Cum răspundea Petrarca detractorilor

0
539

Despre ignoranță: a sa și a multora (De sui ipsius et multorum ignorantia) este un libellus compus de Petrarca într-un răstimp de trei ani (de la finele lui 1367 până în ianuarie 1371), ca răspuns polemic la defăimările lansate de patru „prieteni” de-ai săi, care îl acuzau de ignoranță. Textul urmează să apară, într-o ediție bilingvă, în colecția Biblioteca Medievală a Editurii Polirom (traducere din limba latină de Ioana Costa, studiu introductiv de Andrei Bereschi, îngrijirea critică a volumului de Alexander Baumgarten).

  1. Ce semnificație are acest text / autor în lista dumneavoastră de traduceri?
Ioana Costa
Ioana Costa

Este un text „aparte”. La început, m-au interesat scrierile anticilor, pe care m-am străduit să le transpun în integrale, fie că era vorba de opera filozofică a lui Seneca (6 volume, Polirom), fie de enciclopedia lui Pliniu (6 volume, Polirom); li s-a adăugat De agri cultura a lui Cato (singura dintre lucrările lui care s-a păstrat în întregime). În ultimii ani m-am îndreptat spre Cantemir, pregătind integrala operelor scrise de el în latină. Acest libellus al lui Petrarca era cumva la jumătatea drumului, dintr-un alt secol și reprezentând doar o fațetă a autorului său.

  1. Pe o scară de la unu la zece, ce grad de dificultate credeți ca are textul de față?

Nouă.

  1. Cu ce dificultăți v-ați confruntat în timpul traducerii? (puteți oferi câteva exemple concrete sau, la o adică, puteți răspunde că textul nu a prezentat niciun fel de dificultăți.)

Caracterul polemic este doar în parte sursa dificultăților: acceptând formal acuzația de „ignoranță”, Petrarca scrie un text într-o latină elaborată, ce vrea să emuleze complexitatea sintactică a epocii clasice și, cumva, să o întreacă.

 

Începe cartea «poetului» laureat, Francesco Petrarca, despre propria sa ignoranță și a multora

  1. Oare nu ne vom mai liniști niciodată? Pana asta se va bate mereu? Nu vom avea niciun fel de răgaz? În fiecare zi va fi de dat un răspuns la elogiile prietenilor, în fiecare zi, la defăimările rivalilor? Nici penumbrele nu vor fi abătut invidia, nici timpul nu o va fi stins? Nici fuga mea de aproape toate lucrurile pentru care neamul omenesc se muncește și se înfierbântă nu îmi va fi adus tihna?

[…]

  1. Prieteni, iertați-mă; iar tu, cititorule, oricine ești, fii îngăduitor, te rog. Iartă-mă înainte de toți chiar tu, preabunule Donatus, pentru care spun acestea. Trebuie să vorbesc nu pentru că așa este mai bine, ci pentru că altminteri ar fi greu. Căci, deși buna judecată îndeamnă la tăcere, o indignare demnă, de nu mă înșel, și o durere dreaptă îmi vor smulge cuvintele. Sunt silit la război tocmai eu, atât de lacom de pace. Iată că suntem din nou împinși fără voie, din nou suntem mânați spre tribunalul sever al unei – de toată mirarea! nici nu știu cum să-i spun – prietenii invidioase ori invidii prietenești.
  2. Ce rămâne cu neputință pentru tine, ticăloasă invidie, dacă ești în stare să aprinzi chiar și sufletele prietenilor? După ce am trecut prin multe, acum soarta îmi scoate dinainte soiul acesta de rău de care nu mai avusesem parte, cel mai greu și mai amar dintre toate. Căci înfruntările dese cu dușmanii, încununate de succes, sunt o dulce mânie, după cum socotesc unii, iar victoria e de bună seamă dulce; este însă jalnic să te lupți cu prietenii, și dacă învingi, și dacă ești învins. Iar eu am un război nu doar cu prietenii și cu dușmanii, ci chiar cu invidia.
  3. Dușmanul nu este nou, chiar dacă felul luptei este neobișnuit; ea se așază în linia de bătaie gata înarmată, lovește cu săgețile și își atinge ținta de departe. Atâta lucru bun are: este oarbă, încât ratează dacă este văzută mai înainte și, țintind fără să aleagă, adesea îi lovește pe ai săi. Acum eu trebuie să străpung monstrul acesta, lăsând teafără prietenia. Este însă o treabă cu două tăișuri ca, din doi care se strâng în brațe unul pe altul, să-l împungi pe unul, lăsându-l pe celălalt nevătămat.

[…]

  1. Iar acum chiar sfânta prietenie îmi strigă să străpung cu vârful penei mele, tocmai prin coapsa ei, invidia nelegiuită pe care o încălzește la sân în îmbrățișări fără egal. Este anevoios <însă> ca în asemenea întunecimi să distingi lucruri strâns înlănțuite. Mă străduiesc totuși ca acum – la fel ca atunci când dușmanul s-a prăbușit lângă Gophirus, lăsându-l nevătămat – prietenia cea dulce să fie salvată, după ce invidia aprigă este străpunsă și nimicită. Dacă <prietenia> este adevărată (iar atunci sigur și virtutea este adevărată), ea preferă să fie lovită, când nu se poate altminteri, pentru ca invidia să piară, decât să supraviețuiască și, așezându-i-se stăpână, ea să rămână neatinsă.

[…]

  1. Obișnuiesc să vină la mine patru prieteni, ale căror nume tu nu ai nevoie să le știi, <de vreme ce> îi cunoști pe toți, iar legea prieteniei, ce nu poate fi încălcată, nu îngăduie să se rostească vreun nume atunci când vorbim împotriva prietenilor, chiar dacă ei nu s-au purtat prietenește. Vin doi câte doi, după cum îi alătură fie asemănarea deprinderilor, fie întâmplarea. Uneori însă sunt toți deodată; și vin cu o gingășie de mirare, cu chipurile senine și cu vorbe plăcute. Și nu aș avea nicio îndoială asupra intențiilor lor prietenești, dacă o invidie jalnică nu s-ar fi strecurat, prin nu știu ce crăpături, în sufletele lor demne de un oaspete mai bun.
  2. O treabă de necrezut, dar adevărată, și bine ar fi să nu fie atât de adevărată! Căci îl invidiază tocmai pe unul căruia îi doresc nu doar sănătatea, ci chiar fericirea, pe care nu doar îl iubesc, ci îl respectă, îl vizitează, îl venerează, față de care se străduiesc în tot chipul să fie nu doar plăcuți, ci chiar serviabili și generoși – o, fire omenească, plină de slăbiciuni deopotrivă vădite și ascunse!
  3. Ce anume <invidiază>? Nu știu, mărturisesc, și mă minunez când încerc să aflu. Nu bogățiile, de bună seamă, prin care fiecare dintre ei mă întrece tot atât pe cât „balena britanică este mai mare decât delfinul”, cum spune acela[1]; pe care, în plus, îmi urează să le sporesc, știind ei că sunt modeste și încă nu aflate în proprietatea mea, ci urmând a fi împărțite cu alții, nu trufașe, ci foarte umile, fără fală, fără fast și fără să merite defel invidia; nici prietenii, dintre care pe cei mai mulți mi i-a răpit moartea, și pe care obișnuiesc să-i împart cu voie bună, cum fac cu toate celelalte, cu alți prieteni; nici înfățișarea trupului, care, dacă va fi fost vreodată ceva, s-a trecut odată cu anii care le înfrâng pe toate și, chiar de este încă destul de potrivită pentru vârsta aceasta, prin darul și grija lui Dumnezeu, a încetat de bună seamă să fie pricină de invidie; și, dacă a fost vreodată, încă ar mai fi doar dacă aș putea măcar azi uita, ori putusem atunci, poezioara pe care o sorbeam când eram copilandru: „înfățișarea-i un bun trecător”[2], ori vorba lui Solomon din cartea în care îl învață pe un tinerel: trecător e harul și deșartă frumusețea[3].
  4. Cum ar putea, așadar, să invidieze la mine ce nu am, de vreme ce, pe când aveam, eu însumi disprețuiam și, chiar dacă mi-ar fi date înapoi, tot le-aș disprețui, acum când le-am cunoscut prea bine și le-am simțit nestatornicia? În sfârșit, nici știința mea sau elocința – cea dintâi, pentru că ei afirmă că nu o am absolut de loc, cea de-a doua, câtă ar fi, pentru că este disprețuită de ei, după obiceiul modern al filosofiei, și respinsă ca fiind cumva nedemnă de un om de litere.
Peter Sragher, Texture
Peter Sragher, Texture

[…]

  1. Cu dragă inimă aș împărți cu acești frați ai mei moștenirea de la maica natură și de la harul ceresc, numai să fie ei toți oameni de carte, iar eu să fiu <un om> bun. Știu însă că nu sunt un cărturar, ci doar cât e nevoie pentru a aduce în fiecare zi laude lui Dumnezeu. Dar, ehei!, mă tem să nu mă amăgească dorința mea, oricât de umilă și, pe ei, părerea trufașă. Căci ei spun că sunt blând, cu bune deprinderi, cu multă credință față de prieteni; în cea din urmă, dacă nu cumva mă înșel, ei nu greșesc.
  2. Aceasta este, de altfel, pricina pentru care mă numără ei între prieteni, <și> nu vreun talent anume, nici râvna, nici învățătura, nici strădania către artele respectabile ori speranța de a auzi și de a învăța vreodată de la mine despre adevăr. În felul acesta, revenim la ceea ce Augustin[4] povestește despre dragul său Ambrozie: „Am început să-l iubesc – zice – nu ca pe un dascăl de adevăr, ci doar ca pe un om binevoitor față de mine”; sau ceea ce crede Cicero[5] despre Epicur, când este de acord în multe privințe cu deprinderile și spiritul lui, în vreme ce îi condamnă firea și îi respinge învățătura.
  3. Cum ei așa se poartă, nu poate fi limpede ce anume invidiază la mine – fiindcă nu e nicio îndoială că invidiază ceva; iar lucrul acesta nu îl ascund bine și nici nu-și înfrânează limbile, stârnite de imbolduri lăuntrice. Asta nu e, la niște oameni altminteri nu lipsiți de chibzuință și de spirit, un semn vădit al unei frământări nestăpânite? Dacă însă mă invidiază, după cum o și fac, deși nu există nimic de invidiat, otrava ascunsă se răspândește numai de la sine.
  4. Căci ei invidiază doar acest nume, atâta cât este, deșert, și acest renume, care m-a atins încă din timpul vieții, poate mai presus de merite ori de obiceiul răspândit, care prea arareori îi înalță pe cei vii. Asupra lui și-au fixat ochii pieziși, de care bine ar fi să mă pot lipsi, și acum, și mereu; îmi amintesc însă că mi-a fost mai adesea spre pagubă decât spre folos și, în vreme ce mi-a adus nu puțini prieteni, mi-a adus dușmani fără număr și, în felul acesta, mi s-a întâmplat întocmai ca unora care merg la luptă cu un coif ce atrage privirile, dar cu forțe deloc mari: străfulgerarea de nălucă nu îi ajută la nimic altceva decât să fie loviți de mai mulți.

[…]

  1. Așa merg lucrurile: aici au ajuns și studiile mele, și truda, și veghea, ca eu, care în tinerețe obișnuiam să fiu numit de unii ‘învățat’, să mă regăsesc la bătrânețe om de rând, după o judecată mai adâncă. Poate ar trebui să sufăr, dar să o duc în spinare; ori poate nu ar trebui să sufăr, dar să o duc în spinare, ca pe toate celelalte care li se întâmplă oamenilor: pierderi, sărăcie, trudă, durere, oboseală, moarte, exil, ponegreală. Dacă este neadevărată, trebuie privită cu dispreț, căci își va găsi oamenii care să o respingă și, cu timpul, se va risipi; dacă este însă adevărată, nu trebuie respinsă, cum nu trebuie <să fie respinse> nici alte pedepse născocite pentru vinile oamenilor. De fapt, dacă mi se ia prin cuvinte cinstirea adevărată a științei mele, voi râde.
  2. Dacă însă este falsă, nu doar că o voi primi, ci mă voi și bucura, iertat fiind de poveri ce nu sunt ale mele și eliberat de sub paza trudnică a faimei. Când e vorba de un tâlhar, este mai bine să i se ia îndărăt prăzile necuvenite, decât să rămână a se bucura fără pedeapsă de lucrul furat. Poate e cumva nedrept cel ce îl lipsește <de prada lui> pe unul care pe nedrept o are în stăpânire, dar lipsirea însăși de bun este dreaptă. Cât despre mine, după cum am spus, sunt de acord nu doar cu o sentință dreaptă, ci și cu una nedreaptă, și nu resping vreun judecător, ba nici <măcar> un hoț. Renumele este ceva trudnic și greu, mai cu seamă cel al literelor. Împotriva lui stau toți de strajă și cu armele gata; chiar și aceia care nu pot râvni la el se străduiesc să-l smulgă de la cei ce îl au; pana trebuie mereu ținută în mână; trebuie să stai mereu în linia de bătaie, cu sufletul încordat și cu urechile ciulite.

[…]

  1. Un lucru uluitor și nou, nemaiauzit de mine până acum, pe care îl simt și îl cunosc acum – de nu ar fi așa! – pe pielea mea, e că în inimile prietenilor mei se ascunde invidia. Prietenilor, spun, dar nu <e vorba despre> prietenia deplină și desăvârșită, care <face> să-l iubești pe prieten ca pe tine însuți. Ei mă iubesc, dar nu cu toată inima. Să o spun mai bine: iubesc cu toată inima, dar nu pe mine în totalitate. Sigur mi-aș pune încrezător și fără vreo șovăire în mâinile lor ori ale oricăruia dintre ei viața, trupul și sufletul și tot ce am, în afară de renume, mai cu seamă cel literar.
  2. Iar această excepție nu ține, cum am spus, de dușmănie sau de o prietenie mai lâncedă, ci de invidie, ce stă așezată chiar în prieteni – sau, dacă sună prea aspru și e mai bine să fie spusă într-alt chip, excepția este nu a invidiei, ci a durerii. Poate îi doare, ba chiar îi doare că nu sunt oameni de litere și nici nu sunt cunoscuți de acei învățați la care îmi aud ei numele pronunțat cu titlul, adevărat sau neadevărat, de om de litere. De aceea doresc ei să-mi fie smuls ce nu au și nici – dacă au ceva minte – nu speră. Mare înfruntare a dorințelor și discordie a lucrurilor! Cel căruia îi dorești tot binele sau cel mai mare, tot el să nu voiești să-l aibă pe cel mai mărunt, socotesc eu nu pentru că îi doare să fie al meu, ci pentru că <îi doare> să le lipsească lor. Ei cer, și mărturisesc că nu este fără temei, ca în prietenie să fie toți egali și fac așa ca, de vreme ce nu putem fi toți străluciți, să fim toți ceea ce socotesc ei că este mai lesnicios: obscuri.

[…]

  1. <În cetatea aceea> este o mare libertate în toate, și aș spune chiar că acesta e singurul rău, dar cel mai de seamă, și anume excesul de vorbe, pe care adesea se sprijină oameni cu totul proști, ca să-i batjocorească pe cei cu bun renume: chiar dacă sunt indignați oamenii cumsecade – care tot aici sunt atât de mulți, de nu știu ca în vreo altă cetate să fie atâția bărbați buni și cumpătați –, totuși într-atât de mare și de răspândită este ceata proștilor, încât indignarea înțelepților rămâne zadarnică. Numele libertății le este atât de plăcut tuturor, încât obrăznicia și cutezanța, care par să se asemene cu ea, sunt pe placul vulgului.
  2. Din această pricină, cucuvelele atacă nepedepsite acvila, corbii – lebăda, maimuțele – leul; din această pricină, ticăloșii îi atacă pe cei cinstiți, inculții – pe învățați, neputincioșii – pe cei puternici, cei răi, pe cei buni; iar cei buni nu pot face față bunului-plac al ticăloșilor, care îi întrec și în număr, și în favorul <de care se bucură> dinaintea mulțimii, ce crede că e cuviincios să se spună orice îi place și <orice e permis>. S-a înstăpânit pe de-a-ntregul vorba aceea a lui Tiberius Caesar[6], că într-o cetate liberă trebuie să fie libere limba și gândul. Într-adevăr, trebuie să fie libere; dar libertatea să nu aducă, totuși, nedreptatea.

[…]

  1. Am înșirat, în privința ignoranței multora, ba chiar aproape a tuturor, cele ce mi-au trecut iute prin minte: dacă aș fi zăbovit să cuget mai pe îndelete, se puteau țese cărți întregi, nu o cărticică subțire. Căci, rogu-te, ce este mai răspândit decât ignoranța? Ce este mai abundent? Ce, mai întins? Oriunde mă întorc, o găsesc, la mine și la alții, dar nicăieri mai îmbelșugată decât la judecătorii mei. Dacă și lor le-ar fi fost atât de cunoscută cum îmi este mie, poate s-ar fi ferit să formuleze sentințe privind ignoranța altuia și poate ar fi fost în tribunalul lor plin de nedreptate și prostie o suspendare permanentă a activităților judiciare. Căci cine oare dacă nu cel mai nerușinat ar condamna la altul ceea ce vede în el însuși?

[…]

  1. În sfârșit, renunț – și am făcut-o de-acum – de bunăvoie la numele de ‘literat’: dacă <este> nemeritat, de dragul adevărului și al conștiinței, altfel, pentru invidie. Viitorimea va avea grijă de asta, dacă voi ajunge la ea cu pașii renumelui; dacă nu, uitarea. Se va îngriji, spun, viitorimea neatinsă de stricăciune, pe care nu o îndepărtează de judecata dreaptă nici vreo tulburare a sufletelor, nici ura, nici mânia, nici iubirea și invidia, vrăjmași ai adevărului. Se va îngriji ea, dacă mă va fi cunoscut; nu îi va cunoaște însă, dincolo de orice îndoială, pe judecătorii mei; căci pe ei nici măcar vremea asta a noastră nu îi cunoaște: de-abia sunt cunoscuți de vecinii lor.

209. Se va îngriji și îi va judeca și, dacă le va încuviința sentința, mă supun; dacă o va respinge, nu mă voi mânia pe ei din această pricină, știind cât e de mare în sufletele oamenilor forța pasiunilor. Căci ele sunt cele care au dictat sentința împotriva mea. Greșesc: a fost una singură, pe care adesea am numit-o azi: invidia. Ea a scris cu degetele ei ceea ce nici iubirea nu a putut schimba, nici rațiunea. De ce să mă mânii pe prietenii mei pentru ceva săvârșit de dușmanul lor? Dacă tatăl nu dă seama pentru nedreptatea fiului, nici fiul, pentru a tatălui, cu atât mai puțin se cuvine ca nedreptatea dușmanului să facă rău unui prieten, mai cu seama că este închis în temnița și lanțurile lui: de îndată ce se va fi eliberat, se va răzbuna deopotrivă pentru nedreptățile <suferite> de el și de prieten.


[1] Iuvenal, Satire, X.12.
[2] Ovidiu, Ars amatoria, II.113.
[3] Proverbe, 31.30 (LXX-NEC: „Mincinoase sunt farmecele şi zadarnică frumuseţea femeii”).
[4] Augustin, Confesiuni, V.13.23.
[5] Cicero, De finibus, II.80.
[6] Suetoniu, Vieţile cezarilor, Tiberius, 28.1.

Lasă un răspuns