Lu Xun: „Răzbunare (2)” – o piatră de încercare

0
755

Lu Xun (1881-1936), pe numele real Zhou Shuren, este unul dintre fondatorii literaturii chineze contemporane. Născut într-o familie de literați, în primii ani de școală primește o educație tradițională bazată pe Clasicele confucianiste. Urmează apoi cursurile Școlii Navale din Nanjing și Școlii de căi ferate și mine unde sistemul de învățămînt este de tip occidental (cursuri de limba germană, chimie, geologie etc.).

În această perioadă descoperă teoria evoluționistă a lui Darwin, darwinismul social al lui Thomas Henry Huxley (Evolution and Ethics), dar și scriitori apuseni precum Walter Scott (Ivanhoe), Harriet Beecher Stowe (Coliba unchiului Tom). După obținerea diplomei, pleacă în Japonia unde învață limba japoneză la Institutul Kobun din capitală. În 1903, asemenea altor studenți chinezi în Japonia decide  să-și taie coada, simbol al opresiunii manciuriene. Citește în original sau prin intermediul traducerilor operele lui Jules Verne, Byron, Schelley, Heine, Pușkin, Lermontov, Petöfi ș.a. Din 1904 devine student al facultății de medicină din Sendai (viitoare facultate de medicină a Universității Tōhoku). În 1906, după cursuri, asistă la o proiecție cu evenimente din războiul ruso-japonez. Una dintre imagini care prezenta execuția publică a unui chinez acuzat de spionaj l-a tulburat atât de mult, încît l-a făcut să renunțe la medicină și să considere că, în China, pentru însănătoșirea populației, „în primul rînd trebuie schimbate mentalitățile”, iar „literatura este cel mai bun mijloc de a reuși”. În cei trei ani cît a mai rămas în Tokyo a scris, în limba chineză clasică, numeroase eseuri referitoare la istoria științei, literatura europeană și societatea chineză, și a tradus în chineză scrieri ale unor autori străini. Deși încă din 1908 aderă la mișcarea revoluționară împotriva dinastiei Qing, abia în 1909 revine în China unde predă rînd pe rînd la Școala Normală din Hangzhou (fiziologie și chimie), la Universitatea din Beijing (în calitate de conferențiar universitar), la Școala normală superioară națională, în Xiamen (profesor de literatură) și la Universitatea Sun Yat-sen din Gunagzhou (Canton). Paralel desfășoară o intensă activitate literară în calitate de autor, traducător și inițiator de reviste literare. Un moment definitoriu în acest sens îl constituie faptul că în 1918, în revista Tinerimea Nouă, îi este publicată prima nuvelă în limba vorbită (baihua), Jurnalul unui nebun, considerată drept text fondator pentru Mișcarea de la 4 mai 1919. Este momentul în care Lu Xun adoptă pseudonimul sub care este cunoscut.

Moștenirea literară a lui Lu Xun este compusă din trei culegeri de nuvele, anume Strigatul (1923), Rătăciri (1926) și Mituri repovestite (1935), și șase-șapte sute de eseuri, unele regrupate în volume precum Sub bolta înflorită I, II (culegeri de eseuri apărute în 1926, 1927), Mormîntul (1927), Ierburi sălbatice (culegere de poeme în proză publicată în 1927), Dantelărie literară (1936) etc. Dintre traduceri, menționăm: Turnul tăcerii (1922) de Mori Ōgai, Simbolul suferinței (1924) de Kuriyagawa Hakuson, povestiri de Gorki, Suflete moarte de Gogol, etc. A fondat revistele Vorbe-nșiruite (1924), Cîmpia nedesțelenită (1925), Torentul (1928).

Din scrierile lui Lu Xun s-a tradus puțin în limba română și, cum se întîmplă adesea, găsim mai multe variante ale aceleași lucrări și nici una ale altora. Mă refer la nuvela阿Q正傳 (Ā Q zhèngzhuàn) tradusă de Ioana și Mihai Ralea sub numele de Adevărata poveste a lui A Q publicată prima dată de ESPLA în 1954. Ulterior, în aceeași traducere, nuvela este republicată de editura Univers în 1972 și mai vede lumina tiparului sub numele de „Biografia reală a lui A Q”, fiind prezentă în antologia Piersică de primăvară (Proză scurtă chineză modernă), prefață, antologie, traducere din limba chineză și note de Mira și Constantin Lupeanu, apărut la editura Univers în 1983. Au mai văzut lumina tiparului Lu Sin[1], Povestiri, ESPLA, 1955, două volume Lu Sin, Opere alese, ESPLA, 1959 și 1962, traducători Ioana și Mihai Ralea precum și Lu Sin, Mituri repovestite, traducere din limba chineză și note de Constantin Lupeanu, editura Albatros, 1973.

Trebuie precizat că Lu Xun face parte dintre scriitorii acceptați de China Populară. În vremea studenției mele (acum vreo patru decenii), Ambasada Republicii Populare Chineze, aflată încă în bulevardul Dacia, organiza cam de trei-patru ori pe an seri culturale la care participau „cunoscători de limbă chineză” (așa erau denumiți invitații dintre care făceau parte și studenții însoțiți de profesorii lor). Cu aceste ocazii era organizat un stand de carte unde erau expuse diverse publicații. Unele – dicționare de semne chinezești, utile doar pentru a afla pronunția semnelor, diverse reviste – erau oferite gratuit, altele – cărți ale unor scriitori renumiți, agreați, precum Guo Moruo, Ba Jin sau Lu Xun, sau ale unor autori de moment, azi uitați – erau vîndute. Mai mult de rușinea gazdelor care ne invitau să răsfoim cărțile și a profesorilor care ne îndemnau să le cumpărăm, am achiziționat cîteva între care și Lu Xun, Ierburi sălbatice. La vremea aceea nici nu mă gîndeam că mă voi apropia de vreuna dintre cărțile cumpărate: învățam un vocabular specific textelor de presă (în ideea că vom lucra în vreo redacție sau ca traducători oficiali) și prea puțină literatură clasică (în principal, poezie). Pe deasupra, nici nu aveam instrumente de lucru (dicționare). Singurul dicționar bilingv chineză – limbă străină la care aveam acces, numai la facultate, căci nu se împrumuta, era cel realizat de Oșanin și echipa lui (de unde numele de „dicționar Oșanin”), un dicționar chinez – rus excelent, după opinia mea, dar ar fi trebuit să știu bine limba rusă, ca să nu mai am nevoie și de dicționar rus – român. Spre marea mea încîntare, în anul III de facultate am primit cadou un „mic dicționar chinez – francez”, dar scurtă mi-a fost bucuria, căci semnele folosite erau cele complicate (eu învățasem numai caracterele simplificate), transliterația era cea folosită de francezi, iar terminologia – specifică totuși textelor literare. Profesorii mei au decis că nu este un dicționar bun, dar eu nu aveam altul, așa că am continuat să-l folosesc foarte mulți ani.

Nu am primit repartiție guvernamentală nici în vreo redacție, nici la țară (profesor de limbă franceză), nici în vreo întreprindere care avea relații comerciale directe cu China pentru a fi referent, ci într-o întreprindere industrială din industria ușoară care avusese parte de o investiție de proporții ONUDI[2] (construirea a două clădiri noi, dotarea a două secții de producție – țesătorie și imprimerie – și a centrului de calcul) și unde, în trei ani, au fost absorbiți circa 400 de tineri absolvenți de studii superioare de diverse specializări. Deoarece expertul ONUDI era francez și lucra la elaborarea raportului final, am lucrat la redactarea corectă în franceză a materialului respectiv, l-am tradus în limba română și am învățat limbajul tehnic de specialitate, am participat la ședințe de instruire și raportare tot ca traducător… Vreo trei luni am avut de lucru, dar apoi… Apoi, desigur că mi s-a dat ceva de lucru, dar eram tot mai departe de limba chineză. Atunci am pus mîna pe volumul de eseuri Ierburi sălbatice al lui Lu Xun și, cu ajutorul acelui dicționar disprețuit de profesorii mei, am început să traduc. Singurul scop era acela de a face ceva ca să nu uit bruma de limbă chineză învățată.

Peter Sragher, Shades of Brown
Peter Sragher, Shades of Brown

Tot acest excurs autobiografic are menirea de a defini cadrul în care a avut loc „aventura” primelor mele încercări de traduceri literare.

Volumul de poeme în proză Ierburi sălbatice (野草,Yěcǎo) este alcătui din 23 de eseuri unele de inspirație onirică sau prezentate sub formă de transcriere a unui vis, într-o tonalitate pesimistă, uneori chiar nihilistă. Potrivit lui Liu Xiaobo, „pentru Lu Xun […] această culegere constituie în același timp apogeul creației sale și mormîntul pe care și l-a săpat singur”.[3]

Eu mă bucuram că pot traduce și fiecare text terminat îmi dădea ghes să continui. Nu am urmat ordinea din „Cuprins”. Am luat poemele după lungime, după titlu… Așa se face că, după vreo șase-șapte eseuri, inclusiv o poezie, am început să traduc „Răzbunare (2)” [复仇 其 二 (Fùchóu qí èr)]. După primele rînduri, în ciuda formației mele laice, mi-am dat seama că textul se referă la Crucificarea lui Iisus. Spre sfîrșit, tot eseul avînd o pagină și jumătate, am dat de o frază care m-a pus în dificultate. Aceasta este:

以罗伊,以罗伊,拉马撒巴各大尼

în transliterație

Yǐ luō yī, yǐ luō yī, lā mǎ sā bā gè dà ní

Ca de obicei, am început să traduc căutînd, inițial, cuvintele bi-trisilabice pe care nu le știam. Apoi, pentru că nu ieșea nimic, m-am apucat să verific semn cu semn. Iată ce a ieșit:

以 () = cu/a lua/conform…//a se servi de

罗 (luō) = sită,ciur/plasă/a prinde cu plasa

伊 () = el,ea (livresc) /Irak//[particulă]

拉 () = trage/a transporta/a conduce…

马 () = cal

撒 (sā / sǎ) = a desface, slăbi// răspândi/

巴 () = a adera/crustă/a spera, a se agăța//Pakistan//rîu șerpuit, șarpe boa

各 () = fiecare, divers//diferit, separat

大 () = mare/ principal…

尼 () = preoteasă buddhistă//Nepal//apropiat, familiar, a reține, a împiedica

O traducere brută ar fi:

„Cu minciogul el/ea, cu minciogul el/ea, trage calul, desface crusta, fiecare mare preoteasă buddhistă”.

Și dacă fraza, ușor prelucrată ar fi putut căpăta un sens, acesta tot nu avea nici o legătură cu Crucificarea lui Iisus.

Într-o zi, mă străfulgerează gîndul că succesiunea de semne ar trebui să fie o „transliterație” a unor cuvinte din altă limbă. După lungi frămîntări îmi vine ideea că în Evanghelii ar trebui să fie descrisă și Crucificarea. Pe atunci, fără a mai fi interzisă, Biblia nu era o carte ușor de găsit. Pe cînd eram în liceu și învățam literatură română veche, împrumutasem o Biblie și „uitasem” s-o returnez. Drept urmare, am luat Cartea Sfîntă din raft și… în „Sfînta Evanghelie după Matei” găsesc formula salvatoare: „Eli, Eli, lama sabahtani?” Nu mă mulțumesc cu atît,ci merg mai departe. În „Sfînta Evanghelie după Marcu” găsesc o formulă asemănătoare: „Eloi, Eloi, lama sabahtani?” În celelalte două Evanghelii, cea după Luca și cea după Ioan, nu am mai găsit formula în ebraică (aramaică). Mai aveam de decis la care dintre cele două variante se cuvine să mă opresc. Cum nu aveam nici cea mai vagă noțiune despre structura limbilor semitice, am ales a doua formulă din cauza asemănării mai mari cu transliterația chineză. Între timp, am învățat puțin ivrit / ebraică, atît cît să știu că adjectivul posesiv și substantivul posedat se contrag. În propoziția citată, „El” reprezintă unul dintre cele 99 de nume ale lui Dumnezeu, iar „i” este forma contrasă pentru „meu/mea”, traducerea fiind ceea pe care toată lumea o știe „Dumnezeul meu”.

Pe mulți s-ar putea să-i amuze zbuciumul meu. Astăzi, dacă cineva pune pe google translate „Eli, Eli, lama sabahtani?” va primi traducerea „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”

Textul nu a fost publicat atunci. Nici nu cred că mi l-ar fi publicat cineva.

După această „aventură”, prinsă în vîrtejul vieții, n-am mai tradus nici un poem. Cartea și foile pe care am lucrat atunci au rămas uitate într-un sertar. În urmă cu cîteva luni, căutînd ceva în acel sertar, le-am „redescoperit” și am început să revăd paginile lucrate ca să regăsesc spiritul poemelor, să „fasonez” traducerile făcute de mult și să termin treaba începută cîndva. Sper ca în curînd volumul Ierburi sălbatice să-i bucure pe cititorii români.


[1] Trebuie precizat că pînă în 1971, anul în care Republica Populară Chineză a fost admisă în ONU în locul Republicii China (Taiwan), transliteraţia folosită în România nu era standardizată. Se foloseau transliteraţii preluate din engleză, franceză, rusă… Standardul „Transcrierea caracterelor chineze” datează din 1987. Aşa se explică faptul că numele lui LU Xun era transliterat Lu Sin.
[2] Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială este o agenţie a ONU a cărei misiune este de a contribui la dezvoltarea industrială a ţărilor membre. ONUDI a fost creat la Viena în 1966. (n.n.)
[3] Liu Xiaobo, „Réflexions d’un anti-traditionnaliste [La révélation new-yorkaise]”, trad. Frank Muyard, in Perspectives chinoises, 1997, Vol. 40 No 1 p. 31

Lasă un răspuns