ca neinteresantă sau perimată, fie pierde enorm din grația și muzicalitatea limbii-sursă prin faptul că traducătorul recurge prea frecvent la o comodă soluție a parafrazei printr-un banal text în proză. Eu cred că poezia cu formă fixă trebuie să rămână ca atare și în oricare dintre versiunile ei traduse în lume.

După experiența neasemuit de înălțătoare a lucrului pe text de secol XIII, de la Laudele luminosului poet mistic franciscan Iacopone da Todi, la Rimele contorsionatului averroist Guido Cavalcanti, sunt fericită că îmi este acceptată de către editură propunerea unui salt peste patru veacuri, în epoca înfloritoare și creativă a barocului, pentru care arta reprezintă un divertisment doct și elaborat, lipsit de orice angajare ideologică, dar și de orice tabu, un joc inventiv, senzual și nețărmurit, menit doar să uluiască prin insolitul său.

Volumul bilingv în pregătire pentru primăvara lui 2024 Oro, porpora, avorio / Aur, purpură și fildeș își propune pentru prima oară în România o antologie de poezie a Italiei veacului al XVII-lea. În afara unor bijuterii scrise de figura dominantă a barocului literar italian, Giambattista Marino, autor al uriașului poem epic Adone, dar și al multor poezii lirice, satirice, ocazionale, volumul va reuni și douăzeci de sonete scrise de așa-zișii poeți mariniști (printre care  Federico Meninni, Giambattista Pucci, Girolamo Preti, Federico Della Valle, Giovan Leone Sempronio, Pietro Casaburi, Girolamo Fontanella, Giuseppe Salomoni, Ludovico Tingoli, Anton Maria Narducci, Giuseppe Artale, Tommaso Gaudiosi, Cino di Pers, Claudio Achillini, Gian Francesco Maia Materdona, Giacomo Lubrano, Scipione Errico).

În epoca zbuciumată a Contrareformei, totul pare să se opună principiului renascentist al echilibrului, al măsurii, al expresiei sintetice și ponderate, al raportului armonios cu Creatorul și cu lumea întreagă. Barocul cel subversiv este mereu în căutarea insolitului, extravagantului, excesivului, hipertroficului. Iar primul lucru din textul baroc pe care cred că un traducător nu ar trebui să-l trădeze, ignorându-l sau ciuntindu-l, este tocmai acest permanent „din cale-afară“, ce se referă atât la conținutul hiperbolic, prolix, digresiv, cât și la stilul repetitiv, ba chiar tautologic, atent elaborat, niciodată spontan.

Barocul literar e de un ludic rafinat și incurabil, adoră jocurile de cuvinte, încifrările, trimiterile intertextuale, asocierile neobișnuite de imagini prin prețioasele acutezze, numite și concetti. Zburdă extrem de degajat prin lumea mitologiei greco-romane, care într-o măsură însemnată în arta acestor mari oameni de cultură, o substituie pe cea a spiritualității creștine. Descumpănește prin gustul pentru detaliu și prin subiectele cu totul minore pe care le propune, considerate până la acea epocă mult prea puțin nobile pentru a fi demne de a deveni literatură: poeții închină ode nu numai păunului și licuriciului, ci și aluniței de pe obrazul iubitei, femeii bâlbâite, urâtei împopoțonate cu giuvaiere, ba chiar și frumoasei păduchioase.

În cele ce urmează, mă opresc asupra a doar cinci tipuri de dificultăți ce țin de stilemele tipic baroce, spre a le ilustra pe fiecare în câte două texte, italian și românesc, în oglindă. Consider că versiunea românească a unui text vechi de aproape cinci secole nu poate fi suficient de lămuritoare fără un aparat de note explicative, marcate în textul tradus prin asterisc, ce se va găsi la sfârșitul volumului.

     Uneori, acutezza pe care se construiește sonetul este o imagine atât de îndrăzneață, încât îngrijitorii ediției trebuie să parafrazeze cu răbdare și pe larg textul poetului din Seicento. În sonetul lui Anton Maria Narducci, metafora barocă aproape repertorială a pădurii de aur cu care este asemuit părul femeii este împinsă și mai departe, căci acesta e sălașul fermecător (sau ironic?) al păduchilor iubitei, reprezentați ca niște fiare de fildeș ce o cutreieră, ca niște nestemate, ca niște mici Cupidoni țesând mrejele iubirii. Evident că și gustul rafinat al epocii pentru jocul polisemiilor, pentru figuri etimologice, pentru calambururi se cade să fie pus în evidență și în traducere, așa cum ne îmbie ultimele două versuri ale sonetului:

Anton Maria Narducci (circa 1585–?)
(sonet cu o schemă a rimelor de tipul ABBA ABBA CDC CDC)

                   Sembran fère d’avorio in bosco d’oro           Prin codrul de-aur ’s fiare călătoare 
                   le fère erranti onde sí ricca siete;                   ce par de fildeș, ce bogată ești!
                   anzi, gemme son pur che voi scotete             Ba-s nestemate chiar, de-ți răzlețești
                   da l’aureo del bel crin natio tesoro;               comoara cea crescută printre odoare!


                   o pure, intenti a nobile lavoro,                       Sau pentru aleasa lor îndemânare
                   cosí cangiati gli Amoretti avete,                    le-ai preschimbat din Cupidoni cerești                 
                   perché tessano al cor la bella rete                  să-mi țese atâtea mreje sufletești
                   con l’auree fila ond’io beato moro.                din aur, ca să mor de desfătare.


                   O fra bei rami d’or volanti Amori,                O, Amorași zburând prin crâng prețios,                           
                   gemme nate d’un crin fra l’onde aurate,        voi, perle ivite-n pletele aurite,
                   fère pasciute di nettarei umori;                      făpturi ce sorb nectarul delicios,


                   deh, s’avete desio d’eterni onori,                   onoarea nu vă fie mai prejos!
                   esser preda talor non isdegnate                      Deci fiți și voi prăzi prăzii neobosite   
                   di quella preda onde son preda i cori!            că-i tot cad pradă atâția, nemilos!

O a doua dificultate pentru cititorul zilelor noastre o reprezintă hățișul de aluzii la personaje mitologice și la toponime antice, reale sau mitice, pe care din păcate doar puține ediții critice italiene ni le pot descâlci. În cântul VI al giganticului poem epic marinian (de trei ori mai întins decât Divina Commedia), Adonis este însoțit de Venus prin prima Grădină a simțurilor, alcătuită din tot ce poate stimula mai mult văzul și mirosul. În octava 125, alături de explicațiile din note pe care le reluăm mai jos, am simțit nevoia să recurg și la o traducere mai relaxată și mai lămuritoare.

Giambattista Marino (1569–1625)
Adone, VI, 125
(Metru: octave de endecasilabi, cu o schemă a rimelor de tip ABABABCC)

Ciò ch’han di molle i morbidi Sabei                            Întreagă a Sabei* caldă moliciune
gl’Indi fecondi o gli Arabi felici,                                 a  Indiei și-a Arabiei îndestulare
ciò che produr ne sanno i colli iblei*,                          tot ce colinele Iblee* știu să adune,
le piagge ebalie o l’attiche pendici*,                            din Attica, toate ce cresc sub soare*,
quanto mai ne nutriste orti panchei*,                           cuibul lui Phoenix* cel cu roade bune
prati d’Imetto* e voi campi corici*,                             Hymet*, șesul șofranului* în floare   
con stella favorevole e benigna                                    sub bună stea, aici a strâns acum
tutto in quegli orti accumulò Ciprigna.                        a Ciprului zeiță* ce-i mai bun.

Strofa 125
v. 1. Saba sau Sheba este un regat mitic, vestit pentru bogățiile sale, pomenit în Vechiul Testament și în Coran, probabil situat undeva pe teritoriul Etiopiei sau Yemenului de azi.
v. 3. Plinius face referire la aceste dealuri din Sicilia, faimoase pentru mierea lor excelentă.
v. 4. Piagge ebalie s-ar referi poate la țărmurile din Achaia, patria aheilor, regiunea cea mai de nord a Peloponezului; l’attiche pendici sunt terenurile povârnite din Attica, dar în ce constă faima acestor zone în ce privește botanica e greu de știut, după părerea comentatorilor ediției îngrijite de Giovanni Pozzi.
v. 5. În aceeași ediție, ni se spune că orti panchei ar reprezenta tărâmul mitic în care și-ar fi făcut cuib pasărea Phoenix. Și aici, și în întreg pasajul s-a optat pentru o traducere mai explicită.
v. 6. Alte două referiri preluate din Plinius: pășunile de pe muntele Hymettus, vestite și ele pentru mierea lor și campi corici, șesurile promontoriului apropiat de insula Chios din Asia Mică, unde creștea abundent șofranul.
v. 8. Ciprigna este un supranume al zeiței frumuseții, Venus, născută, conform legendei, din spuma mării, pe țărmul insulei Cipru. 

Pietro da Cortona, Răpirea Sabinelor (1630-1631), Muzeul Capitolin, Roma, Wikipedia Commons

Deosebit de drag le este artiștilor secolului XVII procedeul acumulării fără de saț, al înșiruirilor vertiginoase. Marino este un maestru al enumerărilor, asta și pentru că, prin acest expedient la îndemână, face demonstrația vastelor sale cunoștințe de terminologie botanică, entomologică, tehnică, geografică, mineralogică, muzicală, ornitologică etc. De pildă, pentru a face și mai mușcătoare satira la adresa rivalului său Gaspare Murtola, Marino îi urează, în loc de cunună de laur, o împletitură din zeci de rădăcinoase și zarzavaturi grosiere, înșiruite pe douăzeci de versuri; sau recurge la lungi enumerări ale celor mai rare plante parfumate și de leac aduse de peste mări și țări în Grădina Desfătărilor din cântul VI. Dar gustul baroc al enumerării haotice, chiar grotești, este deosebit de viu în trei octave ale cântului X din Adone, în care ne e descris un studiolo, un fel de cabinet al curiozităților, foarte la modă în acea epocă a explorării naturii și a invențiilor tehnice. Nu lipsește din această avalanșă de substantive niciuna dintre categoriile de obiecte rare, ciudate sau desuete pe care, de regulă, le îngrămădeau colecționarii epocii într-o Wunderkammer: naturalia, artificialia, scientifica și exotica. Este evidentă atracția poetului pentru tot ce este sau produce mirabilul, pentru tot ce este ingenios, pornit din „capriciile minții născocitoare“:

Giambattista Marino, Adone, X, 136–138
(Metru: octave de endecasilabi, cu o schemă a rimelor de tip ABABABCC)
            
              Mira intorno astrolabi ed almanacchi,             Privește: astrolabi și almanahuri,       
              trappole, lime sorde e grimaldelli,                      desagi, cuști, cutiuțe, zale grele,
              gabbie, bolge, giornee, bossoli e sacchi,             capcane, pile, curse și șperacluri,
              labirinti, archipendoli e livelli,                            saci, labirinturi, fir cu plumb, nivele,
              dadi, carte, pallon, tavole e scacchi                     șah, table, mingi, și cărți de joc, și zaruri,
              e sonagli e carrucole e succhielli,                        burghie, scripeți, zurgălăi, rașpele,
              naspi, arcolai, verticchi ed oriuoli                       vârtelnițe, ceasornice, sucale,   
              lambicchi, bocce, mantici e crocciuoli,               bile, alambicuri, creuzete, foale,

               mira pieni di vento otri e vessiche,                    burdufurile umflate și bășici
  e di gonfio sapon turgide palle,                          și din săpun umede balonașe,
               torri di fumo, pampini d’ortiche,                        turnuri de fum și frunze de urzici,
               fiori di zucche e piume verdi e gialle,                pene verzui, flori de dovleac uriașe,
               aragni, scarabei, grilli, formiche,                       păianjeni, scarabei, greieri, furnici,
  vespe, zanzare, lucciole e farfalle,                     fluturi și licurici, viespi nărăvașe
               topi, gatti, bigatti e cento tali                             șoareci, viermi și pisici, iar lista-i mare,
               stravaganze d’ordigni e d’animali;                    stranii făpturi, mașinării bizare.

               tutte queste che vedi e d’altri estrani                 Tot ce vezi tu și încă un lung șir,
               fantasmi ancor prodigiose schiere,                    capricii-s ale minții ce nu piere
               sono i capricci degl’ingegni umani,                   și-atâtea uimitoare năluciri
               fantasie, frenesie pazze e chimere.                     sunt fantezii smintite și himere.
               V’ha molini e palei mobili e vani,                     Mai sunt moriști, tamburi pentru rotiri,
               girelle, argani e rote in più maniere;                  palete, scripeți, roți mici sau grosiere,
               altri forma han di pesci, altri d’uccelli,              ce seamănă a pești, altele-a zburătoare,
               vari sicome son vari i cervelli.                           din felurite minți născocitoare.

În traducerea unei înșiruiri lipsite de verb, dificultatea principală este, evident, legată de identitatea denotativă a acestor obiecte concrete, care în versiunea românească nu pot fi în niciun caz înlocuite prin alte obiecte, și nici „repovestite“ prin perifraze. Singurul artificiu pe care traducătorul și-l poate permite este eventuala schimbare a ordinii substantivelor din șir, de cele mai multe ori cerută de rigorile corsetului foarte strâns al endecasilabului și al rimei, dar și de neconcordanța dintre numărul de silabe ale cuvintelor textului-sursă și ale echivalentelor lor românești.  

De o dificultate crescută pentru traducător sunt însă poemele care nu povestesc, nu descriu, nu sunt construite pe emoție trăită, autentică, ci fac pur și simplu demonstrația unei virtuozități stilistice remarcabil de șlefuite. În versiunea românească a sonetului lui Federico Della Valle, considerăm obligatorie menținerea acelorași simetrii formale ale invocațiilor repetate, ba chiar și calchierea, pe cât posibil, a acelorași cuvinte în poziție de rimă ca în textul italian:

Federico Della Valle (1560–1628)
(sonet cu o schemă a rimelor de tipul ABBA ABBA CDC DCD)
  
             O chioma bionda, o fronte ampia serena,              O, plete blonde, o, frunte-naltă, lină,
             o neri occhi lucenti, anzi o due stelle,                    o, negri ochi ce-s stele lucitoare,               
o guancie d’ostro e neve  fresche e belle,              o, purpură și nea-n obraji, splendoare,
o aria modestissima e amena,                                o, ființă așa modestă și senină,

o bocca di rubin, di gemme piena,                         o, gură de rubin, de perle plină,        
o riso, o soavissime favelle,                                   o, zâmbete, o, vorbe-ncântătoare,
       o man di latte, o vaghe membra e snelle,              o, mâini de lapte, o, sprintene picioare,
       o figura in beltà più che terrena,                           o, chip de-o frumusețe-așa străină,

       o nobil portamento e pellegrino,                           o, nobilă ţinută, o, pas fin,
       o accorte maniere, o gran decoro,                         o, purtări mândre-n fața tuturor,
       o moto, o caminar quasi divino,                            o, mlădiere, o, umblet divin,

o novo spirto dell’empireo coro,                            o, spirit nou în al raiului cor,
o nome dolce, o nume a cui m’inchino,                 o, nume, o, zeiță, mă închin,
che dirò mai di voi? Taccio e v’adoro.                  ce pot să spun mai mult? Tac și vă-ador.

Încă și mai greu de redat este un text în care jocul combinatoriu pe care se întemeiază întregul poem este o construcție pe mai multe niveluri de încifrare. Mai întâi, enumerarea celor cinci substantive ce definesc frumusețea doamnei iubite, reluată și în al doilea catren și în terține, numai că întotdeauna într-o ordine schimbată, cu mai multe permutări, care, evident, creează și o rimă diferită. Apoi, enumerarea din primul vers este urmată de seria a cinci verbe, compatibile fiecare cu câte unul dintre cele cinci substantive anunțate, iar această structură se consolidează în prima terțină prin adăugirea unui șir foarte rar de cinci sinonime însemnând „nemilos“. Din fericire, printr-o mare șansă, am găsit echivalente ale acestei lungi serii de adjective sinonime și în română, ba chiar în cuvinte scurte, acelea adorate de traducătorul de poezia cu formă fixă (trei termeni monosilabici și doi bisilabici), putând fi astfel încadrate în măsura sacrosanctă a metrului de unsprezece silabe. Dar al doilea catren al sonetului complică și forțează deslușirea acestui puzzle sintactic, prin apariția a încă două enumerări: de cinci complemente directe și de cinci complemente de mod. Astfel încât cheia de lectură a acestei construcții stratificat încifrate ar putea fi doar combinarea pe verticală a câte patru cuvinte logic compatibile din fiecare șir, pentru fiecare dintre cele cinci subiecte inițial înșiruite, în scurte propoziții imperative esențiale de tipul: „picioare, mișcări fiți (deveniți) prin dans; păr, nade urziți prin/cu lațuri(le voastre); mâini, nea(ua) ornați(-o) cu splendoare(a voastră); buze, voci înălțați prin/cu dor; ochiri, ardoare dați/stârniți prin vrajă“.

Giuseppe Artale (1628–1679)
(sonet cu o schemă a rimelor de tipul ABAB  ABAB CDC DCD)
 

          Occhi, bocca, piè, mano e chiome aurate,                    Ochi, picior, mână, gură, mândre plete:
          bella, fra noi san debellar gli amori;                             în dragoste sunt toate-nvingătoare;
          canti, balli, ardi, atteggi, e reti amate                            cânți, joci, arăți, arzi, țeseți pe-ndelete,
          intesse il crin per catenarne i cori.                                inimi prinzând în mreje-ncântătoare.

          Piè, mani, labra, crin, luci adorate,                               Picioare, păr, mâini, buze, ochiri șirete,
          moti, voci, lacciol, nevi ed ardori                                 mișcări, voci, nade, nea și atâta ardoare
          offrite, alzate, ordite, ornate, armate,                            dați, fiți, urziți, ornați, năltați cu sete,
          co’ giri, incanti, ardor, lacci e candori.                         prin dans, dor, vrajă, lațuri și splendoare. 
 
         Vago è ’l crin, l’occhio, il labro, il braccio e ’l piede,   Păr, ochi, picior, braț, buze-s minunate,
         ma ognun empio, inuman, fier, crudo e rio                   da’-i crunt, rău, aprig, crâncen, crud fiecare:
         stringe, strugge, calpesta, impiaga e fiede.                    vrăjesc, rănesc, topesc, strâng, calcă toate.

         O crin, piè, mani, o luci, o bocca (oh Dio!),                  O, păr, picior, ochi, gură, mâini ușoare,
         voi, voi, cinque nemici a la mia fede,                            voi, cinci vrăjmași ai inimii curate,
         date cinque ferite al petto mio!                                      cinci răni stârniți în pieptu-mi care doare!

Traducerea unor poeme baroce ce mustesc de cultură clasică solidă, altoită pe înclinarea spre inventivitate, artificiu, joc formal și semantic, vers atent meșteșugit, a cărui menire (pe care și-o ating și după veacuri!) este aceea de a ului cititorul, pentru mine este o  provocatoare de mii de ori mai prețioasă decât lupta cu prea multele texte în proză, năclăite, plate și depresive, ale contemporaneității. În discursul poetic al secolului XVII, un secol de altfel deloc liniștit, măcinat de războaie și de serioase episoade de ciumă, există o noblețe a spiritului, o deschidere a minții, o prospețime creatoare mereu senină, pe care o găsesc admirabilă și tămăduitoare.


Referințe bibliografice

Bologna, Corrado, Paola Rocchi, Rosa fresca aulentissima. Vol. III. Dal Barocco all’Età dei Lumi, Loescher, Torino, 2010.
Cavalcanti, Guido, Li mie’ foll’ occhi. Rime / Nebunii ochi ai mei. Rime, traducere din italiană, cronologie de Oana Sălișteanu, Colecția „Biblioteca italiană“, Editura Humanitas, 2021.
Felici, Lucio (a cura di), Poesia italiana del Seicento, Garzanti, Milano, 1978.
Iacopone da Todi, Le più belle Laude / Cele mai frumoase Laude, edizione bilingue / ediție bilingvă, traducere din italiană, cronologie și note de Oana Sălișteanu, prefață de Matteo Leonardi, Humanitas, București, 2018.
Malagoli, Giuseppe, Crestomazia per secoli della letteratura italiana, volume terzo, Barbera Editore, Firenze, 1921.
Pazzaglia, Mario, Letteratura italiana. Testi e critica con lineamenti di storia letteraria, Zanichelli, Bologna, 1986 [1979].
Pozzi, Giovanni (a cura di), Tutte le opere di Giovan Battista Marino, Mondadori, Milano, 1976.  
Segre, Cesare, Carlo Ossola, Antologia della poesia italiana. Seicento, Einaudi, Torino, 1997.

Articolul precedentBernadette Babáková, Nahnilá jablka věčné touhy / Merele putrede ale eternei dorințe
Articolul următorA existat o Revoluție a lecturii la sfârșitul secolului al XVIII-lea? Partea a II-a

Lasă un răspuns