Profesorul Sumiya Haruya s-a născut cândva în veacul trecut, undeva, într-o fermă din Japonia fiind unul dintre descendenții familiei Sumiya care numără deja 18 generații. Tatăl lui, Sumiya Saburo, a fost poet-agricultor; unchiul Etsuji a fost un renumit istoric al economiei și rector la Universitatea Doshisha din Kyoto, iar un alt unchi, Iwane, a fost pictor al MAVO[1], cerc artistic premergător al avangardismului din Japonia.
Pasionat în adolescență de limba engleză, matematică și limba germană, dar fascinat de Rimbaud, a început să învețe limba franceză și s-a înscris la Universitatea Tokyo la Facultatea de Limba și Literatura Franceză. Pentru teza de diplomă a ales să cerceteze viața și opera lui Paul Eluard. Ca orice japonez, cântă la un instrument (chitară clasică), este extrem de priceput în jocul de Go și, de la 35 de ani, joacă teatru No.
Din 1973 s-a preocupat de studiul limbii române și a participat la cursuri de vară de limbă și cultură română organizate la Brașov, Sinaia, Iași, Baia Mare. Cam în această perioadă pune bazele catedrei de limbă japoneză la Universitatea București și la Universitatea Populară „Ioan I. Dalles”. Studenții de atunci au devenit profesorii de astăzi și i-au continuat tradiția. Între timp, își susține doctoratul cu reputata profesoară Zoe Dumitrescu-Bușulenga.
„Aventura” de traducător o începe în 1978 cu Antologie de basme românești (Rumania no minwa) publicată la Editura Kobunsha. Spicuind din traducerile mai vechi sau mai noi, ar trebui menționate cel puțin scrierile lui Mircea Eliade (Secretul Doctorului Honigberger, 19 trandafiri, Domnișoara Christina, Noaptea de Sânziene, Maitreyi, Proza fantastică – integrală, reunită pentru prima dată în lume, în ordine cronologică, în trei volume însumând cca. 1700 de pagini!), Liviu Rebreanu (Ion, Pădurea spânzuraților), Zaharia Stancu (Șatra), Ion Mihai Pacepa (Red Horizons), Mircea Cărtărescu (De ce iubim femeile). A contribuit la realizarea mai multor antologii și a colaborat la diferite reviste în care i-a prezentat pe Gib Mihăescu, Urmuz, Eugen Barbu, D. R. Popescu, Adrian Rogoz, Vladimir Colin, Horia Aramă, Gheorghe Săsărman etc.
Munca depusă i-a adus desigur și satisfacții. În 1986 a primit Premiul Asociației Traducătorilor din Japonia pentru versiunea niponă a romanului Ion de Liviu Rebreanu, în 1999 a primit Premiul Fundației Culturale Române pentru integrarea literaturii române în circuitul internațional, în 2004 Președintele României l-a decorat cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, iar din 2007 este cetățean de onoare al orașului Bistrița-Năsăud.
Deși nu mai predă de mulți ani, profesorul Sumiya Haruya – căci „domnul profesor” este și va rămâne pentru discipolii lui – pendulează între două continente și două culturi pe care le iubește, cred, la fel de mult, continuă să răspândească literatura română în Japonia. El a avut amabilitatea de a-mi acorda un interviu. Categoric, cele câteva întrebări nu vor epuiza nici dorința mea de a-i cunoaște preocupările de traducător literar din limba română, nici plăcerea dumnealui de a povesti. Așadar, Sumiya-sensei, să purcedem la treabă.
Tatiana Segal: Din 1973 datează interesul dumneavoastră pentru limba și literatura română. Ce v-a determinat să vă apropiați de o „cultură minoră”?
Sumiya Haruya: După „Deschiderea Granițelor” din secolul XIX, japonezii au trebuit să urmeze civilizația occidentală, dar, astăzi, deși au obținut unele succese pe această cale, vedem cu oroare amenințarea acestei civilizații asupra Pământului și omenirii. Am sperat să descopăr un remediu într-o așa-zisă cultură minoră. România, cu limba ei occidentală, cea de sorginte latină, și credința de la porțile Orientului – cea ortodoxă –, îmi părea o speranță pe această cale. Într-o altă ordine de idei, ordine mai practică, credeam că limba română îmi va fi ușor de învățat, având deja cunoștințe de limba franceză și pentru că literatura română nu are o istorie prea lungă în comparație cu cea japoneză care datează din secolul VII-VIII. În plus, pentru că populația română nu este mare (de cinci ori mai mică decât cea japoneză), îmi închipuiam că mi-ar fi ușor să parcurg în întregime literatura pe care a produs-o această populație mai mică. Dar asta a fost o iluzie, o greșeală deplorabilă. Istoria literaturii române e deosebit de bogată și biblioteca mea este plină de cărți românești încă necitite.
T.S.: Romanul Ion v-a adus cele mai mari satisfacții (Premiul Asociației Traducătorilor din Japonia). Ce a fost mai greu de transpus în japoneză: vocabularul, elemente de specificitate culturală (religie, sărbători populare etc.) sau mentalitatea?
S.H.: Nici una din cele la care vă referiți nu m-a împiedicat. Lingviștii români ne dau dicționare bune. Cu specificitatea culturală eram obișnuit odată cu alcătuirea volumului de basme. Dacă e vorba de mentalitatea țărănească, știți că m-am născut într-o familie de agricultori. Problema reală a fost, ca întotdeauna, șlefuirea stilului japonez.
T.S.: Ce credeți că a captat mai mult interesul cititorilor japonezi în romanul Ion?
S.H.: Mai mulți cititori s-au interesat de comportamentul țăranului Ion. Unii, printre care și eu, au fost mai impresionați de situația și sentimentul naționalist al intelectualilor transilvăneni de atunci.
T.S.: Detașat, dacă se poate, de cărțile cărora le-ați dat viață, ce a fost mai greu de tradus: basmele, Eliade, Rebreanu…?
S.H.: Basmele.
T.S.: De ce?
S.H.: Basmul e vorbit. Transcrierea în text, chiar dacă prin aceeași limbă română, pierde deja ceva din sevă. Trebuia să mă străduiesc să aud vocea originală prin literele tipărite și apoi s-o reproduc în textul japonez.
T.S.: Din tot ce ați tradus (sunt câteva zeci de titluri), care este scrierea care vă este cea mai dragă?
S.H.: Secretul Doctorului Honigberger de Mircea Eliade.
T.S.: De ce?
S.H.: Nuvela asta a fost întâlnirea mea cu Eliade care era cunoscut la noi, în Japonia, numai prin Istoria Religiilor. Nuvela m-a fascinat și ca subiect și ca stil. Am putut fi mulțumit de traducerea proprie. Nuvela asta m-a determinat să traduc mai toate operele literare reprezentative ale marelui gânditor.
T.S.: Și care este lucrarea, dacă există, de care nu sunteți foarte mulțumit cum a ieșit?
S.H.: Mă felicit că sunt mulțumit de toate.
T.S.: De ce?
S.H.: Probabil pentru că sunt năuc.
T.S.: Ce surprize ne mai pregătiți, adică ce aveți în lucru?
S.H.: De obicei lucrez fără vreun proiect concret de publicare. Acum romanul Justa de Paul Goma mă preocupă. Mi se pare ciudat faptul că nu mulți români se interesează de acest scriitor extraordinar. Și Cuadratura Cercului de Gheorghe Săsărman mă interesează. Din Mircea Cărtărescu am ciorna câtorva nuvele din Nostalgia. Dacă mai am zile, și Solenoid ar fi o posibilitate.
