George Grigore, Mozaicul lingvistic dintr-un roman arab și încercările la care e supus traducătorul

0
323
George Grigore
George Grigore

Una dintre problemele cu care se confruntă traducătorul de literatură arabă contemporană este dată de nivelurile de limbă. Araba cunoaște fenomenul de diglosie, adică aflarea în uz a două niveluri diferite de limbă: un nivel înalt, bine definit și codificat, reprezentat de araba clasică (al-fuṣḥā „limba cea mai elocventă”) și un nivel de jos, dialectal (al-‘āmmiyya „limba populară”). Nivelul înalt, al-fuṣḥā, este codul lingvistic în care s-au scris marile cărți ale culturii arabe (’ummahatu l-kutub „maicile cărților”) și, în general, este limba filosofiei, a științei, a artei, limba care se învață la școală, limba marilor discursuri politice, religioase, culturale, însă, pe lângă această limbă festivă, mai există, așa cum spuneam, și al-‘āmmiyya, araba dialectală, folosită în comunicarea obișnuită, în viața de zi cu zi. Dacă al-fuṣḥā se însușește cu un efort considerabil, după ani și ani de școlire, al-‘āmmiyya este cea care se învață în casă și în interacțiunile cu societatea, ea fiind, de fapt, limba maternă a oricărui arab.

Araba dialectală constă dintr-o puzderie de dialecte și subdialecte, diferite între ele până la neinteligibilitate reciprocă, pe când al-fuṣḥā, limba oficială, însușită doar prin școlire, rămâne numitorul comun al arabofonilor, indiferent de regiunea lor natală. Secole de-a rândul (începând cu al VII-lea – secolul apariției Coranului și al începutului coagulării culturii arabo-islamice – și până nu demult), operele literare erau scrise integral în araba clasică. Începând cu secolul al XX-lea, apar și primele încercări de folosire a arabei dialectale în operele scrise, care încearcă astfel să răspundă unei diglosii a cărei manifestare face parte integrantă din viața arabă, cu o narațiune în araba literară, în care sunt încastrate dialoguri, într-un mozaic de niveluri informale și regionale mai mult sau mai puțin decodabile de arabofonii din regiuni diferite de cea a autorului.

Toată această introducere am făcut-o pentru a explica dificultățile traducerii romanului An-naḫla wa l-ǧīrān („Vecinii și curmalul”) al scriitorului irakian de prim rang Ghayb Tu‘ma Farman (1927, Bagdad–1990, Moscova).

Referitor la acest roman, Farman spunea că, dacă ar elimina din el părțile de arabă dialectală, el ar pierde foarte mult, că prin scoaterea expresiilor dialectale ar fi lipsit în mare măsură de conexiune cu realitatea.

Acţiunea romanului se desfășoară într-o mahala bagdadiană, cu oameni nevoiași, care trudesc din greu pentru o bucată de pâine și care nu au trecut prin nicio școală, ca atare araba literară le e străină. Pot, din când în când, să apară în vorbirea lor unele expresii religioase, coranice, învățate ca atare în varianta înaltă a arabei. De altfel, și numele personajelor indică statutul lor modest: Ḥamādī el-‘Arabanǧī („Hamadi Căruțașu’”), Marhūn es-Sāys („Marhun Grăjdaru’”), Sulayma el-Ḫabbāza („Sulayma Brutăreasa”) etc.

Tot Farman se întreabă amuzat cum ar fi ca personajele sale, precum Marhun și Hamadi, un grăjdar și un căruțaș, să stea la taclale între ei în limba araba clasică, asemenea a doi mari erudiți de la al-Azhar (universitatea-moschee din Cairo, un bastion al arabei clasice)…

Ideea de la care s-a pornit pentru inserarea dialogurilor dialectale în textul clasic a fost aceea că personajele – mai ales, cele care provin din medii populare, neșcolite – nu par credibile, punându-li-se în gură sintagme profund cizelate de operele marilor erudiți arabi. Pentru a înlătura această piedică, unii autori au recurs, așadar, la araba dialectală, adică în mod concret la propriul dialect. Uneori, aceste fraze dialectale sunt redate, în note de subsol, în arabă clasică, pentru a putea fi înțelese de toți arabii, alteori autorul amestecă araba clasică cu cea dialectală într-un limbaj ad-hoc, care să poată fi înțeles mai ușor.

Celebrul scriitor libanez Mikha‘il Nu‘ayme, trecând în revistă dificultățile pe care le-a avut de înfruntat în scrierea piesei al-’Abā’ wa l-bunūn („Tați și fii”), a plasat în prim-plan limbajul dialectal și ponderea pe care ar trebui s-o aibă acesta într-o scriere literară, subliniind că personajele literare trebuie să ni se adreseze în limba în care sunt obișnuite să-și exprime emoțiile, ideile, dorințele lor și că scriitorul care încearcă să-l facă pe un țăran analfabet să se exprime în limba marilor divanuri poetice, a tratatelor lingvistice sau a epistolelor filosofice, adică într-un stil care nu se armonizează cu nivelul său, comite o mare nedreptate atât față de țăranul însuşi, cât și față de cititor, căci astfel el își prezintă personajele într-o lumină comică, deși nu aceasta îi este intenția, și îşi invalidează propriul demers prin portretizarea unui om altfel decât îl vedem în scenele din viața reală.

Dacă unii preferă să scrie dialogurile din romane în araba dialectală, susținând că doar așa pot fi aproape de realitatea trăită și pot consemna cu acuratețe sentimentele personajelor, alții contestă acest lucru, pe motiv că opera respectivă nu va putea depăși granițele țării în care a fost scrisă, deoarece nu va fi înțeleasă sau, mai bine spus, gustată în alte țări arabe.

Traducătorul unor astfel de opere, dacă nu e cunoscător al arabei dialectale folosite de autor, trebuie să depună mari eforturi pentru a înțelege, având în vedere că araba dialectală nu cunoaşte decât sporadic forme scrise, că nu există dicționare complete de varietăți dialectale etc. Așadar, traducătorul trebuie să facă uneori anchete dialectale printre vorbitorii nativi pentru a putea traduce corect. Chiar dacă scrierea defectivă a arabei poate fi de mare ajutor în decriptarea semantică, rămâne totuși problema transcrierii cuvintelor a căror vocalizare nu mai este făcută după regulile arabei clasice.

Hangzhou, Tristețea frunzei de lotus – foto de Peter Sragher

Traducătorul se va afla mereu în imposibilitatea de a reda, în traducerea sa, mozaicul lingvistic – de la arabă literară la dialect, cu toate coloraturile lui – pe care îl va găsi în opera originală. Uneori, în funcție de vorbitor, virajele sunt bruște, cu discrepanțe mari. În traducere, traducătorul optează, în general, pentru o limbă literară – română literară, în cazul nostru –, colorând uneori argotic unele dialoguri. Dacă s-ar încerca redarea în diverse graiuri românești regionale, ar ieși, după părerea mea, o traducere comică, nefirească, având în vedere că toate regionalismele au o conotație specifică. Adică de ce ar trebui ca un vânzător de curmale din Basra să vorbească, în traducere, moldovenește sau ardelenește? Care ar fi mesajul în acest caz?

Dialogurile în arabă bagdadiană intercalate în părţile narativ-descriptive ale romanului, părți care sunt scrise în araba clasică, apar ca și cum am avea un roman scris în latină, cu dialoguri în limba română, căci cam aceasta ar fi diferența dintre cele două niveluri de limbă.

Dialogurile vin cu un șuvoi de vocabule dialectale, ce necesită explicații pentru a fi înţelese de un arabofon ne-irakian. Ce să mai vorbim de un cunoscător de arabă nearab, ca în cazul nostru.

Iată câteva exemple din araba dialectală irakiană: čīs („pungă”), čān („a fost”), māku („nu există”), ṣammūn („pâine” [de tip european]), hassa („acum”), gawānī („saci”), bāčir („mâine”). Toate acestea, și încă alte câteva sute necesită explicații ample pentru a le clarifica, fie indicând sursa împrumutului, care este, de obicei, persana sau turca, fie arătând evoluțiile interne care au dus la forme depărtate de araba comună etc. Iată, în cele ce urmează, un scurt fragment din romanul sus-amintit.

***

Era pe rogojina ei, când el coborî.

— Nici azi n-ai făcut nimic să mâncăm de seară?

— Am o zeamă de roșii rămasă de la prânz.

— Ce-i cu zeama asta de roșii? Acum e și de prânz, și de seară?

— Și altă lume ce crezi tu că mănâncă?

— Zeamă de roșii! zise el ironic.

Îi răspunse cu năduf:

— Huseyn, de ce nu te duci să mănânci la cinema?

— Și bani?

Întinse mâna și cotrobăi într-un bol, de unde apucă un dirham cu care aruncă în el. Se aplecă și-l culese de pe jos.

— Dumnezeu să te răsplătească!

Apoi își puse niște rasol de carne, turnă peste el sosul roșu și începu să mănânce așezat pe vine, lângă ea. Îi auzea respirația grea, așa cum stătea culcată, cu picioarele întinse, nemișcată, fără să știe ce-i trece prin minte și, de altfel, fără să-și dorească să știe. După ce termină de mâncat, se ridică și o lăsă singură, acolo, pe rogojină.

După ce a mai stat un pic, s-a ridicat și ea și și-a umplut farfuria în care mâncase el și se porni să mănânce. Hotărî să nu se gândească la nimic și să lase totul pe mâine. Mâine o să vină Mustafa și o s-o ia acolo unde totul o să fie așa cum trebuie. De ce să se mai frământe? A obosit de tot, se simte fără vlagă. După câteva clipe, ajunse până la ea vocea vânzătorului de ridichi și-l văzu cu ochii minții cum stătea ieri așezat pe ceaunul întors, cu un șirag de mătănii într-o mână și cu o țigară în cealaltă. I-a împărtășit atunci niște gânduri care au zăpăcit-o cu totul. I-a zis ceva despre aur, despre dormit până spre amiază, despre bani care o să-i vină fără ca ea să miște un deget. Oare îşi va ține făgăduiala? Azvârli castronul din mână și aleargă la ușă să-l cheme pe vânzătorul de ridichi. Dar nici urmă de vânzător de ridichi, nimic în afară de hărmălaia copiilor care se jucau pe drum…

Articolul precedentA existat o Revoluție a lecturii la sfârșitul secolului al XVIII-lea? Partea 1
Articolul următorFlorina Zaharia*, M-am uitat în gând la tine tot timpul / I was looking in my mind at you all the time

Lasă un răspuns