Omagiu „Pleiadei“ la 475 de ani de la apariția
Manifestului pentru apărarea și preamărirea limbii franceze
Ioan Aurel Pop
prezentare și traducere
Joachim du Bellay (circa 1522–1560) a fost poet și critic literar francez, întemeietor, alături de Pierre de Ronsard, al grupării poetice renascentiste La Pléiade și autorul programului acesteia. S-a născut în Anjou, într-o familie de nobili ilustră. A rămas orfan de ambii părinți la mai puțin de zece ani. A studiat la Universitatea din Poitiers și la Colegiul Coqueret din Paris. Nu se cunosc multe date despre viața lui.
În lucrarea „Apărarea și preamărirea limbii franceze“ (Défence et illustration de la langue française), apărută în 1549, care a devenit programul mișcării La Pléiade, Du Bellay pledează pentru acceptarea unei forme-model pentru limba franceză (pornind de la nucleul din Île de France), menită să devină limbă literară națională.
Cam tot atunci, Diaconul Coresi punea la Brașov bazele limbii literare românești.
Volumele de poezii ale lui Joachim du Bellay sunt Olive „Măslinul“ (după modelul lui Petrarca, autorul omagiază aici, în cincizeci de sonete, o iubită imaginară), Les Regrets „Regretele“ (o culegere de o sută nouăzeci și unu de sonete, scrise în timpul călătoriei sale prin Roma în perioada 1553–1557, poeme în care exprimă dragostea pentru tărâmul natal), Les Antiquités de Rome „Antichitățile Romei“ (are ca subiect trecutul glorios aflat în antiteză cu prezentul decăzut al marelui oraș).
Bolnav, moare la treizeci și șapte de ani și este înmormântat într-o capelă laterală a Catedralei Notre-Dame din Paris.
Cele mai multe, mai bune și mai cunoscute traduceri în românește ale poeziilor lui Joachim du Bellay îi aparțin lui Romulus Vulpescu.
Sunt 475 de ani de când poetul lua apărarea limbii franceze – și este bine să medităm la această mărturie de întărire a identității naționale prin limbă și cultură într-o Europă care aparține diversității.
Traducerea poeziilor lui Joachim du Bellay a ridicat o serie de dificultăți comune unor astfel de întreprinderi, precum și dificultăți particulare, legate de stilul marelui poet. Poeziile cu formă fixă sunt întotdeauna greu de tradus, fiindcă ritmul, măsura și rima din original nu sunt ușor de redat de către traducător. Pentru ca traducătorul să fie cât mai puțin „trădătorul“ intenției scriitorului (Traduttore tradittore!), este nevoie de mult efort și de multă imaginație. În al doilea rând, limba franceză a secolului al XVI-lea are specificul ei, cu forme arhaice, greu de păstrat în românește. M-am străduit totuși să fac acest lucru atunci când s-a putut. În fine, Du Bellay are specificul său și scrie în forme proprii, diferite, de exemplu, de stilul contemporanului și prietenului său Pierre de Ronsard. Am ținut seamă și de ecourile Renașterii prezente în aceste poezii, pline de farmec, cu iz de poveste și cu frumuseți stilistice și artistice nebănuite.
Heureux qui, comme Ulysse
Heureux qui, comme Ulysse, a fait un beau voyage,
Ou comme cestuy-là qui conquit la toison,
Et puis est retourné, plein d’usage et raison,
Vivre entre ses parents le reste de son âge !
Quand reverrai-je, hélas, de mon petit village
Fumer la cheminée, et en quelle saison
Reverrai-je le clos de ma pauvre maison,
Qui m’est une province, et beaucoup davantage ?
Plus me plaît le séjour qu’ont bâti mes aïeux,
Que des palais Romains le front audacieux,
Plus que le marbre dur me plaît l’ardoise fine :
Plus mon Loire gaulois, que le Tibre latin,
Plus mon petit Liré, que le mont Palatin,
Et plus que l’air marin la doulceur angevine.
Ferice, ca Ulise, mers-a-n călătorie
Ferice, ca Ulise, mers-a în călătorie
Ori, ca acesta, lâna odată dobândită,
S-a întors cu datoria-ndreptățită,
Anii rămași, cu-ai săi, în rest să-i fie.
Când m-oi vedea iar, vai!, în satul meu dorit,
Cu vatra fumegândă? Și-n care timp mi-e scris
Să văd iar poarta casei, ivite des în vis,
Care mi-e cât o țară și chiar mai mult de-atât?
Mai mult îmi place locul de-ai mei strămoși lăsat
Decât a Romei frunte cu-înalt semeț palat;
Mai mult ca marmor place-mi ardezia cea fină.
Mai mult galica Loară decât Tibrul latin,
Mai mult micul meu sat ca dealul Palatin,
Mai mult ca unda mării dulceața angevină.
France, mère des arts, des armes et des lois
France, mère des arts, des armes et des lois,
Tu m’as nourri longtemps du lait de ta mamelle :
Ores, comme un agneau qui sa nourrice appelle,
Je remplis de ton nom les antres et les bois.
Si tu m’as pour enfant avoué quelquefois,
Que ne me réponds-tu maintenant, ô cruelle ?
France, France, réponds à ma triste querelle.
Mais nul, sinon Écho, ne répond à ma voix.
Entre les loups cruels j’erre parmi la plaine,
Je sens venir l’hiver, de qui la froide haleine
D’une tremblante horreur fait hérisser ma peau.
Las, tes autres agneaux n’ont faute de pâture,
Ils ne craignent le loup, le vent ni la froidure :
Si ne suis-je pourtant le pire du troupeau.
O, Franță, mamă de-arte, de arme și de legi
O, Franță, mamă de-arte, de arme și de legi,
La sân m-ai alăptat mai mult decât o mamă:
Acum, ca mielul care pe doica sa o cheamă,
Eu umplu sălașuri cu-al tău nume, păduri întregi.
De m-ai ținut odată ca pe-un iubit bun fiu,
De ce nu zici o vorbă acum, crudă ființă?
Răspunde Franță, Franță, ce tristă nevoință!
Nimic, doar nimfa Echo-mi răspunde în pustiu.
Prin câmpuri rătăcesc și lupii-s lângă mine,
Un rece iz, din iarna cea aspră care vine,
Azi pielea-mi înfioară cu-o groază care curmă.
Toți mieii tăi din lume au loc de pășunare,
Ei nu se tem de lup, de vânt, de-înfrigurare:
Și totuși, nu mă aflu eu cel mai rău din turmă.
Nouveau venu qui cherches…
Nouveau venu, qui cherches Rome en Rome
Et rien de Rome en Rome n’aperçois,
Ces vieux palais, ces vieux arcs que tu vois,
Et ces vieux murs, c’est ce que Rome on nomme.
Vois quel orgueil, quelle ruine : et comme
Celle qui mit le monde sous ses lois,
Pour dompter tout, se dompta quelquefois,
Et devint proie au temps, qui tout consomme.
Rome de Rome est le seul monument,
Et Rome Rome a vaincu seulement.
Le Tibre seul, qui vers la mer s’enfuit,
Reste de Rome. Ô mondaine inconstance !
Ce qui est ferme est par le temps détruit,
Et ce qui fuit au temps fait résistance.
Tu, nou-venit, ce cauți
Tu, nou-venit, ce cauți Roma-n Roma,
Nimic din Roma-n Roma în minte nu așezi;
Palate vechi, vechi arce defel tu nu le vezi,
Vechi ziduri ce numite-s cu numele de Roma.
Te uită ce mândrie, ruină și chiar cum
Cea care punea lumea sub bună legea sa
Să domolească totul și ea se domolea
Și-ajunse pradă vremii ce toate le consum’.
Romă a Romei – singur monument
Doar Roma a învins-o pe Romă iminent
Doar Tibrul singur, ce se duce-n mare,
Rămâne bun din Roma. O, nestatornicie!
Ceea ce-i ferm înfrânt de timp dispare
Și tot ce fuge-n timp se suie-n veșnicie.
Ceux qui sont amoureux, leurs amours chanteront
Ceux qui sont amoureux, leurs amours chanteront,
Ceux qui aiment l’honneur, chanteront de la gloire,
Ceux qui sont près du roi, publieront sa victoire,
Ceux qui sont courtisans, leurs faveurs vanteront,
Ceux qui aiment les arts, les sciences diront,
Ceux qui sont vertueux, pour tels se feront croire,
Ceux qui aiment le vin, deviseront de boire,
Ceux qui sont de loisir, de fables écriront,
Ceux qui sont médisants, se plairont à médire,
Ceux qui sont moins fâcheux, diront des mots pour rire,
Ceux qui sont plus vaillants, vanteront leur valeur,
Ceux qui se plaisent trop, chanteront leur louange,
Ceux qui veulent flatter, feront d’un diable un ange :
Moi, qui suis malheureux, je plaindrai mon malheur.
Cei ce iubesc cânta-vor des iubirea …
Cei ce iubesc cânta-vor des iubirea,
Cuprinșii de onoare de glorie-or cânta,
Cei de pe lângă rege izbânzi vor publica,
Iar curtezanii vântura-și-vor dăruirea.
De arte iubitorii știința lor îmbie,
Cei virtuoși s-or crede vorbind despre virtuți,
Bețivii vor bârfi doar despre cei băuți,
Iar cei ce-s cu răgazuri despre-ale lor vor scrie.
Cei ce-i vorbesc pe alții sunt puși pe clevetire,
Cei fără supărare – cu vorbe de zâmbire,
Cei îndrăzneți vor trece la laudă cu firea.
Cei ce se plâng elogiul lor îl fac,
Măgulitorii schimbă și îngerul în drac,
Iar eu, nefericitul, îmi plâng nefericirea.
