”Când se traduce, se creează”

1
94

Dacă pentru Guillermo Cabrera Infante traducerea era o „fatală crimă de lezliteratură”, Victor Ivanovici își începe fascinanta incursiune în lumea traducerii prin evocarea păcatului originar: orgoliul ne-a fost pedepsit cu „amestecul de limbi”, încât ne-am văzut siliți „nu doar să învățăm limba aproapelui, ci să și tălmăcim în limba noastră discursuri care, altminteri, ar rămâne per sæcula neînțelese”. O spune în chip de exordiu sau de captatio benevolentiæ, cu intenția de a atrage atenția și a trezi curiozitatea cititorilor; nu încape îndoială că un reputat profesor ca domnia sa, care a trăit mereu în atâtea limbi și atâtea culturi, nu poate considera traducerea o pedeapsă. Dimpotrivă: traducerea este ARTĂ, adică artă „în dubla sa accepție: creație și meserie în același timp”. O artă care presupune anumite capacități intelectuale: talentul – care este înnăscut – și abilitatea – care se dobândește –, la care se adaugă anumite cunoștințe, obținute prin procesul de învățare. Victor Ivanovici începe didactic, punând întrebările simple și primordiale – „Ce este traducerea?” este cea dintâi –, pentru a schița în câteva pagini o Teorie a traducerii în general.

Dar traducerea nu poate eluda relația dintre limbă și stil, căci fiecare utilizează limba în felul său personal, iar pe drumul explorării limbajului și a funcțiilor discursului, Tudor Vianu și Roman Jakobson se întâlnesc. Stilul individual se preface în „cocteil” provenit din diferite stiluri funcționale ale limbii, iar traducerea se metamorfozează în alchimie, căci traducătorul trebuie să „reproducă”, la rândul său, „cocteilul”, de cele mai multe ori fără să dispună de rețeta care enumeră ingredientele originale. Stilistica literară poate veni în sprijinul traducerii. Victor Ivanovici întreprinde un adevărat periplu în istoria stilului, conchizând că „pentru fiecare operă este nevoie de o intuiție particulară, dat fiind că modalitatea de a aborda un scriitor poate fi neadecvată pentru altul. O metaforă, un accent ritmic sau orice alt detaliu pot să fie importante aici și să fie irelevante dincolo.”

Autorul însuși atrage atenția asupra titlului pe care l-a ales pentru cartea sa: De la teoria la poetica traducerii, adică un parcurs între două puncte. Un parcurs anevoios, presărat cu nenumărate obstacole. În sfera comunicării, călătoria textului de la emițător la destinatar necesită traducătorul, adică veriga menită să unească limba și cultura de origine cu limba și cultura-țintă. „Este vorba, așadar, despre un act creator: actul de a traduce și produsul său: ceea ce s-a tradus; este vorba deopotrivă despre receptarea traductivă, adică modul în care este primit de public produsul, a cărui expresie desăvârșită este traducerea însăși.” Traducătorul este adesea un Don Quijote care pleacă că cucerească expresia. „Traducerea va fi creatoare sau nu va fi deloc.”  

Traducerea poate fi deopotrivă metaforă, este veșnic versatilă, are nenumărate fațete sau ipostaze, din care nu lipsesc cea estetică și cea teologică.

Traducere literală și traducere liberă. Fidelitate și echivalență. Frumoasele infidele și urâtele fidele. Concepte care, de-a lungul secolelor, au primit felurite nume și au provocat adesea polemici înverșunate sau „minirăzboaie civile ale traducătorilor”. False dicotomii, după părerea lui Victor Ivanovici. Ca să ne „cultivăm grădina”, după îndemnul lui Candide al lui Voltaire, trebuie să „aplicăm simultan ambele strategii”, incluzându-ne într-un „orizont multicultural”, căci numai astfel „sămânța universalității germinează în brazdele limbii materne.”

Autorul avertizează că nu caută „paradoxuri ieftine”, ci încearcă să „regrupeze în jurul practicii traducerii o dialectică făcută din atracții și repulsii, din acțiuni și reacții, din influențe latente și patente, intersectate și paralele, asimilate sau «dezasimilate»…”

Când se traduce, se creează. Victor Ivanivici este convins că și „creația este o traducere”, în spiritul lui Lucian Blaga, pe care îl citează, traducând Stihuitorul: orice scriitor tălmăcește mereu într-o limbă umană cântecul pe care inima sa i-l spune în limba ei. În ideea că scriitura este o traducere, Blaga se întâlnește cu Borges, conchide Victor Ivanovici.

Cartea lui Victor Ivanovici este o preamărire a traducerii, un adevărat spectacol de pirotehnie intelectuală erudită, o abordare pluridisciplinară a temei, cu explorarea conceptelor utilizate de-a lungul secolelor de cei care au încercat să deslușească o artă milenară, fără de care nu ar putea exista cultura. Sfântul Ieronim, Propp, Schleiermacher, Mihail Bahtin, Julia Kristeva, Genette, Roman Jakobson, Saussure, Chomsky, Steiner, Coșeriu, Georges Mounin, Jean-René Ladmiral, Eugene Nida, Ortega y Gasset, Dámaso Alonso, Walter Benjamin, Macrís, Umberto Eco sunt câteva dintre numele de teoreticieni evocate de Victor Ivanovici în fascinanta sa carte – din care nu lipsesc reflecțiile lui Borges despre teoria traducerii și prin care defilează deopotrivă scriitori precum Catullus, Chaucer, Rabelais, Bécquer, T. S. Eliot, Poe, Baudelaire, Mallarmé, Alarcón, Calvos, Cavafis –, carte pe care cu siguranță mulți traducători și specialiști în traductologie ar dori să o vadă tradusă în română. Mai ales că în analizele contrastive Victor Ivanovici utilizează trei limbi: greaca modernă, spaniola și româna, „dar ultimele două grupate din motivul originii lor romanice și în opoziție cu prima”. În De la teoría a la poética de la traducción, Victor Ivanovici menționează de nenumărate ori „România sa natală”.


* Victor Ivanovici: De la teoría a la poética de la traducción (De la teoria la poetica traducerii), Benemérita Universidad Autónoma de Puebla, Mexic, 2022.

Articolul precedentA existat o Revoluție a lecturii la sfârșitul secolului al XVIII-lea? Partea a II-a
Articolul următorCalea de la teorie la poetica traducerii

1 COMENTARIU

Lasă un răspuns