Ismail Kadare – „Biserica Sfânta Sofia“

0
459

Născut la Gjirokster, în sudul Albaniei, în 28 ianuarie 1936, Ismail Kadare s-a remarcat imediat după anii de gimnaziu, în primul volum publicat (Visări juvenile, 1957), ca una dintre vocile originale ale poeziei albaneze, dominată în anii aceia de un realism socialist strident. După studii de filologie la Tirana și un curs de doi ani în capitala Rusiei, la Institutul „Gorki“, odată cu trecerea anilor, Kadare devine cea mai importantă voce a literaturii albaneze în Europa.

Traducere de Marius Dobrescu
Traducere de Marius Dobrescu

Publicarea Generalului armatei moarte la Paris, în 1970, a deschis calea unei cariere încununate cu numeroase premii internaționale, traduceri în zeci de limbi străine și nominalizări repetate la Premiul Nobel pentru literatură. Împărțindu-și existența între Franța și Albania, Kadare a fost onorat la începutul acestui an, la Paris, cu titlul de Comandor al Legiunii de Onoare.

Cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani, Ministerul Culturii de la Tirana a declarat anul 2016 drept „Anul Ismail Kadare”.

Vă oferim, în premieră, o povestire de-a lui.

Biserica Sfânta Sofia

murală

I

Vizirii se trezeau unul după altul. Deși niciodată nu dormiseră atât de aproape unul de celălalt (cortul ministrului de Război era aproape lipit de cel al ministrului Afacerilor Externe, iar acesta din urmă la numai doi pași de cel al marelui vizir, ceea ce făcea și mai concretă ierarhia), era normal, ca în orice stat bine închegat, ca ei să se trezească din somn în ordinea rangurilor. Era în data de 30 mai, albastrul cerului sclipea de-ți lua ochii și, în afară de asta, cei mai mulți dintre ei erau convinși că, odată cu Constantinopolul, se prăbușise întreaga creștinătate, așa încât vestea că marele vizir se trezise deja, în vreme ce ei erau încă în așternut, nu li se părea cine știe ce. După cum era de așteptat, unii dintre ei săriseră imediat în picioare, dar erau și câțiva care, fără a fi răniți sau bolnavi, se întorseseră pe partea cealaltă pentru a mai trage un pui de somn, ba chiar se spune că directorul Palatului Viselor răspunsese la chemarea vecinului său, ministrul Bugetului, prin cuvintele: „nu mă mai bate la cap”.

Doar atunci când s-a aflat că sultanul însuși se trezise, totul s-a cutremurat din temelii. Săreau unul după altul din pat, cu ochii umflați și cu cearcăne negre în jurul lor, se smulgeau cu greu din mrejele somnului, tânjind parcă să-și spele mâinile de sângele cu care și le mânjiseră în vis, se priveau uimiți unul pe altul ca și când s-ar fi mirat că reușiseră să iasă din coșmarul acela, își spuneau: de ce ne-ai dat, Doamne, somnul acesta de plumb, unii își aminteau că nu puseseră geană pe geană vreme de două luni, ori își repetau vechea zicală că „somnul e fratele morții”, în vreme ce alții șopteau că au fost într-adevăr aproape de moarte, dar au avut noroc să supraviețuiască și acestei ultime încercări.

Cerul sclipea vesel, iar ei, care, cu o zi înainte nu ezitaseră să-și riște viața pe zidurile acelea blestemate, se temeau acum să nu se zgârie în țărușii cortului ori se apărau de vreo viespe, râzând mai apoi singuri de această teamă exagerată, în vreme ce un gând liniștitor și senin își făcea loc în mintea lor, anume că se treziseră într-o epocă nouă, complet nouă, în care viața avea o valoare de o mie de ori mai mare ca înainte.

De departe, din capitala cucerită venea zumzetul armatei, care se afla în cea de-a treizecea oră de jaf și orgie.

Încă patruzeci și două de ore, își zise arhitectul Kaur. Era întins pe patul său tare și nici nu dormea, nici nu era treaz. Câteva imagini, cu care ar fi putut ușor însăila un vis și tot atât de lesne să-l spulbere, îi stăruiau pe retină. Încerca să-și închipuie care dintre edificiile orașului fusese deja dărâmat și care va mai fi pus la pământ în intervalul de patruzeci și două de ore ce le mai rămânea ostașilor din cele trei zile cât fusese lăsat orașul la mila lor. Se așteptaseră la mai mult, atât ei, cât și comandanții, poate chiar la o săptămână sau măcar la cinci zile de jafuri, dar ordinul venise chiar din cortul comandantului suprem: trei zile, conform tradiției, nicio oră în plus.

De afară se auzi galopul unui cal strunit cu greu din goană, apoi zgomotul călărețului sărind din șa și în cele din urmă cuvintele lui:

– Cortul arhitectului Kaur?

Îl cheamă sultanul, acum! Garda arhitectului intră cu obrazul schimonosit de groază:

– Arhonda, arhitect efendi, te cheamă sultanul.

– Am auzit, răspunse arhitectul și se ridică din pat. Se îmbrăcă în grabă, își

aruncă pe umeri mantaua albă cu semnul arhitectului armatei pe guler și ieși.

Încă de pe drum înțelese de ce-l chemau. Spre cortul sultanului, amplasat pe un maidan întins, alergau, urmați de gărzile lor, demnitarii și comandanții armatei. Odată ajuns acolo, află motivul exact al convocării: trebuia organizată intrarea triumfală în Constantinopol.

Dând din cap, răspunse saluturilor venite din toate părțile. Un asemenea entuziasm nu mai văzuse la nicio altă festivitate. Părea că s-au trezit cu toții în paradis după un lung coșmar.

În fine, sultanul ieși din cortul său. Îi spunea ceva marelui vizir, arătând împrejurimile. Era, după cum se pare, chiar el și nu dublura lui.

După ce traversă strâmtoarea, mulțimea dregătorilor coborî de pe corăbii și se înșiră pe țărmul celălalt, unde așteptau caii. De departe, turla bisericii Sfânta Sofia strălucea în soare. Crucea se mai afla încă pe cupolă. Chipurile demnitarilor erau crispate: oare sultanul chiar va intra în clădirea care arbora semnul blestemat?

Nicolae Comănescu, Acrilic pe pânză
Nicolae Comănescu, Acrilic pe pânză

Arhitectul nu-și mai simțea picioarele. Visul de a pune piciorul în cea mai mare biserică din lume i se părea și acum la fel de imposibil ca nemurirea însăși. Repede, își zise, mai repede. Avea senzația că, dintr-o clipă într-alta, biserica se va nărui sau se va muta departe înainte ca ei să ajungă acolo.

Cei din fruntea coloanei se îngrămădeau între timp la intrare. Oamenii se ridicau în șa ca să vadă ce se află la poartă. Se auzea „uite că intră”. Vizirii descălecau, unii își întorceau privirile îngroziți, gata-gata s-o ia la goană înapoi. Ușa bisericii îi înghițea încetul cu încetul pe toți. Doamne, iartă-mă, își zise arhitectul trecând peste prag.

Simți cum capul și trupul îi fură absorbite de undeva, de sus. O lumină incredibilă, de o strălucire intensă cobora din cupolă asupra lor. Arhitectul simți cum se descompune. Mușchii, tendoanele care-i țineau, încheieturile i se topeau cu repeziciune. Fusese aruncat brusc în mijlocul universului. Nu-și închipuise vreodată că lumina închisă între zidurile unei construcții poate fi mai compactă și mai dominatoare decât cea liberă, de afară. Strălucirea aceea te volatiliza și, așa imaterial cum erai, te arunca în cele mai îndepărtate cotloane ale nemărginirii.

Arhitectul simți aceeași surprindere și la ceilalți. Ochii li se aburiseră ca și când ar fi încercat să-și domine bezna interioară, și haosul, și groaza, iar lupta asta era mai chinuitoare decât oricare alta.

Privi chipul sultanului pentru a înțelege ce hotărâre va lua. Șirurile aurite de sfinți luceau trist. Chipurile lui Hristos și al mamei sale, ba chiar și cele ale împăraților căzuți în genunchi în fața lor, erau și ele mâhnite. Încă se mai simțea mirosul lumânărilor și al tămâiei de la ultima slujbă, ținută cu o zi înainte.

Sultanul își ridică din nou privirea spre lumina insuportabilă care cobora dinspre cupolă. Arhitectul și-l închipui rostind: Să dispară această lumină nerușinată. Să fie acoperită! Chiar acum.

II

Ca și când ar fi auzit ce-i șoptise la ureche sultanul marelui vizir, oamenii adunați afară șușotiră cu chipul împietrit de groază: după cum se vede, biserica va fi dărâmată.

Încă înainte ca suveranul să iasă din lăcaș, mesagerii, mai iuți ca vântul, alergară care-ncotro să transmită poruncile.

Din prag, arhitectul privi încă o dată în urmă. Pentru o clipă i se păru că salahorii vor da buzna în urma demnitarilor pentru a dărâma clădirea. Gândul că va trebui poate să se întoarcă înăuntru pentru a supraveghea doborârea cupolei îl străbătu în liniște. Își spuse că până în momentul acela ar fi putut s-o facă, dar acum îndoiala îl făcea să ezite.

Afară, lumina zilei, banală, calpă, ca o haină spălată de o mie de ori atârna peste oraș. De departe veneau zgomote, tropăituri, strigăte de femei. Îi mulțumi lui Dumnezeu că-i dăduse prilejul să vadă cea mai frumoasă construcție a lumii, înainte de fi dărâmată.

I se păru că aude primele lovituri de baros în ziduri și închise ochii. Dar era un mesager care se prăvălise de pe cal dinaintea lui. Era chemat la sultan, de data asta numai el, fără altcineva.

Când intră în cort, ceilalți își întrerupseră discuția. Era prima dată când îl vedea de aproape pe sultanul Mehmet. Ar fi vrut să-i spună: cel puțin, pentru dărâmarea ei nu mă însărcina pe mine, stăpâne. Dar tăcu.

Mehmet al doilea îl fixă cu un soi de uimire, amestecată cu un zâmbet abia schițat.

– Am auzit de tine, îi spuse mutându-și privirea.

Zâmbetul avea în el un dram de curiozitate, ba chiar de teamă, iar arhitectul ar fi vrut din nou să-i spună: poți găsi pe altcineva s-o facă.

– Toți așteaptă ca eu să poruncesc dărâmarea Sfintei Sofia, zise sultanul. Tunurile

sunt chiar pregătite. Salahorii așteaptă cu uneltele în mâini. Și butiile cu păcură, și gălețile cu pucioasă. Și tu, arhitectule, poate că ești gata. Privirea malițioasă a sultanului fixa acum nu chipul arhitectului, ci un loc de pe trupul său undeva, mai jos.

– Așa că voi toți sunteți deja pregătiți…

Eu, nu, își zise în sine sa arhitectul. Domnul mi-e martor.

În cele din urmă, sultanul chiar zâmbi.

– Numai că eu am să vă dezamăgesc, spuse cu voce domoală. Eu voi face

altceva. Ba chiar contrariul a ceea ce așteptați voi.

Arhitectului nu-i venea să-și creadă urechilor. Sultanul spuse că tocmai ce dăduse ordin să fie întrerupte jafurile și orgiile ostașilor, deși nu trecuse nici jumătate din termenul de trei zile, că turcii nu sunt ca grecii, care distrug și pun la pământ orașele cucerite, că va face din Constantinopol capitala imperiului său, iar Sfânta Sofia, despre care se spune că ar fi centrul lumii, nu numai că nu va fi dărâmată, ci va deveni și mai frumoasă.

Arhitectul nu-și putea reveni din uimire. Își simțea încheieturile reci, iar sufletul acoperit de-a dreptul cu gheață. Cum poate Sfânta Sofia să devină mai frumoasă decât e, Doamne, se întrebă în sinea sa.

– Te-am ales pe tine să faci asta, zise sultanul.

Și arătă cu mâna spre arhitect, ca și când s-ar fi îndoit că în fața sa se afla acesta și nu altcineva.

Dar de ce? ar fi vrut să-l întrebe arhitectul. De ce m-ai ales pe mine, stăpâne?

– Cum ți-am spus, nici nu voi dărâma Sfânta Sofia și nici n-o voi arde, urmă suveranul. O voi face mai frumoasă, așa cum am zis.

– Nu.

Era deja târziu ca să mai ia înapoi acel „nu”. Îi ieșise deja pe gură și cei prezenți priviră în toate părțile, ca și când acel scurt cuvânt zbura de colo colo ca o pasăre rănită.

Nicolae Comănescu, Acrilic pe pânză
Nicolae Comănescu, Acrilic pe pânză

– Sfânta Sofia nu poate fi mai frumoasă, măria-ta, zise arhitectul.

Sultanul surâse. Era singurul dintre supuși care-i spunea „măria-ta” și „stăpâne”, după moda ghiaurilor. Dar lui îi făcea plăcere.

– Ba poate, Kaur, zise. Eu am să transform Sfânta Sofia din biserică în geamie. Iar tu, care ai îndrăznit să spui „nu”, chiar tu ai să faci asta.

Ceilalți se așteptau ca arhitectul să cadă în genunchi și să ceară iertare pentru acel „nu”, să repete acel „nu” înainte de a merge la moarte, să mulțumească pentru încrederea pe care i-o arătau, să spună omoară-mă, dar nu fac asta, să ceară un timp de gândire, bani ori securea călăului. Dar el nu făcu niciuna dintre astea, ci rămase stană de piatră în loc, alb la față ca un cadavru.

– Te-am ales pe tine pentru că ești cel mai bun și… cel mai potrivit, spuse sultanul. Ești singurul… nici creștin, nici musulman… ba chiar am auzit că ești hermafrodit… fătălău, nici bărbat, nici femeie… Arhitectul era mai alb ca varul. Privirea împăratului se fixase din nou pe locul acela de sub brâu.

– La noi, ăștia sunt considerați sfinți, continuă el cu același glas ostenit. Iată de ce-ți încredințez ție centrul lumii.

Acestea fură ultimele lui cuvinte, la care nici nu aștepta vreun răspuns. Făcu stânga-mprejur și ieși urmat de gărzi.

III

Zile întregi se învârti în jurul bisericii. Privitorii curioși, spionii care-l supravegheau, pentru a-i raporta apoi orice mișcare, oamenii de taină ai sultanului nu pricepeau nimic. Nu intrase niciodată înăuntru, ci se învârtea doar jur împrejurul ei de parcă ar fi avut de-a face nu cu clădirea în sine, ci cu umbra ei. Așa era scris și în rapoarte: „pare că nu-l interesează biserica, ci umbra ei”.

Adevărul e că asta și făcea, cerceta umbra. Își spunea că, înainte de toate, o construcție poate fi înțeleasă dacă-i analizezi umbra. În ea se simt mai bine ca-n orice și convulsiile, și suferința ei.

În timp ce se învârtea în jurul bisericii avu două crize de epilepsie. Una dintre gărzile sale, care era și medic, în vreme ce-i sprijinea capul pentru a nu se răni, îi făcu semn celuilalt să noteze locul în care se întâmplase nenorocirea, gândindu-se că i-ar putea folosi mai târziu.

Simțea chiar el privirile curioșilor din jur, care neîncrezătoare, care ostile. În afara celor care așteptau cu nerăbdare demolarea bisericii, erau și dintre aceia care se rugau ca mai bine să fie dărâmată, decât transformată în geamie sau alții care nu știau ce să creadă, să se bucure că nu a fost pusă la pământ, sau să se întristeze că avea să fie pângărită.

Unul dintre privitori, trimis special de sultan, spuse că, după părerea lui, arhitectul, plimbându-se de colo până colo în jurul construcției, nu făcea altceva decât să dărâme și să construiască ceva în sinea sa, pregătind, cu alte cuvinte, ceea ce urma să facă.

În ziua în care urma să intre în biserică făcu o baie zdravănă. Privind spre cer, ca și când ar fi vrut să-și aducă trupul gol ofrandă Domnului, și se rugă o mulțime de vreme. Rugăciunea sa avea și umilință, și ură, dar și o amenințare surdă. Doamne, iartă-mă, i se adresă lui Dumnezeu, dar ieșind din gura sa cuvintele păreau că spun: în asta să nu te amesteci, Doamne.

Își zări trupul în oglinda de argint, un trup plat, aproape transparent, de un alb spre galben de ceară, o alcătuire aeriană, cu venele albastre prin care sângele aproape că se vedea alergând de la nord la sud și de la est la vest.

Fătălău, repetă în sinea sa cuvintele sultanului, fără a-și lua ochii de la sexul său, un fel de ochișor greu vizibil, ezitând parcă între forma masculină și cea feminină, cu o cunună de perișori incolori deasupra. Nu degeaba se născuse el în 23 septembrie, zi căreia în multe locuri i se spunea noaptezi. Un fătălău, își aminti vorba suveranului, privindu-și în continuare sexul. Un bisexual sau, mai bine spus, un nesexual.

Începu din nou să se roage, iar în rugăciunea sa era atât nervozitate, cât și ușurare.

Înainte de a se îmbrăca, își imagină intrarea sa în biserică și lumina aceea venită de sus, cu care spera să se obișnuiască. Topește-mă, i se adresă, ca și când ar fi vorbit cu un apropiat al său.

Ar fi vrut să plângă, dar, spre uimirea sa, râse. Avea o libertate inutilă, pe care nu-i era teamă că o va pierde. Știa că, în absența ei, avea să fie și mai liber, dar nici de asta n-avea nevoie. Firește că n-avea nevoie. Doar… în ziua aceea îndepărtată… a nunții sale… cu el însuși.

IV

Cei care se miraseră la început de șantierul din jurul bisericii s-au lămurit repede, ba chiar le-a părut rău că au avut îndoieli. Firește că locul acela nu semăna cu niciun alt loc din lume, câtă vreme aici se petrecea ceva nemaivăzut până atunci, ceva ce nu avea nimic de-a face nici cu construirea, și nici cu demolarea unei construcții, având totuși ceva în comun cu amândouă sau cu niciuna dintre ele, ori poate câte ceva din fiecare.

Ce era acolo nu semăna cu nicio clădire în construcție sau în demolare. Nu era nici cetate, nici zid, nici piramidă și nici imaginea falsă a unui turn mobil. Nefiind niciuna dintre acestea, se putea crede că era locul răvășit de un cutremur petrecut cu sute de ani în urmă, situație care putea avantaja, în funcție de împrejurări, ambele variante. Ai fi avut mai curând impresia că era marele zid construit de chinezi și de barbari, împreună, sau o cetate ridicată în comun de asediatori și cei asediați, ori calul de lemn (acesta din urmă, văzut în relație cu orașul cucerit de curând și ultimele discursuri ale sultanului devenise tema zilei), care nu se știa cui avea să-i fie de folos: grecilor împotriva Troiei sau Troiei împotriva grecilor.

Arhitectul privea gânditor gropile cu var și cu mortar, grămezile de bolovani, de nisip, cárele ce veneau și plecau scârțâind. O înconjurase din toate părțile și așa, pe furiș, avea s-o cucerească fără ca ea să-și dea seama. Zeii îi oferiseră în cele din urmă posibilitatea să facă ceva în deplină armonie cu natura lui. Să se prăbușească și să se reclădească prin ea. N-avea să se afle nicicând cine era învingătorul și cine învinsul, așa cum nu pricepuse niciodată care dintre cele două tendințe predomina în ființa lui: cea masculină sau cea feminină.

Va fi, fără doar și poate, prima construcție din lume care era supusă unei asemenea transformări. Nu credea că poate scoate din ea duhul creștinismului, totuși spera să facă acolo prima casă în care să stea sub același acoperiș cele două mari religii ale lumii.

Privea culoarea vopselei, care când răspândea o lumină din adânc, când căpăta nuanțe închise și triste. Era greu, fără îndoială. Era ca și când ar fi putut exista două suflete într-un singur trup.

Când și când, mai ales în preajma crizelor de epilepsie, în străfulgerările acelea de întuneric și lumină, avea impresia că poate să comunice cu urgiile care o șubreziseră, pentru a afla ceva mai multe despre ea. Dar momentul de dinaintea șocului era scurt, în vreme ce slăbiciunea de după criză îl afecta pentru mult timp.

Culorile cu care va acoperi chipurile lui Hristos și ale Maicii Domnului erau acolo, în niște cazane mari, deja pregătite, în așteptare. Dar el nu se grăbea. Își începuse treaba cu patru fraze din Coran, care erau pictate în cele patru colțuri ale clădirii. Găsise și locul în care avea să se înalțe minaretul. Și locul special de rugăciune pentru sultan. Îi era mai greu să marcheze direcția în care se afla Mecca și s-o mascheze pe cea care indica Ierusalimul, ce-ți sărea în ochi din primul moment.

La fiecare sfârșit de săptămână, sultanul cerea un raport asupra desfășurării lucrărilor. În ziua în care a fost adusă semiluna de bronz care avea să înlocuiască crucea de pe cupolă, a venit și marele vizir. În vreme ce funiile și scripeții ridicau semiluna și o fixau în locul crucii, toți înțepeniseră în așteptare. Dar nu s-a întâmplat nimic. Razele soarelui sclipeau la fel de indiferent pe metalul lustruit ce se apropiase fără teamă de cer. Din contră, luna, când ieși, își lumină fără milă rivala.

V

Marius Dobrescu alături de Ismail Kadare
Marius Dobrescu alături de Ismail Kadare

Fără grabă, oamenii treceau pensula cu vopsea peste chipul lui Hristos și al mamei sale. Dar vopseaua era atât de subțire, încât, după ce se usca, prima care reușea să sfâșie vălul de culoare, coroana de spini, se ivea din nou, urmată de rănile crucificării și apoi de toate celelalte.

Meșterii veneau să i se plângă, cu o întrebare mută în priviri: n-ar fi trebuit să mai pună culoare în amestec? Dar arhitectul făcea exact contrariul: o subția și mai mult, ca și când ar fi vrut să-i dea nuanța cerului.

Acum, Hristos și Maica Domnului păreau că stau în spatele unei perdele transparente. Intriganții începuseră să-i trimită mesaje sultanului. Când l-au anunțat să se prezinte în fața lui, arhitectul știa ce va urma. Acuzele „ghiaur!”, „trădător!”, „nerecunoscător!” îl lăsară rece, ca și când ar fi fost rostite în fața unui mort. Singura diferență era că el stătea în picioare.

Când îi veni rândul să se explice, vorbi scurt și clar. Modul în care vopsea peretele care trebuia modificat era singurul corect. Altfel, spiritul creștin, acoperit complet de vopsea, avea să răzbată mai puternic la suprafață. Căci era acolo, îl simțea în fiecare piatră, ba chiar și sub ea. Nu trebuia acoperit cu brutalitate, în niciun caz. Doar astfel, cu blândețe, așa cum făcea el, spiritul acela avea să dispară firesc.

Ca de fiecare dată, ieși învingător. Dar, întorcându-se în biserică, nu mai simți nicio bucurie. Fixă o mulțime de vreme vopseaua din cazane. Era atât de străvezie, încât îi oglindea, ca prin ceață, chipul. Rămase mult timp așa. Semăna cu o mască. Poate că tot astfel, chipul trecător al omului e zugrăvit undeva, în cartea lumii.

Ca de obicei, se învârti o vreme în jurul bisericii. O parte dintre stâlpi aveau deja și icoane, și citate din Coran. La fel, partea stângă a cupolei. Treisprezece din cele patruzeci de ferestre, de asemenea. Biserica se retrăgea încet. La un moment dat părea că se predă, după care contraataca fulgerător. El făcea același lucru. Îi suporta vicleșugurile, căci nu și-o putea închipui decât așa, ca pe o bătrână vicleană. Uneori îl punea pe gânduri viitorul ei. Ce se va întâmpla cu ea după ce va intra sub pulpana noului spirit: va îmbătrâni brusc, va întineri sau va deveni nemuritoare? Cum era și firesc, majoritatea vedeau în transformarea ei o victorie a islamului. Alții, mai puțini la număr, din contră, vedeau în asta rezistența creștinismului. În vreme ce un grup minuscul, doar câțiva, interpretau lucrul acesta ca pe un semn, și anume că nimic nu e imposibil, că imposibilul poate fi depășit. Descoperind acest adevăr se îngroziseră, alergaseră acasă, își băgaseră capul într-un sac ca să-și alunge gândurile rebele, apoi, văzând că în felul acesta ele sunt și mai primejdioase, au stat zile întregi cu ochii larg deschiși, ba chiar și-au tuns părul până la piele, de teamă că fărâmele de îndoială ar fi putut să se ascundă în el. În cele din urmă, au înțeles că toate zbaterile lor sunt inutile și că nimic nu reușea să le alunge îndoielile și nici nu le putea da răspunsul la întrebarea dacă cele două credințe închise în aceeași închisoare vor putea supraviețui împreună sau vor muri amândouă.

Vântul uscat, pornit dinspre stepă, îi sporea incertitudinea. Uneori, în șuieratul lui i se părea că aude urletul lupului cenușiu, vechi simbol otoman, dar nimeni nu înțelegea ce se ascunde în vuietul acela prelung.

Arhitectul pășea agitat de la altar la locul de rugăciune al sultanului și înapoi. Sub șuieratul vântului, stâlpii păreau și mai siniștri. Al treilea, al patrulea, al șaptelea, stâlpul care transpiră, despre care se spunea că-i lua cu mâna durerea de cap împăratului atunci când își sprijinea fruntea de el, al doisprezecelea, cu un loc secret în partea de sus, al paisprezecelea, lângă care se spune că-și făcuse penitența o doamnă din înalta societate, și celelalte la rând, la fel de sumbre.

E timp, își spunea în vreme ce pășea din ce în ce mai agitat. Era timp, fără discuție că era pentru a-i înțelege mai bine, pentru a-i distruge sau pentru a îngenunchea în fața lor.

VI

Prima slujbă islamică a avut loc vineri. Sultanul s-a așezat la locul său, singur. Ceilalți și-au ocupat locurile rânduite în spațiul central. Imamul a citit din Coran, cu iataganul scos din teacă, semn că lăcașul acela, cucerit cu sânge, tot cu sânge va fi apărat.

Sultanul nu a ridicat niciodată privirea spre cupolă, ca să nu dea de înțeles că ar fi vrut s-o dărâme.

Formula „Allah e mare”, strigată din sute de piepturi a răsunat de câteva ori, după care s-a risipit în spațiul rece.

După rugăciune, sultanul a rămas la urmă cu o parte dintre viziri și gărzile. N-a dat niciun semn că l-ar durea capul, deși, când s-a apropiat de stâlpul care transpiră, și-a sprijinit fruntea de el.

Oamenii din suită nu știau ce să facă: să se prefacă că nu s-a întâmplat nimic, să se mire sau să cheme medicul.

Timpul trecea greu, iar privirea marelui vizir îi trăda îngrijorarea. Gărzile înțepeniseră în așteptare. Cu ochii pe jumătate închiși, sultanul părea că vrea să ațipească. Doar unul dintre umerii lui, cel drept, se smuci de două ori la rând, cuprins parcă de tremur. Apoi, cu o mișcare bruscă, nu doar fruntea, ci întregul său trup se desprinse de stâlp, ca și când ar fi vrut să evite o lovitură. Palma dreaptă, încleștată pe teaca hangerului, părea de ceară. Un „ah”, pe care-și închipuiră că le scăpase fără voia lor, nu fu auzit totuși de nimeni. Sultanul murmură ceva printre dinți, dar lăsă hangerul în teacă. Ba chiar își luă mâna de pe armă și o duse la frunte.

În vreme ce medicul-șef venea în goana mare, sultanul întoarse spatele stâlpului și, fără a privi pe nimeni, se îndreptă spre ieșire.

Arhitectul Kaur rămase în cele din urmă singur. Încă mai avea în urechi ultimele cuvinte din șușotelilor lăsate de alai în urmă, asemeni foșnetului prelung al unui caftan de mătase. Stâlpul… a vrut… să-l lovească… mișelește… pe suveran…

Se apropie de stâlp, privi o clipă pata minusculă de umezeală de pe el, apoi închise ochii. Îi deschise cu speranța că din pata aceea străvezie avea să se ivească ceva. Dar ea era ca și până atunci, poate ceva mai subțire. Se apropie, își sprijini capul de stâlp și așteptă. Stâlpul era rece. Totuși, niște bătăi ușoare, care se sincronizau, pare-se, cu zvâcnetul tâmplelor sale, se auzeau din ce în ce mai clar. Vorbește, își zise arhitectul, lipindu-se de stâlp. Dă-mi un semn, dacă poți.

VII

Nu-i adevărat că aș fi vrut să-l lovesc pe sultan. Totul a fost fructul imaginației lui. Din clipa când și-a sprijinit fruntea de mine, am simțit cât de mult seamănă cu ceilalți. Cunosc bine această specie de suverani. De nouă sute de ani de când sunt aici, zeci de împărați ai Bizanțului și-au sprijinit fruntea de mine aidoma sultanului turc, crezând că scapă de migrene. În realitate, nu de asta voiau să scape ei, ci de altele. Le-am cunoscut bine supărările. Ca un tremur treceau prin trupul meu primele lor îndoieli, urmate de altele, de două ori mai cumplite și așa mai departe; ranchiuna, pe care o luau drept iubire, primele gânduri de crimă, groaza singurătății și fulgerul trist al toamnei târzii, visat alături de nestematele putrede ale coroanei.

Plecau ușurați de lângă mine, dar când veneau data următoare otrava le făcea să explodeze venele de pe frunte. Și mă strângeau din ce în ce mai tare, precum strânge înecatul un capăt de funie, sperând imposibilul.

Îți spun toate astea nu pentru că mi-ai cerut, nu pentru că mi-ai spus: dă-mi un semn, dacă poți, (o, ei toți m-au rugat așa), ci pentru că tu ești altfel… Încă de când

ți-ai lipit trupul de mine, iar eu am simțit liniștea aceea de templu, am înțeles că ești din alt aluat decât ei. Ești la fel ca mine.

Sute de ani n-am reușit să-i înțeleg, tocmai pentru că-mi cereau să fac imposibilul. Veneau să-și sprijine fruntea încruntați la chip, simulând suferința, deși în realitate abia așteptau să se lipească de mine. Sub mătasea brodată cu aur le simțeam sexul încordat și la fel de nemilos ca și jungherul. Iar crăpătura femeilor era și mai cumplită. În vreme ce bărbații voiau să mă pătrundă, ele își imaginau contrariul: să fie violate de mine. Își apăsau sexul mai tare decât bărbații și așteptau gâfâind înnebunite. Și asta pentru că nici una dintre cele două tabere nu credea că aș fi altfel decât sperau ele, că aș fi diferit.

Eu sunt ca tine, iubitul meu, de asta ne și înțelegem noi doi. Toată istoria milenară a statului care s-a prăbușit acum o am aici, în porii aceștia. Gândurile lor, ca niște fulgere șerpuitoare, mă străbat în sus și-n jos, lăsându-și urmele peste tot. Iar puțin mai devreme, când din creierul sultanului au ieșit primele gânduri, suveranul a simțit că ele au întâlnit fragmente din gândurile celorlalți. Pentru că ei fac parte din aceeași specie, iubitul meu. Indiferent de semnele pe care le poartă pe haine și de zeitățile cărora li se închină.

Eu știu toate acestea, știu chiar că prin asta am devenit periculos. Știu dinainte ce pumnal va fi însângerat. Iar în copacul primăvăratic, căruia voi îi vedeți doar frunzele, eu văd sicriul secret ce se va face din lemnul lui… Am avut de multe ori impresia că n-am să reușesc să-i rezist acestei presiuni enorme și o să explodez. Ei știu asta, așa că s-au întrebat adesea cum să-mi închidă gura.

Ai putea să-ți închipui că mi-am pierdut mințile. Oricum, tu nu ești atât de crud ca ei, iubitul meu. În cel mai rău caz, vei pune să fiu legat în lanțuri, așa cum sunt ținuți nebunii în cămașă de forță. Dar o știu, vei fi atât de generos încât să nu le vorbești despre nebunia mea. Le vei spune doar că ai ordonat ca bătrânul stâlp să fie legat de teamă ca nu cumva să se prăbușească. Iar turiștii, învârtindu-se în jurul meu, vor crede și, poate pentru prima oară în cei nouă sute de ani ai mei, voi simți iubirea celorlalți… Dar tu ce faci, plângi?

Tirana, aprilie 1994.


traducere de Marius Dobrescu

Lasă un răspuns