al-Kindī și Filosofia primă

0
368

Colecția Biblioteca Medievală, condusă de universitarul clujean Alexander Baumgarten, din cadrul editurii Polirom se va îmbogăți în curând cu o nouă carte de filosofie din patrimoniul fecundului ev mediu arab. Este vorba de lucrarea al-Falsafa al-’ulā (Filosofia primă) a marelui filosof arab al-Kindī (801-873), supranumit și „filosoful arabilor”. Editarea textului arab și traducerea acestuia, însoțită de ample note explicate ce pun în evidență dificultatea unei astfel de întreprinderi, au fost realizate de George Grigore, iar studiul introductiv care prefațează cartea a fost semnat de Laura Sitaru, ambii de la Secția de Arabă a Universității din București.

George Grigore
George Grigore la festivitatea în care i s-a decernat Premiul Special al Filialei de Traduceri Literare – București a USR – decembrie 2015

Dificultățile transpunerii unui text arab din secolul al IX-lea sunt foarte mari și se înscriu într-o problematică generală: lipsa punctuației. Cititorul, traducătorul trebuie astfel să segmenteze textul în funcție de propria sa înțelegere și interpretare. Un text în care toate propozițiile sunt legate în polisindeton wa… wa … wa, și.. și…și.; lipsa vocalelor – care printre altele au rolul de a marca diatezele, activă și pasivă, modurile, timpurile, cazurile etc. – lasă loc unui spectru larg de interpretări ce pot fi uneori chiar la poli opuși: ‘arrafa „a defini” și ‘urrifa „a fost definit” etc.

Pe lângă aceste probleme cu care se confruntă orice traducător din arabă, la textele lui al-Kindi mai apar și altele, specifice. Printre acestea, în mod deosebit, se poate remarca lipsa de definire a termenilor principali cu care operează în tratatele sale. Acest lucru m-a făcut să mă gândesc că ele nu erau adresate publicului larg, ci unui cerc restrâns, unde erau discutate și completate. Oralitatea lor este scoasă în evidență și de reluarea aceleași explicații, sub diferite formulări, de zeci de ori pe parcursul tratatului, ceea ce duce la sufocarea textului, sau din contră, expedierea unor probleme extrem de complicate cum ar fi legătura dintre Dumnezeu și infinit în câteva propoziții scurte, care nu fac decât să sporească confuzia cititorului.

Fiind unul dintre primii filosofi arabi, al-Kindi nu beneficiază de vocabularul filosofic așezat, bine conturat, care se va cristaliza în veacurile de după el. Astfel, termeni filosofici esențiali, preluați de la greci, precum ‘unṣur „materie”, „element”, ğins „gen”, ṣūra „formă”, naw‘ „specie”, după ce sunt introduși în discuție, cu vagi definiții, sunt folosiți aleatoriu, ba mai mult, chiar sunt înlocuiți, fără explicații cu sinonime šakl (contur) pentru ṣūra, mādda (materie primă) pentru ‘unṣur etc. Termenul wuğūd, folosit in filosofia arabă cu sensul de „existență”, la al-Kindi este folosit cu sensul său primar de „găsire” și prin extensie de „filosofie”. Iar exemplele pot continua…

Ca traducător am fost nevoit să recurg întotdeauna la textele lui Aristotel, pentru a putea completa informaţia din al-Kindi, de multe ori lacunară. S-ar putea ca tratatele lui, în mare parte pierdute, să fi fost încadrate într-o serie, ceea ce ar fi făcut coerentă tratarea unei probleme. Pentru coerenţa textului, în unele locuri am recurs, de altfel, la redarea sensului impus de propriul său sistem filosofic, și nu de cuvântul folosit – pare-se – impropriu acolo, explicând aceste opțiuni prin ample note de subsol.

Pentru ilustrare, un mic fragment, în premieră, din „Filosofia primă”.

 

al-Kindī, (Alchindius), Filosofia primă

În numele lui Dumnezeu cel Milos și Milostiv
Reușita mea stă doar întru Dumnezeu

 

Primul capitol

Cartea lui al-Kindī către al-Mu‘taṣim Bi-llāh despre prima filosofie

Dumnezeu să-ți dea viață lungă, o, fiu al celor mai înalți prinți și al celor mai trainice legături, al celor care îl fac fericit pe cel care se ține de călăuzirea lor pe tărâmul acestei lumi și pe tărâmul lumii veșniciei, să te împodobească cu toate straiele virtuții, să te curățească de orice urmă de viciu.

Cea mai înaltă artă umană în grad, cea mai nobilă în rang, este arta filosofiei a cărei definiție este cunoașterea lucrurilor în adevărul lor, atât cât îi este cu putință omului. Scopul filosofului, prin munca sa, este să ajungă la adevăr, iar strădania sa să se întemeieze pe adevăr[1], să nu fie o strădanie fără țintă, căci atunci când obținem ceea ce dorim, activitatea încetează, odată ce am ajuns la adevăr. Nu aflăm adevărul pe care-l căutăm fără să aflăm și cauza[2], iar cauza existenței oricărui lucru și statornicia lui este Adevărul[3], adică orice lucru care există în El este adevărat. Adevărul există în mod necesar, iar datorită Lui există toate lucrurile. Cea mai nobilă și mai înaltă filosofie în rang este filosofia primă, asta înseamnă cunoașterea Primului Adevăr[4] care este cauza oricărui adevăr. De aceea, filosoful desăvârșit, cel mai nobil dintre toți, trebuie să fie cel care se înconjoară cu această cea mai nobilă cunoaștere; deoarece cunoașterea cauzei este mult mai nobilă decât cunoașterea efectului, pentru că dobândind știința desăvârșită a orice poate fi cunoscut, aprofundăm cunoașterea cauzei lui.

Orice cauză poate fi fie materie, fie formă, fie agent, prin acesta înțelegând ceva de la care începe mișcarea sau la care se termină, adică ceva datorită căruia lucrul există.

Cerințele științifice sunt în număr de patru așa cum le-am definit în alte locuri din spusele noastre filosofice, adică oare, ce, care, de ce[5]. Oare cercetează existența lucrului și atât; ce cercetează genul existentului care are un gen; care cercetează diferența specifică; ce și care împreună cercetează specia lui; de ce cercetează cauza finală, atunci când cercetează cauza absolută. Este limpede că atunci când căpătăm cunoașterea materiei sale, căpătăm prin aceasta și cunoașterea genului său, iar atunci când căpătăm cunoașterea formei sale, căpătăm și cunoașterea speciei sale, iar în cunoașterea speciei sale rezidă și cunoașterea diferenței specifice. Atunci când căpătăm cunoaștinţele materiei, formei și a cauzei sale finale, căpătăm definiția sa. Pe bună dreptate, cunoașterea primei cauze a fost numită prima filosofie, având în vedere că restul filosofiei este cuprins în cunoașterea sa. Prima cauză este prima în nobilitate, prima în gen, prima în rânduială. Natura reală a oricărui definit constă în definiția sa din perspectiva a ceea ce poate fi cunoscut cu cea mai multă certitudine, și prima în timp, ea fiind cauza timpului.

Adevărul impune ca noi să nu-l blamăm pe acela care este una dintre cauzele celui mai bicisnic beneficiu adus nouă; și atunci cum să-i tratăm pe aceia care sunt temeiul mai multor cauze cu mari, reale și serioase foloase pentru noi? Chiar dacă le lipsesc unele părți ale adevărului, ei ne sunt nouă cumnați și tovarăși de drum prin ceea ce ne-au împărtășit din roadele gândirii lor care au devenit pentru noi căi și instrumente care duc la cunoașterea a multora dintre cele pe care ei au eșuat în a le cunoaște în adevărul lor[6].

Ar trebui să fim recunoscători, cu precădere atunci când ne devine limpede nouă ca și distinșilor filosofi de dinaintea noastră, ce nu erau cu noi de aceeași limbă, că nimeni, prin strădania căutării sale, nu a obținut adevărul, așa cum adevărul merită, că nimeni dintre ei toți nu l-a cuprins. Mai mult decât atât, niciunul dintre ei nu a obținut nimic din el sau a obținut prea puțin față de cât merită adevărul[7]. Dacă s-ar strânge laolaltă puținul pe care l-a dobândit fiecare, atunci s-ar ajunge,     într-adevăr, la ceva măreț.

Trebuie să le mulțumim mult celor care au adus puțin din adevăr, ca să nu mai vorbim de cei care au adus mult, atâta vreme cât ei și-au împărțit cu noi roadele gândirii și ne-au înlesnit drumul către adevărul încă ascuns, prin aceasta dându-ne prilejul de a beneficia de acele premise care ne ușurează căile către adevăr. Dacă nu ar fi fost ei, aceste principii adevărate nu ne-ar fi fost strânse laolaltă din înverșunarea cercetării, principii în temeiul cărora să fim apoi îndrumați către concluziile căutărilor noastre întru adevăr.

Peter Sragher, A Touch of Blue
Peter Sragher, A Touch of Blue

Acestea au fost strânse numai în țări de demult, care și le-au transmis unele altora veac după veac până în vremea noastră, dimpreună cu înverșunarea cercetării, cu trebuința stăruinței, cu dragostea de trudă întru aceasta. Nu ar fi cu putință să fie strânse de la un singur om chiar dacă viața lui ar fi foarte lungă, cercetarea, aprigă, speculația, de o mare agerime, chiar dacă ar fi fost o pildă de stăruință. Nu s-ar fi strâns ceva asemănător prin strădanii așijderea – de cercetare aprigă, de speculație de mare agerime și de putere de stăruință nici dacă s-ar fi dublat timpul de mai multe ori.

Aristotel, cel mai distins dintre filosofii greci, a spus: Trebuie să mulțumim taților celor care au contribuit cu ceva la adevăr, atâta vreme cât aceștia au fost cauza existenței lor, sau chiar mai mult o cauză a lor, iar ei sunt o cauză pentru noi în obținerea adevărului. Cât de frumoase sunt vorbele sale!

Nu trebuie să ne rușinăm în a prețui adevărul și de a-l culege ori de unde ar veni, chiar dacă vine de la rase îndepărtate de noi, de la popoare diferite de noi. Pentru cel ce caută adevărul nimic nu poate fi mai presus decât adevărul însuși. Adevărul nu poate fi compromis și nici depreciat de cel care îl spune sau de cel care îl aduce. Pe de altă parte, nimeni nu poate fi compromis de către adevăr, ci, dimpotrivă, adevărul îl înnobilează.

Ar fi bine pentru noi – dacă ținem la desăvârșirea speciei noastre, deoarece adevărul este de găsit în aceasta – să ținem seama în această carte a noastră de obiceiurile noastre în toate subiectele în care îi prezentăm pe cei vechi – o spusă completă despre acest subiect conform celor mai țintite căi și mai lesnicoase moduri despre cei care au mers pe această cale și completarea a ceea ce nu au spus pe de-a-ntregul urmând datina limbii și obiceiul vremii, pe măsura puterii noastre, în pofida neajunsului care ne împiedică, având în vedere vastitatea spuselor care sunt destinate a dezlega nodurile încâlcite a ceea ce este greu de înțeles. Pe lângă aceasta, suntem însoțiți de teama de proasta tâlcuire a multora dintre cei care se îndeletnicesc, în vremea noastră, cu speculația, care, deși fiind cu totul străini de adevăr, se împodobesc cu coroanele adevărului fără de merit. Aceștia au o înțelegere îngustă a căilor prin care se poate ajunge la adevăr și cunosc prea puțin care ar fi partea eruditului august de strădanie și de gândire, precum și de foloase publice. Pentru ei, doar aceste foloase, în totalitatea lor, sunt de luat în seamă. Ei sunt, prin urmare, străini de adevăr din pricina murdăriei invidiei cuibărită în sufletele lor dobitocești și a stavilei de văluri întunecate care le împiedică gândirea să zărească lumina adevărului.

Considerați că ar avea virtuți omenești – pe care nu au izbutit însă să le dobândească, rămânând astfel la marginile lor îndepărtate – ei sunt potrivnici înverșunați, apărându-și tronurile născocite de ei, pe care le-au înălțat fără a se cuveni, ci doar ca să se afle în frunte și să facă negoț cu religia, ei fiind, de altfel, fără de religie. Cel ce face negoț cu ceva, îl vinde, și dacă îl vinde, nu îl mai are. Prin urmare, cel care face negoț cu religia înseamnă că nu o mai are. Pe bună dreptate, acela care se împotrivește dobândirii cunoașterii lucrurilor în adevărul lor, numind-o tăgadă, merită să fie despuiat de orice demnitate religioasă.

În știința lucrurilor, în adevărul lor stau și știința Supremației[8], și știința Unicității, și știința virtuții, precum și toate științele despre orice lucru folositor și despre calea către el, îndepărtarea de orice lucru păgubitor și păzirea de el. Dobândirea tuturor acestora înseamnă ceea ce au adus și trimișii adevărați ai lui Dumnezeu[9] – înălțată fie-I lauda!. Adevărații trimiși – binecuvântările lui Dumnezeu fie asupra lor! – n-au adus decât confirmarea supremației lui Dumnezeu, Unul, și trebuința respectării virtuților plăcute Lui, a lăsării deoparte a viciilor care sunt potrivnice virtuților, atât prin ele însele, cât și prin efectele lor. Trebuie, așadar, ca cei devotați adevărului să se țină de acest bun prețios, iar noi, la rândul nostru, trebuie să ne străduim să-l căutăm așa cum am înfățișat mai înainte și așa cum spunem și acum.

Dobândirea acestuia este absolut necesară în pofida limbilor adversarilor, căci ei spun că dobândirea lui trebuie sau nu trebuie. Dacă ei spun că este necesar, atunci căutarea lui le este lor datorie; dacă spun că nu trebuie, atunci bagatelizarea lui le este lor datorie. Pe de altă parte, dacă spun că nu trebuie, atunci este necesar să invoce un temei, să aducă un argument, numai că invocarea unui temei și aducerea unui argument fac parte din dobândirea științei lucrurilor în adevărul lor. Așadar, căutarea acestei dobândiri este cerută, în această situație, chiar de limbile lor, iar respectarea ei le este, ca atare, absolut necesară.

Noi cerem Celui ce ne cercetează tainele lăuntrice, Celui ce ne cunoaște străduința de a demonstra supremația Sa, de a explica unicitatea Sa, de a Îl apăra de potrivnicii Săi și de tăgăduitorii Săi prin dovezi care le respinge tăgada, care sfâșie vălul faptelor lor rușinoase și le arată goliciunile credințelor lor vicioase, îi cerem, prin urmare, să ne înconjoare pe noi și pe cei care purced pe calea noastră cu fortăreața puterii Sale fără de sfârșit, să ne îmbrace cu straiele raiului Său ocrotitor, să ne dăruiască nouă oblăduirea armelor sale pătrunzătoare, să ne sprijine cu tăria înaltei sale puteri încât să ne ducă la capătul intenției noastre de a ocroti adevărul și a susține sinceritatea, să ne ducă pe treapta celor ale căror intenții sunt pe placul Său și a celor ale căror fapte sunt primite de către El. Să ne dăruiască izbânda și victoria asupra potrivnicilor tăgăduitori ai harului Său, asupra celor care se întorc de la calea adevărului care este pe placul Lui.

Să desăvârșim, astfel, acest capitol cu ajutorul Stăpânului tututor celor bune, al Primitorului faptelor frumoase.


[1] Cf. Aristotel, Meta., α, 1, 993 b 20-21.
[2] Cf. Aristotel, Meta., α, 1, 993 b 23-24.
[3] Islamul, după cum se ştie, este o religie teocentrică, crezul său fiind afirmarea Dumnezeului unic, revelat profetului Muḥammad. Problema esenţială, pornind de aici, este de a şti cine este acest Dumnezeu, iar răspunsul cel mai la îndemână se află în calificativele pe care musulmanii i le atribuie, calificative cunoscute sub denumirea de „cele mai frumoase nume” (al-’asmā’u l-ḥusnā), în număr de nouăzeci și nouă, printre care, Adevărul, Unul, Întâiul, și altele, amintite de al-Kindī în lucrarea sa.
[4] Cf. Aristotel, Meta., α, 1, 993 b 27-30.
[5] Aceste întrebări, într-o ordine ușor diferită, apar la Aristotel, Seconds Analytiques, II, 1.
[6] Cf. Aristotel, Meta., α, 1, 993 b 12-14.
[7] Cf. Aristotel, Meta., α, 1, 993 b 23-24; 993 a 20-b 4.
[8] Termenul rubūbiyya „putere supremă”, „supremație”, „domnie”, „suzeranitate”, cu referire la Dumnezeu (v. Kazimirki), este derivat de la rabb „stăpân”, „domn” – face pereche antinomică cu ‘abd „rob”. Rabb („Stăpân”) apare în prima sură din Coran – al-Fātiḥa – ca unul dintre cele nouăzeci și nouă de nume ale lui Dumnezeu. Din vocabularul religios, termenul trece în vocabularul filosofic, astfel poate fi întâlnit în Teologia lui Aristotel (de fapt. Pseudo-Aristotel, lucrare publicată în arabă, în secolul al IX-lea, cu sprijinul lui al-Kindī, o parafrază a unei părți din Eneade – Cărțile a IV-a și a VI-a – de Plotin) în sintagma qawlun ‘alā rubūbiyya „cuvânt despre supremația divină” vezi, în acest sens, (Badawī, A. 1955: 3, 6).
[9] O analiză detaliată a asemănărilor și deosebirilor dintre filosofia greacă și revelația coranică este expusă în tratatul Fī kammiyyati kutubi ʼArisṭūṭālīs wa mā yaḥtāğ ʼilayhi fī taḥṣīli l-falsafa (al-Kindi 1953).

Lasă un răspuns