Ne bucurăm că Luminița Voina-Răuț ne relatează cu inspirație și talent întâlniri deosebit de interesante și fructuoase care au în centrul preocupărilor traducerile literare, dar și creația dramaturgică și punerile în scenă aparte. Aflăm astfel nu numai care sunt preocupările de dincolo de granițele țării noastre ale breslei noastre și ale scriitorilor din străinătate, ci și pulsul creației și formulele de punere în scenă a teatrului de peste hotare. (Fitralit)
Între 2 și 10 noiembrie 2024, s-a desfășurat la Alicante cea de-a 32-a ediție a Festivalului de teatru de autori spanioli contemporani, care de doi ani poartă și numele lui Guillermo Heras, prolific om de teatru, dramaturg, regizor, director al Centrului Dramatic Național din Madrid, decedat în urmă cu un an, în timp ce monta un text la Buenos Aires.
Același Guillermo Heras avea să inventeze, în urmă cu peste trei decenii, acest festival de teatru, menit să prezinte timp de zece zile cele mai importante producții din ultimul an prezentate în întreaga Peninsulă. Însă evenimentul ca atare, desfășurat intenționat în Alicante, singurul oraș spaniol cu un microclimat aparte – în luna noiembrie, de regulă, este o temperatură estivală –, cuprindea, în viziunea creatorului său, mai multe secțiuni: ateliere susținute de regizori importanți, lansări de carte, întâlniri cu cei mai cotați dramaturgi ai momentului și, nu în ultimul rând, internaționalizarea festivalului, prin invitarea a zece traducători de teatru, din limba spaniolă, din tot atâtea țări. În acest context, fiind invitată să reprezint România, începând cu anul 2016 am participat la fiecare ediție a acestui important festival.
Însă, înainte de a releva cât de importantă este pentru mine participarea la acest festival, mai vreau să subliniez un lucru. Guillermo Heras mai avusese o idee genială: să imagineze o rezidență specială pentru traducători, anume un sejur de o lună al unui traducător – în Teatrul Arniches din Alicante –, cu condiția ca acesta să traducă o piesă a unui dramaturg din Provincia Valencia. Firește, dramaturgul avea planificate și întâlniri cu traducătorul piesei sale… Câte idei avea omul acesta, cât spirit de inițiativă! Dar, din păcate, s-a stins prea curând…
Anul acesta, au fost invitați cinci traducători – din Franța, Anglia, Germania, Polonia și, subsemnata, din România. Din nefericire, festivalul a coincis cu dezastrele provocate de furtuna DANA, astfel încât traducătoarele din Polonia și Franța n-au mai putut ajunge, fiind blocate la Barcelona. Așadar, în cele din urmă, prezente au fost, în festival: Rachel Toogood din Anglia, Silke Nagel din Germania și eu din România.
Ce am făcut noi, traducătoarele? În prealabil, ne-au parvenit, spre lectură, cincisprezece texte – nemontate încă – ale unor dramaturgi spanioli, mai mult sau mai puțin cunoscuți. Apoi, la Alicante, ne-am întâlnit – într-un format extrem de prietenos, aș zice – cu cei cincisprezece dramaturgi, invitați și ei în festival.
Au fost astfel trei întâlniri cu câte cinci dramaturgi, grupați pe generații: dramaturgi aparținând generației ’70, apoi generației ’80 și, în fine, generației ’90. Numele lor? Vi le pot spune, nu-i niciun secret, mai ales că la unele m-am și oprit, sperând ca textele lor să fie alese într-un viitor nu foarte îndepărtat de regizori români.
Astfel, anul acesta i-am întâlnit pe Helena Tornero, Iria Pinheiro, Inma Corres, Juli Disla și Mar Gómez Glez (din generația ’70). Mie îmi erau deja cunoscute două dintre dramaturge, căci tradusesem A te scufunda în apă de Helena Tornero pentru Teatrul din Târgu Mureș și Cifre de Mar Gómez Glez, dorit de Teatrul din Sibiu.
Au urmat David Caiña, Fernando Epelde, Jorge Aznar Canet, Pablo Rosal, Paz Palau (din generația ’80) și Luis Sorolla, Maria Delgado Trujillo, Miquel Mas Fiol, Sara García Pereda și Tamara Gutiérrez (din generația ’90).
Au fost discuții extrem de interesante, axate nu doar pe textele propriu-zise, ci și pe modul în care scriu autorii, pe felul în care unii dintre ei își și regizează piesele sau își creează mici companii teatrale pentru a-și promova textele, unele texte fiind deja ecranizate sau prezentate la televiziune. Cert este că toți își urmează curajos vocația! Unii pot trăi din scris, alții au cu totul alte meserii, dar nu pot renunța nicicum la această pasiune care-i unește: teatrul.
Într-o altă zi, s-a prezentat website-ul lor: Contexto teatral, creat de cuplul Eva Redondo și Dani Ramirez. Eva este un dramaturg excelent, iar soțul ei, Dani Ramirez, este de profesie medic; ceea ce au creat ei împreună este impresionant. În acest website – www.contextoteatral.es – se regăsesc o mulțime de autori, cu biobibliografia lor, precum și teatrele unde li s-au jucat textele. Un website cu sute de mii de intrări zilnic – ne-au spus amfitrionii. Iar de anul acesta, ne regăsim și noi, traducătorii invitați la festival, în acest website.
În cursul zilei și seara se prezentau spectacole. Ar fi multe de spus despre acestea, dar mă opresc doar la trei.
Marta Barceló, cu al ei spectacol-instalație, prezentat în MACA (Muzeul de Artă Contemporană). Titlul La Calidesa este un cuvânt ce trimite la vocabula calidez, cu sensul „căldură umană“. Sunt șase povești despre singurătate: singurătatea minorului arab, emigrat pe pământuri spaniole; singurătatea copilului de care părinții nu au timp și trebuie să-și inventeze un prieten imaginar; singurătatea mamei bătrâne, căreia fiul i-a angajat, pentru revelion, o femeie din America Latină, la rândul ei singură; singurătatea femeii rămase văduvă, care e „uitată“ deopotrivă de copii și de nepoți; singurătatea șoferului de tir, căruia îi trece viața pe drumuri și se trezește cu copiii mari, deveniți niște străini etc., etc. Un spectacol sensibil, care ne tulbură profund pe noi toți.
Maria Velasco, cu spectacolul Amadora la Teatro Principal. Compania Kamikaze din Madrid. O piesă poetică, îndrăzneață, viscerală, care vorbește deopotrivă despre condiția femeii de ieri și de azi, dar și despre relația atât de specială dintre mamă și fiică, pornind de la ideea Virginei Woolf: „orice fiică gândește cu gândurile mamei“. Muzica: Miren Iza și trupa ei, Tulsa. Miren Iza este medic psihiatru, compozitoare și cântăreață. În cântecele ei, se regăsește adesea o temă care o marchează profund: durerea semenilor ei.
3) Andrea Jiménez, cu spectacolul Casting Lear, la Teatrul Arniches. Producători: Compania Barco Pirata din Barcelona și Teatro Abadía din Madrid. Într-un spațiu gol, aidoma celui imaginat de Peter Brook, Andrea Jiménez, întruchipând-o pe Cordelia, invită pentru fiecare nouă reprezentație câte un actor diferit, care să joace rolul regelui Lear. Asupra acelui tată-Lear, Andrea-Cordelia își proiectează propria furie-traumă-durere pentru a fi fost, aidoma personajului shakespearian, repudiată de progenitor. Este o deconstrucție magistrală a textului marelui Will (în traducerea lui Juan Mayorga). „Iertarea oferită tatălui este cea mai toxică din istoria teatrului universal“, afirmă curajos autoarea. „N-am niciun motiv să te tratez rău, tată“, îi spune Cordelia…
Gracias, Alicante, pentru această sărbătoare a teatrului iberic!
Promit să revin!!
