Un giulgi cruțat de fum – poetul renascentist Balassi Bálint

Datorez întâlnirea cu poezia lui Balassi Bálint unui seminar de traduceri consacrat literaturii maghiare – seminar care anul trecut, în luna mai, a împlinit treia ediție. Îi revine domnului George Volceanov meritul de a fi inițiat și amfitrionat, cu veselie, dar și randament, acest eveniment sprijinit de Institutul Cultural Maghiar și găzduit de Casa Scriitorilor de la Balaton Füred.

Dedicată poeziei, a treia ediție a fost și cea la care am avut privilegiul să particip. Spre deosebire de colegii mei de seminar, mai atașați poeziei ungare contemporane, eu unul m-am găsit mai ispitit de rimele lui Balassi, dintre care multe, puse pe muzică, răsunau prima oară acum mai bine de patru veacuri.

Am fost imediat cucerit de originalitatea prozodică a acestui poet, cvasi-necunoscut publicului român, dar care în lirica maghiară se confundă cu începuturile Renașterii.

De același poet se leagă, printre multe alte premiere, și invenția unei strofe care până azi îi poartă numele.

Strofa lui Bálint este alcătuită din nouă versuri, (a a b c c b d d b), monorima „b” fiind masculină, iar cele trei rime împerecheate, feminine.

Vă propun spre lectură un poem care ilustrează copios această strofă, unul în care poetul își compară doamna inimii, pe Julia, cu cele șapte planete cunoscute omului renascentist. (Două dintre ele erau, firește, Luna și Soarele.)

Ignor cu desăvârșire în ce măsură conceptul poemului îi aparține lui Bálint – sau este un cover version ungar după un topos literar european. Și într-un caz, și într-altul, cel puțin forma strofică pentru care a optat Balassi asigură poemului îndeajunsă originalitate, aşa încât acesta să mai poată fi citit și astăzi cu nesaț.

Desigur, orice poezie rimată permite, (citește: impune) traducătorului anumite libertăți.

În mod surprinzător, pentru o limbă care se mândrește cu existenţa unor cuvinte cu o lungime de 47 de litere, maghiara este mai “scurtă” decât româna. Iată de ce, reorganizarea sintactică a enunțurilor mi-a fost adeseori necesară ca să pot păstra măsura, ritmul și structura rimelor – singurele bunuri cu adevărat tranzacționabile între două limbi.

Nu o dată, cititorul neobișnuit cu frazarea latinească va găsi topica versiunii românești contorsionată, când nu opacă de-a dreptul. Sintaxa noastră nu întrece totuși în îndrăzneli textul original, convenind, pe de altă parte, temei poemului – savantă prin rezonanță, dacă nu cumva chiar livrescă prin origine.

Omisiunea unor cuvinte – sau folosirea altora, absente în original – sunt alte trădări inerente oricărei traduceri rimate și ritmate.

Dacă însă omisiunile sunt un păcat încă venal, adeseori scuzabil (mai ales când sacrificăm un cuvânt prezent, în mod evident, numai din rațiuni metrice), adaosurile sunt, pentru mine, greșeli de moarte – pentru a rămâne într-un registru catolic: cred că orice „surplus” din traducere trebuie să aibă o minimă acoperire sinonimică în textul originalului.

Mai cred și că un cuvânt pe care originalul nu îl justifică mulțumitor ar trebui, cel puțin, să nu figureze în poziție de rimă. Căci găsirea rimelor este, de departe, cea mai dificilă sarcină a traducătorului de poezie rimată – și nu cred că e onest să ne achităm de ea cu bani calpi.

Înarmat cu asemenea înălțătoare principii etice, am aspirat în traducerea mea literară să mă abat cât mai puțin posibil de la litera textului.

În dreapta traducerii mele se regăsește textul original ungar, pentru ca cei ce cunosc limba maghiară să poată singuri măsura dimensiunile eșecului.