traducere și comentarii de Alexandru Skultéty
O mare poetă: Annamária Kinde
Pulvis et umbra sumus.
Horațiu, Ode, IV, 7
Annamária Kinde (Oradea, 1956–2014), poetă, traducătoare, redactoare la revista literară Várad „Oradea“. După bacalaureat, își continuă studiile la Facultatea de Silvicultură din Brașov, apoi obține diplomă de jurnalist la Oradea. În 1990, este redactorul-șef al revistei pentru tineret Majomsziget „Insula maimuțelor“. În 1991, i se naște fiica, Anna Kinde. Între 1992 și 1996, colaborează la revista Erdélyi Napló „Jurnal transilvan“. Între 1996 și 2002, este directorul Colegiului de Presă „Ady Endre“ din Oradea. În 2002, este redactorul-șef al ziarului Nyugati Jelen „Prezentul de vest“ din Arad. Din 2003, este redactor la Erdélyi Riport „Reportaj transilvan“. Din 2006, este redactor la săptămânalul literar Várad. În prima parte a activității sale, a fost membră a conducerii Ligii Scriitorilor Maghiari din Transilvania.
Scrie versuri de la cincisprezece ani. Publică, începând din 1997, nouă volume de versuri și un volum de traduceri. În 2001, revista Látó din Târgu Mureș o premiază pentru poezie, în 2007 primește Diploma de excelență a municipului Oradea, iar în 2011 premiul special al Uniunii Scriitorilor din România.
„Câteodată, însuși viitorul își trimite – prin versuri – mesajele. Iar acest lucru poate fi uneori destul de înfricoșător. Poetul ajunge să cunoască aceste adevăruri. Din acea clipă, el răspunde de tot ceea ce, din substanța versurilor sale, poate deveni realitate.“ (Kinde, A.)
Mi s-a oferit, acum opt ani, la sugestia domnului Peter Sragher, președintele Filialei București de Traduceri Literare a Uniunii Scriitorilor din România (Fitralit) – care a organizat, între 24 și 26 noiembrie 2016, împreună cu Tamás Mihók și Henriette Kemenes, la Oradea, Colocviile de Traduceri Literare 27 „Blând curge Körös în Criș“, sprijiniți fiind și de Consiliul Județean Bihor și de Fundația Communitas –, șansa de a mă apropia spiritualmente, prin traducere, pe atunci pentru prima oară, de creația lui Kinde Annamária, o mare poetă de expresie maghiară, din care am tradus, pentru acea ocazie, patru poezii.
Cea mai mare parte a creațiilor sale din ultima perioadă a vieții (și nu numai) stau sub semnul neliniștii, al spaimei metafizice izvorâte din conștiința (apropiatei) dispariții fizice: (Fără titlu) Pășeam ignară, dar bravă,/ temerară călită de temeri,/ goneam în sensul greșit,/ ce nu mă purta spre oriunde, ci spre lăuntru,/ Din spaimă-n spaimă,/ Din matinalul priveghi în bezna nocturnă,/ Lăsând deoparte totul,/ Chiar tot ce-i cu putință./ La capătul călătoriei de studii,/ Am despuiat marionetele,/ Mi-am luat înapoi toate/ Veșmintele. De-acum – nici de-oglindă,/ Nici de mine însămi nu mă mai tem.
Mă situez de partea acelora care cred
că fidelitatea [traducerii] nu poate fi decât aproximată.
În sens absolut, e imposibilă.
Viorica Nișcov
Notă. Am ales, aici, spre traducere patru poezii ale lui Annamária Kinde, gândite și compuse în tonalitate minoră. „Descătușate“ de regula suverană a rimei, abordarea traductologică capătă în această perspectivă valențe noi, concentrate cu precădere pe dimensiunea semantică a mesajului poetic, în care intră și utilizarea de cuvinte sau înțelesuri încărcate de roadele și florile neofilite, păstrate peste vreme, ale substanței poetice.
November. Péntek
Alkonyodik hamar.
Estére leereszt
a görcsös akarás.
Vasárnapig most
beteg is lehetsz.
Pihenhetsz
sűrű ködben.
Nem látható a zászló.
Szégyenkezésüket
mosdótálban hagyják,
a tükörben,
hétvégi fellépésre készül
pap és politikus.
Kell, aki megmondja,
mi legyen.
Húzd az igát,
Légy hű.
Légy lojális.
Légy hazafi.
Ha egészséges,
boldog és szabad
nem lehetsz
legalább.
A vacsora kihűl.
A ködben
véres maszat az utcalámpa fénye.
Noiembrie. Vineri
Se-ntunecă-n scurt timp.
Până seara, cedează
Voinţa-ndârjită.
Ai liber să fii chiar și bolnav
până duminică.
Te poți odihni
în ceața cea deasă.
Steagul nu e vizibil.
Sfiala
și-o lasă-n chiuvetă,
’n oglindă,
preot și omul politic
se pregătesc să fie văzuți
la sfârșit de săptămână.
E nevoie de cineva care să spună
ce să fie.
Trage la jug,
Fii devotat.
Fii loial.
Fii patriot.
Dacă, cel puțin, sănătos,
fericit și liber
nu poți fi.
Cina se răcește.
În ceața străzii,
lumina felinarului
e-un stigmat sângeriu.
Versbelépő
Palló, patakpart, agyagos homok.
Kas kukoricamorzsoláshoz.
Üdvözlégy, beretvált vasárnap.
Malaszttal vagy teljes.
Az Úr van teveled.
Gondolkodógerendák,
elalvás előtt, szalmazsákon.
Most, és halálunk óráján.
Foltokban hámló tornác,
hátsó udvarban kapirgáló élet,
megomló pajta,
könyörögj érettünk.
És áldott a te durva vászoninged.
És méhednek gyümölcse.
Énekeskönyv a pad tetején.
Bilet de intrare. Poem
Punte, mal de râu, nisip mâlos.
Coș – la dezghiocare.
Ave, duminică proaspăt rasă.
Cea plină de har.
Domnul este cu tine.
Grinzi grele de gânduri,
’nainte de somn, pe mindir.
Acum și-n ceasul morții noastre.
Petic cu petic coșcovit e pridvorul,
în curtea din spate, mușină viața,
se surpă și șura,
roagă-te pentru noi.
Binecuvântată ți-e aspra cămașă de in.
Și rodul trupului tău.
Carte de cântece pe laviță, sus.
Véget soha nem ér
Láttam, hogy végtelen a téli éjszaka.
A reggel még sötét, átúszik néhány óra
valami halvány fénybe és aztán újra támad.
A délutánban ismét ő a főnök.
Hideg, nedves, sötét, belül a csontban
sípol a szél, ahogy Nadányi mondja.
Csak én hallom, mert a könnyelmű költők
szavára mit sem adnak mifelénk.
Fülsíketítő csontsípoltatásban
átvacogott rettentő éjszakáknak
vagyok többszörös tulajdonosa.
S az éjszakát én is hiába mérem,
végére nem érek, soha véget nem ér.
És nincs a sorsomban szemérem.
Nicicând nu-ncetează
Văzut-am: nesfârșită e noaptea de iarnă.
Dimineața-i tot beznă, planează câteva ore
într-un palid zorit, apoi atacă din nou.
Din nou regină-i spre seară devreme.
Rece-i, e umed și beznă. În oase
fluieră vântul, cum zice Poetul.
Doar eu îl aud, căci cine să dea vreo lețcaie –
la noi – pe zvon de poeți ușuratici…
Le posed, da, a’ mele sunt toate –
Tăișul nocturn al durerii atroce
Și-asurzitorul țipăt de oase.
Iar noaptea degeaba stau s-o măsor,
la capăt n-ajung, nicicând nu sfârșește.
Destinul îmi zice: nu e loc de pudoare.
A nemtalálkozás
Mi nem találkozunk.
A tér mirajtunk nem segít.
Mi nem.
Mi nem találkozunk.
A szellem csak pihen.
Magasba nem röpít.
Mi nem találkozunk
sehol. Sem ott, sem itt.
Mi nem találkozunk.
Eszmeburokban
hevülve, lehűtve,
maradunk ott meg itt.
Mi nem találkozunk.
A mély kipenderít.
Vergődnünk nem lehet
vérben és nyirokban.
Kormos falak között,
táruló ajtókban,
lépcsőfeljárókban
nem állunk ott meg itt.
Mi nem találkozunk.
Úton sem útfélen,
lapszerkesztőségben,
a sarki könyvtárban,
gárdában, kocsmában,
szűzlányok álmában,
Székelyvásárhelyen,
Zsögödön, Kocsárdon,
Alsósófalván
mi nem találkozunk.
Lelkünkben nyomtalan,
hiányzó lenyomat.
Nemtalálkozás.
Neîntâlnirea
Noi nu ne-ntâlnim.
Spațiul nu ne e de-ajutor.
Noi nu.
Nu ne-ntâlnim.
Spiritul se-odihnește doar.
Nu ne deschide drum spre înalt.
Noi nu ne-ntâlnim
nicăieri. Nici acolo, nici aici.
Noi nu ne-ntâlnim.
Încinși, răcoriți
în teaca ideativă,
rămânem acolo și-aici.
Noi nu ne-ntâlnim.
Adâncul mă mișcă-n vârtej.
Nu putem să ne zbatem
în sânge și limfă.
Între pereți de funingine,
în uși ce stau a deschidere,
în casele scărilor
nu stăm acolo – și-aici.
Noi nu ne-ntâlnim.
Nici pe drum, nici alături de el,
în redacția ziarului,
la biblioteca din colț,
la gardă, la birt,
în visele fecioarelor,
la Târgu Mureș,
la Jigodin, în Lunca Mureșului,
la Ocna de Jos
noi nu ne-ntâlnim.
În sufletul nostru – netipăritul
imprimat lipsă.
Neîntâlnire.
