Phillip Giambri aka The Ancient Mariner este, după cum se și autocaracterizează „un produs al străzilor din sudul Philadelphiei”. Și-a însușit o perspectivă deviantă asupra vieții ascultând-o pe Jean Shepard la radio WOR în anii 1950. A fugit din Philly la vârsta de optsprezece ani, a fost în marina SUA, a fost actor, coafez, fumător de canabis, portar, scriitor, vagabond, inginer la înregistrări, zilier, poet, comis-voiajor, stâlp de cafenea, angajat la bancă, motociclist, poștaș, fotograf și guru al computerelor.
Lucrările sale au apărut ediții ale publicației Artists in The Kitchen (2013 și 2014), povestirea Walt’s Corner în The Long Islander, iar poezia Self Portrait în Silver Birch Press Poetry Collection etc.
Produce și este amfitrionul unui eveniment lunar de spoken word în Manhattan, care se numește Rimes of The Ancient Mariner, ca și alte evenimente în colaborarea cu alți artiști și performeri, cum ar fi Barflies & Broken Angels, Are You Dangerous? și What The Hell Is Love?.
Anul acesta i-a apărut volumul de povestiri Confessions of A Repeat Offender.
Fiecare dintre tatuajele de pe corpul său ilustrează câte o povestire de-a lui
Mai multe despre Phillip Giambri la: AncientMarinerTales.com sau facebook.com/phillip.giambri
Phillip Giambri a fost oaspetele României în urmă cu câțiva ani, susținând un performance poetic, cu vocea lui inconfundabilă, la Club A. Vă oferim în cele ce urmează o povestire emoționantă, despre tragedia din 11 septembrie 2001, a cărei mator ocular a fost.
11 septembrie
La mijlocul anilor 1970, soția mea și cu mine am obținut rezervări la Windows of the World (Ferestrele Lumii), restaurant în mare vogă din Turnurile Gemene. Era un loc unde era musai să te duci. Am plecat de acolo cu o broșură turistică, pe care stătea scris cu litere de-o șchioapă: „Cel mai aproape loc de cer, unde vor ajunge unii dintre noi “. Acum mi se pare o profeție de rău augur. Să reînviez amintirile din 11 septembrie este pentru mine ca și cum aș desprinde bucățile de cioburi lipite, proptite-n sus, prin tot norul acela de praf alb.
Pe 11 septembrie 2001 mă duc în calitate de jurat la tribunalul situat lângă Primăria New York-ului. Ajung un pic cam devreme și mă așez pe o bancă din parcul aflat vizavi de tribunal și-mi beau cafeaua, bucurându-mă de dimineața frumoasă de toamnă. Sunt orbit de soarele dimineții, care ricoșează de pe fațadele de sticlă a Turnurilor Gemene și-mi alunecă pe ochelarii de soare Ray Ban. Aerul e curat, mă simt bine și este unul dintre acele momente new-yorkeze de neuitat.
Intru în tribunal și mă așez în banca juraților, când aud și simt un huruit înăbușit. Presupun că este metroul trecând pe sub tribunal, oprindu-se-n stație. Unul dintre jurați ascultă știrile la un radio mic, cu o cască băgată într-una din urechi. Anunță că un avion s-a prăbușit chiar în unul dintre Turnurile Gemene.
Uau! Nu putem vedea Turnurile din camera tribunalului, dar curând suntem copleșiți de sunetele sirenelor, care vâjâie de jur împrejurul nostru. Mi se pare că s-au scurs doar câteva clipe, când juratul cu radioul anunță că un al doilea avion a lovit celălalt turn. Deodată, ușile tribunalului se deschid brusc și niște bărbați strigă: „FBI … trebuie să părăsiți imediat clădirea”. Clădirea FBI se află chiar lângă cea a tribunalului și tipii ăștia se ocupă de evacuarea tribunalului și a clădirilor din împrejurimi. Suntem cu toții înghesuiți și adunați spre ieșirea de est, departe de turnuri. Odată ajunși afară, cu toții ne holbăm la turnuri, ca să vedem ce se petrece. Pare ireal. Primul meu gând este să mă duc acasă, să-mi iau aparatul de fotografiat, să mă-ntorc și să fac fotografii cu evacuările și efortul de salvare.
Poliția golește clădirile de mii şi mii de oameni și ne îndreaptă repede spre centrul orașului prin Bowery Street. Nenumărați oameni sunt evacuați în siguranţă și foarte rapid. Este o realizare uluitoare, luând în considerare ce este pe cale să se întâmple.
Colegul jurat cu radioul merge în fața mea. Încerc să țin pasul cu el, ca să fiu la curent cu evoluția evenimentelor. Deodată strigă: „Pentagonul tocmai a fost bombardat și este în flăcări.” La vestea asta aproape că fac pe mine de frică. Asta înseamnă că suntem în stare de război. Dar cu cine? Mulțimile merg iute și liniștite, precum o mare armată mărșăluind, însă aruncă tot mereu priviri îndărăt, spre Turnurile Gemene, care sunt în flăcări.
Întors în apartamentul meu, mă pun pe scotocit, ca să-mi găsesc aparatul de fotografiat, și deschid televizorul tocmai când se prăbușește primul turn. Nu-mi pot crede ochilor că văd așa ceva. Sunt paralizat și pur și simplu stau acolo, privind cum tunetul prăbușirii stârnește un nor de praf spre oamenii ce fug îngroziți chiar către camerele de luat vederi. N-o să mă mai întorc astăzi acolo.
Telefonul sună și mă readuce la realitate. Soția îmi spune că tocmai a fost evacuată din Rockefeller Center unde lucrează, și-i îngrijorată, pentru că mă știa în sudul Manhattanului. Mă roagă să-i spun ce-i cu mine. „Cred că sunt … OK.”
În cartierul nostru domnește haosul. Se amestecă un fum gros cu praf şi cu zbieretul sirenelor la tot pasul. Închid ferestrele, pun în funcțiune aerul condiționat, stau la televizor, încercând să-mi dau seama ce se petrece. Totul se înrăutățește cu fiecare minut ce trece.
Soția mea ajunge acasă pe la mijlocul după-amiezii. Amândoi continuăm să ne uităm țintă la televizor, plini de neîncredere.
Sunt angajat la un spital, așa că trebuie să ajung la serviciu cât de repede posibil, însă pe străzi accesul este adesea interzis, transportul urban a fost oprit, iar circulația mașinilor a fost întreruptă. Șeful meu mă sună și-mi spune că o să mă ia cu mașina de la Strada 14. Trebuie să mă asigur însă că am la mine legitimația de spital. O iau pe First Avenue până ajunge în apropierea Străzii 14 și văd că-i plină de militari înarmați și poliție în uniformă de luptă, cu armele încărcate, iar pretutindeni sunt staţionate vehicule blindate. Când le explic că lucrez la spital și le arăt legitimația, mi se îngăduie să o iau pe Strada 14, acolo unde mă așteaptă șeful meu. Dăm de puncte de control până la Strada 70 care se intersectează cu Strada York . Aflăm că echipa de intervenție în caz de traumatisme, unde lucrăm noi, a fost trimisă la Ground Zero, unde s-a petrecut dezastrul. Majoritatea membrilor echipei a spus că va sta cât timp e nevoie, ca să ajute în orice fel, inclusiv prin donații de sânge. Oamenii echipei mele dorm în tufișuri, acoperiți de pături.
Nu sosesc nici victime, nici răniți. Când această realitate începe să-și facă efectul asupra noastră, se înstăpânește o liniște întunecată în fiecare din noi, cum cred că s-a întâmplat în fiecare spital din oraș. Pur și simplu nu ai pe cine să ajuți, pe cine să salvezi, nu poți să salvezi pe nimeni, pentru că nimeni n-a supravieţuit.
Pe măsură ce zilele trec, toți reintrăm, încetul cu încetul, în rutina noastră zilnică, dar normalul nu va mai fi niciodată normal . Vedem la televiziune cum președintele nostru începe un război, ca să răzbune aceste crime. Presupun că asta ar trebui să ne facă să ne simțim ai bine. Ei bine, nu ne face.
