traducere din limba maghiară de Bara Hajnal
Invităm adesea artiști vizuali să apară cu picturile, desenele, gravurile, sculpturile lor în revista noastră și-i îndemnăm să ni se destăinuiască în scris despre arta lor, eventual să-și sintetizeze credo-ul. Unii dintre ei nu își asumă teoretizarea și definirea propriei arte, trimițându-ne la criticii de arte vizuale sau, eventual, la galeriștii care-i reprezintă în peisajul artelor vizuale. Cazul pictoriței maghiare Szabó Dorottya este unul fericit, în care artista este foarte conștientă, până la un punct, desigur, de tehnica și stilul ei și totodată de mesajul pe care dorește să-l transmită cetății. Există însă, cum veți vedea din această analiză proprie, unde apare punctul în care mesajul ei artistic este preluat de imaginația care întotdeauna poate să devieze, într-o anume măsură, de la socoteala artistului. Desigur, în procesul de receptare a operei de artă joacă un rol și cultura și imaginația celui care vizitează o expoziție, așa că efectul estetic este mult mai complex decât și-ar fi putut închipui orice artist, fie el vizual, al sunetelor sau al cuvântului. (Fitralit)
***
Pentru mine, pictura înseamnă felul meu de a gândi vizual despre lume. Îmi place ca misterul, taina să ofere o anumită ambiguitate imaginii, ca aceasta să nu aibă o interpretare exclusivă. În ea să-și găsească loc poveștile privitorului.
Pornesc de la propriile mele experiențe. Exercită o influență asupra mea lucrurile, întâmplările și sentimentele cu care mă confrunt zi de zi.
Ocupându-mă de pictură, chestiunile tehnice sunt deopotrivă importante pentru mine. De-a lungul anilor, mi-am însușit o metodă de lucru care corespunde cel mai bine gândirii mele artistice. Pentru realizarea lucrărilor, folosesc șabloane (hârtie de calc cu conturul motivului desenat sau realizat prin perforare, ca la pictura murală). Pânza se află în poziție culcată și pictez pe hârtiile de calc așezate deasupra pânzei, pentru ca vopseaua să se scurgă pe ea. La început, se formează pete mici, ușoare și aleatorii. Apoi, lucrând, vopsesc din nou, mânjesc, transform aceste pete strecurate prin hârtia de calc. Durează mult până ce textura straturilor subțiri de vopsea se transformă într-o lume bogată, în care eu însămi am multe surprize. Petele neastâmpărate, aleatorii și intenționate, respectiv suprafețele goale cresc în intensitate și își dau sens reciproc. Nu știu exact cum va fi pânza sub șablon, aceste potențialități inspiratoare definesc, stimulează următorii pași ai muncii mele.
În general, am idei clare despre ceea ce mi-aș dori să văd când termin pictura. Dar aceste viziuni prealabile își pierd încet valabilitatea și se transformă pe parcursul muncii. Mă bucur de acest lucru și chiar mă „străduiesc“ să fac „greșeli“, odată ce am început să lucrez, sau să creez situații vizuale care mie îmi displac. În această situație îngrijorătoare, apar probleme și complexitatea mă inspiră să-mi continui munca. Uneori, sunt mulțumită chiar de la început de ceea ce văd, dar, avansând în timp cu munca, renunț la aceste stări și aștept să survină o stare nebănuită, la care nu mai pot adăuga nimic.
Materialul pe care pictez este la fel de important. Folosesc pânză industrială de bumbac, cea care seamănă cel mai mult cu pânza de sac. Îmi plac culoarea, textura, pânza o tratez îndeobște cu clei. Spațiile goale au adesea un rol marcant în picturile mele: îmi place ca motivele să plutească în vid.
Cred că ideile mele inspiratoare se nasc pe parcursul realizării picturii din preocuparea, lupta mea cu materialul.
Despre subiectele picturilor mele, pot spune că le aleg în funcție de starea mea sufletească. De obicei, adun imagini din mediul meu, aleg din diapozitivele mele vechi, realizez note (fotografice) despre lucrurile pe care le întâlnesc și care îmi atrag atenția. De exemplu: un chip, un element din stucatura unei clădiri, o bancă din parc, scaunul pentru copii, un ornament din piatră sau o fântână arteziană, dar au apărut acum un an sau doi și obiecte legate de gemenele mele. Conectez subiectele și le scot din contextul cultural din care provin, iar acestea se sublimează și pătrund în cu totul alt spațiu asociativ.
Cugetând asupra muncii mele, am înțeles că siguranța mea se datorează – poate puțin dezamăgitor – tehnicii mele de pictură. Aceasta face posibilă și îmi definește spațiul de mișcare. În tablouri, inserez „obiecte“ alese după criteriile mele vizuale instinctive, și aceste subiecte se transformă în timpul lucrului într-un fel de „suport“. Lucrarea este deschisă pentru multe modalități de interpretare și, în situații fericite, se adaptează la povestea și preferințele proprii ale privitorului. Mă străduiesc să conectez lucrurile din exterior cu experiențele interioare, și astfel să le legitimez. Să explic motivul pentru care le folosesc.
Tabloul devine interesant dacă din construcția vizuală realizată de mine apare o viziune neprevăzută, o unitate coerentă nouă. Astfel, lucrările se transformă într-un cumul de idei, în lumi încremenite, atemporale.