Friedrich Daniel Ernst Schleiermacher, Despre feluritele metode de traducere, fragment

0
90

Vă prezentăm un scurt fragment dintr-o conferință fundamentală privitoare la traducere, prima de profunzime și întindere în literatura de specialitate. Această lucrare apare pentru prima oară în limba română – Über die verschiedenen Methoden des Übersetzens / Despre feluritele metode de traducere, traducere de Viorica Nișcov, studiu introductiv de Victor Ivanovici, Editura Brumar, Timișoara, 2019 – la mai bine de două secole după ce a fost susținută în fața Academiei Regale de Științe din Berlin în 24 iunie 1813. Conferința aparține filosofului și teologului german Friedrich Daniel Ernst Schleiermacher, traducătorul integralei dialogurilor lui Platon. Suntem de părere că, după ce a lucrat șapte ani la această traducere, Schleiermacher a simțit nevoia să-și teoretizeze concepția sa în legătură cu traducerea în mod complex, competent și inteligent, ceea ce face ca niciun specialist în teoria traducerii să nu o poată ocoli. În următorul articol vă oferim și un fragment din studiului introductiv al lui Victor Ivanovici care prefațează volumult sus-menționat (vezi:https://www.fitralit.ro/29-02-2020-victor-ivanovici-despre-feluritele-moduri-de-a-citi-traductologia-lui-schleiermacher-fragment/)

Acest volum a apărut sub egida Filialei București – Traduceri Literare a Uniunii Scriitorilor din România (Fitralit) în: Colecția – Scrieri despre Teoria Traducerii, Coordonatori – Prof.Dr.Emerit Radu Toma, Prof.Dr.Emerit Victor Ivanovici.

Traducere și note de Viorica Nișcov

Faptul de a transporta vorbirea dintr-o limbă în altă limbă ne întâmpină pretutindeni sub cele mai variate forme. Dacă, pe de-o parte, pot să intre astfel în contact oameni pe care îi desparte eventual întreaga suprafață a globului; dacă producțiile unei limbi dispărute de secole pot fi preluate în altă limbă, atunci, pe de altă parte, nu e nevoie să depășim domeniul unei limbi pentru a ne întâlni cu același fenomen. Căci nu doar dialectele semințiilor unui popor și feluritele faze de dezvoltare ale aceleiași limbi sau ale aceluiași dialect sunt deja în diferite secole limbi diferite, în sens restrâns, și nu rareori au nevoie de o transpunere integrală; ci chiar contemporani care, uzând de același dialect, dar aparținând unor clase sociale diferite, despărțite prin cultură, nu se frecventează se pot înțelege adesea doar printr-o mediere asemănătoare. Într-adevăr, nu suntem oare adesea obligați să ne traducem vorbirea cuiva care ne este asemenea, dar care are un mod de a reflecta și simți total diferit de al nostru? Dacă simțim că aceleași cuvinte au în gura noastră un cu totul alt sens, sau cel puțin au un conținut fie mai viguros, fie mai firav decât în gura aceluia, sau dacă am vrea să exprimăm același lucru ca și el, am folosi cu totul alte cuvinte și formulări, proprii nouă, atunci s-ar zice că, vrând să precizăm mai exact acest sentiment și să-l exprimăm printr-o idee, traducem. Da, chiar propriile noastre vorbiri trebuie să le traducem din când în când dacă vrem să ni le apropriem din nou. Iar această iscusință nu este exercitată doar pentru a transplanta în sol străin ceea ce a produs o limbă în domeniul științelor și al artelor vorbirii, mărind astfel zona de influență a produselor spiritului; ci ea este exercitată și în relațiile profesionale dintre diferite popoare, precum și în relațiile diplomatice dintre guverne autonome, căci fiecare obișnuiește să vorbească cu celălalt doar în propria-i limbă, dacă vrea să păstreze riguros o situație de egalitate fără să uzeze de o limbă moartă.

Firește, considerațiile noastre de aici nu vor avea în vedere tot ce ține de această zonă întinsă. Nevoia de a traduce și în interiorul propriului idiom și dialect, o nevoie afectivă mai mult sau mai puțin momentană, are un efect prea limitat în timp pentru a pretinde altă îndrumare decât aceea a sentimentului; iar dacă aici ar trebui stabilite reguli, acestea nu ar putea fi decât acelea prin a căror respectare omul și-ar păstra o dispoziție pur morală, astfel încât sensibilitatea să-i rămână deschisă și față de ceea ce e mai puțin înrudit cu el. Dar să lăsăm toate acestea deoparte și să ne oprim, pentru început, la transpunerea dintr-o limbă străină în limba noastră; și aici vom putea deosebi două domenii diferite – firește, nu foarte precis delimitate, cum rareori e posibil, ci având doar contururi estompate, dar ale căror extreme sunt suficient de distincte. Anume, translatorul care își exercită funcția în domeniul afacerilor și, respectiv, traducătorul propriu-zis în acela al științei și artei. Iar dacă se consideră arbitrare aceste denumiri, deoarece în mod curent prin translație se înțelege mai degrabă comunicarea orală, iar prin traducere comunicarea scrisă, iertată-mi fie comoditatea pentru folosirea lor în scopul de față, cu atât mai mult cu cât ambele determinări nu sunt prea depărtate între ele. Artei și Științei le este proprie scrierea, doar prin ea devin ele durabile; iar a transpune produsele științifice sau artistice pe cale orală ar fi pe cât de inutil, pe atât, s-ar zice, de imposibil. Pentru domeniul afacerilor, în schimb, scrierea este doar un mijloc mecanic; negocierea orală este cea originară și orice translație scrisă nu e, de fapt, decât consemnarea uneia orale.

Foarte aproape de spiritul și specia acestor domenii se află alte două, care însă, având în vedere marea varietate a obiectelor ce intră aici, fac trecerea – unul către artă, celălalt către știință. Anume, orice negociere la care are loc o translație este, pe de-o parte, un fapt a cărui desfășurare se concepe în două limbi diferite. Dar și traducerea de scrieri pur narative sau descriptive care transpune în altă limbă doar desfășurarea deja amintită a unui fapt poate să asume mult din activitatea translatorului. Cu cât autorul se manifestă mai puțin în scrierea originară, cu cât procedează mai mult doar ca organ care interpretează obiectul, urmărind ordinea spațiului și a timpului, cu atât mai mult e vorba, în cazul transpunerii, de o simplă translație. Astfel, traducătorul articolelor de ziar și al descrierilor obișnuite de călătorie se apropie, pentru început, de translator și ar putea fi ridicol dacă ar ridica pretenții mai mari pentru activitatea sa, vrând să se considere că a procedat ca artist. În schimb, cu cât felul propriu de a vedea și de a corela al unui autor domină mai mult expunerea sa, cu cât el urmează mai mult o anumită ordine liber aleasă sau determinată de impresie, cu atât mai mult lucrarea sa se va desfășura în zona mai înaltă a artei, caz în care și traducătorul va trebuie să desfășoare în munca sa alte forțe și iscusințe și să-și cunoască în alt sens scriitorul și limba lui decât translatorul. Pe de altă parte, orice negociere care implică translația stipulează, de obicei, un caz particular potrivit cu raporturi juridice precise; transpunerea se adresează doar participanților cărora aceste circumstanțe le sunt suficient de bine cunoscute, iar expresiile lor sunt fixate fie juridic, fie prin uz și prin explicații reciproce. Altceva este cu acele negocieri – chiar dacă foarte adesea sunt în întregime asemănătoare ca formă cu cele amintite – prin care se determină noi raporturi juridice. Cu cât acestea pot fi considerate mai puțin un caz particular al unuia general, suficient de cunoscut, cu atât mai multă cunoaștere și prudență pretinde redactarea și cu atât traducătorul are nevoie de mai multă cunoaștere a obiectului și a limbii în activitatea lui. Pe această scară dublă se înalță din ce în ce mai sus traducătorul față de translator, până ce ajunge la domeniul care îi este propriu, anume acela al produselor artei și științei în care, pe de-o parte, capacitatea combinatorică liberă, caracteristică autorului, pe de alta, spiritul limbii cu sistemul său de reprezentări și nuanțe ale dispozițiilor sufletești sunt totul – obiectul nu mai domină în niciun fel, ci este dominat de idei și de sensibilitate, realizându-se adesea doar prin vorbire și fiind concomitent numai prin ea prezent.

Dar pe ce se întemeiază această importantă diferență de care oricine își dă seama în zonele limitrofe, iar la extremități sare puternic în ochi? În domeniul afacerilor, avem de-a face cu obiecte în cea mai mare parte vizibile, pe cât posibil exact determinate; toate negocierile au întrucâtva un caracter aritmetic sau geometric, numărul și măsura fiind peste tot de ajutor; chiar și în cazul noțiunilor care, după expresia celor vechi, preiau în sine plusul și minusul și sunt desemnate printr-o serie gradată de cuvinte care în viața obișnuită compensează și balansează un conținut imprecis, apare în scurt timp, prin regulă și prin uz, o utilizare fermă a diferitelor cuvinte. Dacă deci vorbitorul nu inventează imprecizii ascunse ca să inducă intenționat în eroare sau dacă nu greșește din nebăgare de seamă, atunci el este pur și simplu înțeles de orice cunoscător al obiectului și al limbii și, în fiecare caz, există doar diferențe nesemnificative în folosirea limbii. Tot așa, măsura în care o expresie dintr-o limbă corespunde alteia din altă limbă poate fi rareori prilej de îndoială care să nu poată fi imediat risipită. Iată de ce transpunerea în acest domeniu este aproape o acțiune mecanică, ce poate fi făcută de oricine cunoaște moderat ambele limbi, situație în care, dacă este evitat ceea ce e incontestabil fals, diferența dintre mai bun și mai rău este mică. În cazul transplantării în altă limbă a produselor artei și științei, două lucruri intră în discuție, ceea ce schimbă cu totul raportul. Dacă fiecare cuvânt dintr-o limbă corespunde exact altuia din altă limbă, exprimând aceeași noțiune cu aceeași extindere; dacă flexiunile limbilor prezintă aceleași raporturi și legăturile lor coincid în așa fel, încât limbile sunt diferite doar pentru auz, atunci și în domeiul artei și științei traducerea, în măsura în care trebuie să comunice doar conținutul unei vorbiri sau scrieri, este la fel de mecanică precum aceea din domeniul afacerilor; și, cu excepția efectelor produse de sunet și de cadență, se poate spune despre orice traducere că cititorul străin se află în aceeași relație în care se găsește și cititorul nativ cu autorul și cu opera lui. Dar în ce privește limbile care nu sunt atât de înrudite încât să poată fi considerate aproape dialecte, lucrurile stau exact pe dos și, cu cât ele sunt mai îndepărtate unele de altele prin origine și timp, cu atât mai mult niciun cuvânt dintr-o limbă nu corespunde exact altuia din cealaltă limbă, niciun mod de flexiune a uneia nu acoperă exact aceeași multiplicitate a raporturilor din altă limbă. Prin faptul că această iraționalitate, ca să mă exprim așa, trece prin toate elementele a două limbi, ea trebuie să afecteze firește și domeniul raporturilor sociale. Este însă evident că aici ea exercită o presiune mult mai redusă și nu are aproape nicio influență. Toate cuvintele care exprimă obiecte și activități având o anumită greutate sunt cumva normate, iar dacă o subtilitate vidă, excesiv de precaută, ar tinde să se ferească de o posibilă inegalitate a valorii cuvintelor, atunci lucrurile s-ar echilibra de la sine nemijlocit. Cu totul altfel este în domeniul artei și științei și pretutindeni acolo unde domină mai mult gândirea, care este una cu vorbirea, iar nu obiectul al cărui semn – poate arbitrar, dar precis determinat – este cuvântul. Cât de greu și de încurcat este în acest caz demersul! Câtă cunoaștere precisă și câtă stăpânire a ambelor limbi nu presupune el! Și cât de frecvent cei mai experimentați și mai erudiți lingviști, convinși cu toții că nu poate fi găsită o expresie echivalentă, se despart semnificativ atunci când vor să indice care poate fi totuși expresia cea mai potrivită. Lucrul este în egală măsură valabil atât pentru expresii vii, plastice ale unor opere poetice, cât și pentru expresiile abstracte ale celei mai înalte științe, care desemnează elementele cele mai profunde și mai generale ale lucrurilor.

Cel de al doilea fapt prin care traducerea propriu-zisă reprezintă o cu totul altă chestiune decât simpla translație este următorul. Peste tot unde vorbirea nu este în întregime legată de obiecte vizibile sau de fapte exterioare pe care trebuie doar să le enunțe, pretutindeni unde, așadar, vorbitorul care gândește mai mult sau mai puțin independent vrea să se exprime, el se află într-un raport dublu față de limbă, iar vorbirea lui este corect înțeleasă doar în măsura în care acest raport este corect interpretat. Pe de altă parte, fiecare om se află în puterea limbii pe care o vorbește; el și întreaga lui gândire sunt un produs al limbii. El nu poate gândi cu precizie nimic aflat în afara granițelor ei; forma noțiunilor lui, felul și limitele corelației lor sunt trasate în prealabil de limba în care omul s-a născut și a fost educat, de ea sunt legate rațiunea și fantezia. Pe de altă parte, orice om care gândește liber, autonom contribuie și el la formarea limbii. Căci cum altfel decât prin această înrâurire limba a devenit și s-a dezvoltat de la starea ei inițial primitivă la perfecțiunea desăvârșită din știință și artă? În acest sens deci, forța vie a individului produce noi forme în substanța plastică a limbii, inițial doar în scopuri de moment, spre a comunica o stare de conștiință trecătoare, care însă ulterior rămân mai mult sau mai puțin în limbă și sunt preluate, modelate și răspândite de alții. Da, se poate spune că numai în măsura în care cineva influențează în acest fel limba merită în continuare să fie luat în seamă și dincolo de domeniul său nemijlocit. Orice vorbire care poate fi reprodusă necontenit prin mii de organe se stinge în mod necesar rapid; doar aceea care plăsmuiește un nou moment în viața limbii poate și trebuie să se păstreze un timp mai îndelungat. De aceea, orice vorbire liberă și superioară pretinde să fie înțeleasă în două feluri: pe de-o parte, pornind de la spiritul limbii din ale cărei elemente este alcătuită, ca reprezentare legată și determinată de acest spirit, zămislită viu de el în vorbitor; pe de altă parte, ca fapt izvorât din sensibilitatea vorbitorului, izvorât din ființa lui și explicabil prin ea. Da, orice vorbire de acest fel este înțeleasă într-un sens superior al cuvântului doar atunci când aceste două tipuri de relații sunt interpretate simultan în raportul lor real, așa încât să se știe care dintre ele domină întregul și care diversele părți. Vorbirea se înțelege și ca acțiune a vorbitorului atunci când se simte deopotrivă unde și cum a fost afectat acesta de forța limbii, unde s-au strecurat, sub conducerea limbii, fulgerele gândurilor, unde și cum a fost reținută în formele ei fantezia hoinară. Vorbirea s-ar înțelege atât ca produs al limbii, cât și ca exprimare a spiritului ei doar atunci când, de pildă, s-ar simți că așa ar putea să gândească și să vorbească numai un grec, că doar așa ar putea să acționeze această limbă într-un spirit omenesc, când s-ar simți totodată că doar acest om ar putea să gândească și să vorbească grecește, că doar el ar putea să prindă și să forjeze limba, că doar așa s-ar dezvălui faptul că el posedă în chip viu bogăția limbii, simțul ager pentru măsură și armonie, capacitatea de gândire și de plăsmuire. Dacă în acest domeniu înțelegerea este dificilă chiar în interiorul aceluiași idiom, împlicând pătrunderea exactă și profundă în spiritul limbii și în particularitățile scriitorului, cu cât nu e mai înaltă arta atunci când e vorba de produsele unei limbi străine și îndepărtate! Firește, cine și-a însușit această artă a înțelegerii, străduindu-se cu zel să-și aproprie limba străină prin cunoașterea exactă a întregii vieți istorice a acelui popor și prin cea mai vie actualizare a diferitelor opere și a autorilor lor, doar el și numai el poate râvni la a mijloci conaționalilor și contemporanilor săi aceeași cunoaștere a capodoperelor artei și științei. Dar rezervele se înmulțesc atunci când el își consideră mai îndeaproape această sarcină, când vrea să-și determine mai precis scopurile și să-și evalueaze mijloacele. Trebuie oare să-și propună să situeze într-o relație directă doi oameni care sunt atât de îndepărtați precum conaționalul său care nu cunoaște limba scriitorului și scriitorul însuși, să-i situeze într-o relație nemijlocită precum aceea dintre un scriitor și cititorul lui originar? Sau să le deschidă cititorilor săi aceeași înțelegere și aceeași plăcere de care se bucură el însuși, dar în care sunt întipărite urmele strădaniilor sale și în care stăruie sentimentul stranietății? Cum ar putea el să realizeze acest scop, nemaivorbind de prima abordare, cu mijloacele care-i stau la îndemână? Dacă cititorii săi trebuie să înțeleagă, atunci ei trebuie să priceapă spiritul limbii natale a scriitorului, trebuie să-i poată intui acestuia mentalitatea și modul specific de gândire, iar pentru a obține așa ceva, traducătorul nu le poate oferi decât propria lor limbă, care nu corespunde pe deplin cu cealaltă, și pe sine însuși împreună cu felul în care l-a cunoscut mai mult sau mai puțin clar pe scriitorul străin și cu felul în care l-a admirat și aprobat mai mult sau mai puțin. Astfel văzută, nu este oare traducerea o întreprindere nebunească? De aceea, din disperarea de a nu putea atinge acest țel sau, dacă vrem, înainte de a putea să-l gândim limpede s-au inventat – nu pentru sensul propriu-zis al artei și al limbii, ci pe de-o parte din necesitate spirituală, iar pe de alta din îndemânare intelectuală – două moduri de a cunoaște operele scrise în limbi străine, împrejurare în care unele dificultăți sunt date violent la o parte, altele sunt evitate cu iscusință, iar ideea traducerii prezentate aici e complet abandonată; aceste două moduri sunt parafraza și imitația. Parafraza vrea să supună iraționalitatea limbilor, dar numai într-un fel mecanic. Ea consideră că, dacă nu găsește în limba ei un cuvânt care să corespundă aceluia din limba originară, atunci încearcă, pe cât posibil, să-i redea valoarea prin adăugarea unor determinări fie limitate, fie lărgite. Astfel, ea avansează greoi, printr-o acumulare supărător de mare și una chinuitor de mică de detalii nelegate între ele. Ea poate să redea conținutul cu o precizie limitată, dar renunțând total la impresia generală; căci vorbirea vie este ireversibil distrusă, fiecare simțind că ea nu va fi țâșnit inițial astfel din sufletul unui om. Parafrazatorul procedează cu elementele ambelor limbi ca și cum acestea ar fi semne matematice care, prin adunare și scădere, s-ar putea reduce la aceeași valoare, astfel încât nici limba transformată, nici spiritul limbii originare nu pot să transpară prin intermediul acestui procedeu. Iar dacă, pe deasupra, încercând prin propoziții intercalate, introduse ca jaloane, să semnaleze psihologic urmele legăturii dintre idei acolo unde ele sunt imprecise și par să se piardă, parafraza tinde, în cazul unor compoziții dificile, să ia locul comentariului și nu ține, cu atât mai puțin, să fie redusă la noțiunea de traducere.

Lasă un răspuns