Cum poți sta deoparte când toată lumea parcă este cu susul în jos, când toate regulile după care existam se schimbă atât de drastic?!? Când teama de boală, o boală necunoscută, ne obligă să nu ne mai vedem, să ne fie teamă unul de celălalt, să ne evităm unul pe celălalt, să tresărim speriați când cineva tușește lângă noi, darămite strănută sănătos, dar aia nu poate fi sănătate, să ne mascăm, să ne înmănușăm, să nu ne mai dăm mâna, să uităm ce sunt îmbrățișarea și căldura, să ne reținem de la gesturi care ni se păreau normale de când eram mici, acum, când suntem chiar constrânși de autorități să stăm acasă și avem voie să ieșim din locuință doar pentru urgențe.
Este dorința de a-ți vedea prietenul / prietena / iubitul / iubita o urgență, o necesitate? La vreme de coronavirus, nu. Prezența fizică trebuie acum transformată, sublimată într-o prezență spirituală, zile în șir, luni în șir. Viața este atât de fragilă. Nimic nu mai e sigur. Așa că mai bine nu.
Nici măcar persoanei iubite nu-i mai poți sta alături, în spital, dacă este în suferință. Ce tragic!
Omul se retrage în sine însuși. Omul se ascunde îndărătul ușilor din casa lui.
Pentru artistul-fotograf Dragoș Cristescu*, chemarea, tentația și dorința de a surprinde cu aparatul de fotografiat o lume ce pare că s-a oprit locului sunt atât de mari, încât n-a putut să nu iasă din izolare la sfârșitul lunii martie, când a realizate fotografiile. Sentimentul pe care ni-l trezesc imaginile surprinse de el în zona centrală a Bucureștiului par a fi de irealitate, ca și cum ar fi fost făcute într-un adevărat oraș-fantomă, părăsit de viață. Poate doar stolul imens de porumbei din apropiere de Piața Romană – fotografie care ne taie respirația – a mai rămas să umple de viață urbea, acum golită de oameni, un conglomerat lipsit de suflet și sens, alcătuit din piatră și asfalt. Orașul, avem senzația, aduce a piesa lui Samuel Beckett Așteptându-l pe Godot, așteptare a unui personaj care nu mai va să vină, devenind astfel mitic. Nu-i un mit însă acel stol de porumbei văzut de Dragoș Cristescu, stol de porumbei care a pus stăpânire pe o fărâmă din inima acum tristă a Capitalei și o însuflețește, în lipsa oamenilor, și se bucură de căldura soarelui la începutul primăveriii din 2020. Păsările nu știu ce se întâmplă, căci și ele văd și simt lipsa oamenilor cu care erau atât de familiarizați. Cine le va mai aduce oare firimiturile de pâine – acum atât de prețioasă – ca să le potolească foamea… Oare porumbeii aceștia semidomesticiți – care nici măcar nu te mai evitau când treceai în grabă pe lângă ei, pentru că știau că poți să fii sursa lor de hrană – o să flămânzească?!?
Ateneul Român este acum o clădire părăsită – inutilă, o frumusețe de care ochii nu se pot bucura – care se pierde în depărtări, din care nu mai răsună nicio notă, necum muzică… Numai amintirea muzicii stăruie în dimineața asta de weekend în aer însorit și încălzit – dar acum nu mai există decât weekend, chiar în toiul săptămânii, pentru că și natura timpului s-a schimbat în aceste luni.
Bustul lui Mihai Eminescu mai recită o poezie, din când în când, poate în așteptând ca plopii fără soț, acum plopii fără oameni, să-și schimbe mugurii în frunze. În jur, totul este gol, părăsit. Poate îl aude bătrânelul – din altă fotografie inspirată a lui Dragoș Cristescu – care se sprijină pe un stâlp de piatră, cu spatele către Ateneu și cu chipul spre un mic restaurant, închis, desigur. Așa că s-a așezat în așteptare a ceva care n-are să fie. Numai el o să-l audă pe Eminescu recitând, căci oamenii stau îndărătul ferestrelor închise. Bătrânelul pare să fie viața însăși în orașul acesta părăsit de viață.
Lumina soarelui se scurge liniștită pe aer și nu mai întâlnește chipul oamenilor ca să li-l lumineze, ci se prelinge pe clădiri, le face frumoase. Face ce face cel mai bine, le luminează. Dar clădirile își caută sufletul. Pe clădiri și pomi, ce-i drept, vedem cu bucurie lumina, ea este prezentă, dar sufletul se găsește dincolo de fotografii, în case, de unde oamenii o privesc, lumina, fără să se întâlnească – pare – cu ea. Oameni – vitregiți de lumina soarelui, pe care o văd abia prin ferestre.
Arta lui Dragoș Cristescu surprinde cu sufletul imagini. Imagini cu suflet. Precum cea a singurului pieton ce trece pe o stradă șerpuitoare, care se pierde în depărtări, singurul locuitor al Bucureștiului, în afară de bătrânelul care se sprijină pe acel stâlp, amintindu-ne de volumul de poezii Orașul cu un singur locuitor de Matei Vișniec. Singura diferență este că acolo era vorba de ficțiune, iar aici, de realitate.
Urbea va fi, nu-i așa, iarăși însuflețită, nu va fi părăsită pour toujours et à jamais. Și totuși, cât suflet este acum în clădiri, în interiorul lor – pe care nu-l vedem, abia îl putem imagina când trecem pe lângă ele. Se simte, deodată, o căldură ieșită din comun. În astfel de timpuri înveți să socializezi, ceas de ceas, zi de zi, lună de lună, intens și absolut cu familia.
M-a impresionat și imaginea tatei și fetiței care se joacă îndărătul unui gard. Gard care acum nu mai este doar un semn al protecției, ci a devenit și un simbol al interdicției. Nu părăsiți locuința. Stați acasă. Tata și fiica nu mai pot ieși în parc – parcul este interzis și sunt bariere pe care stă scris că accesul este interzis cu desăvârșire în parcuri care tocmai pentru a fi vizitate și iubite au fost concepute – așa că se descurcă de minune în micuța lor grădină. În grădină ai voie. Chiar dacă inima îți dă ghes să faci o plimbare în afara curții. Frustrarea nu se simte. Frustrarea opreliștii. Tata și fiica s-au regăsit în joc. Bucuria li se poate citi pe chip. Jocul își face efectul. E o încântare.
Există speranță.
Cutia Pandorei nu este închisă.
* Artistul-fotograf Dragoș Cristescu este deja cunoscut de iubitorii revistei noastre din articolele publicate în anii trecuți și fotografiile de excepție cu care a ilustrat numerele revistei noastre (vezi: https://www.fitralit.ro/27-07-2016-dragos-cristescu-foto/ și https://www.fitralit.ro/31-03-2017-fotografii-dragos-cristescu/)
