Dragoș Cristescu – Chemarea imaginii

0
482

Îl cunosc pe Dragoș Cristescu chiar din anul în care el însuși afirmă că a devenit „fotograf profesionist”, adică din 1987. Aveam nevoie de o fotografie bună a unui trombonist de excepție, Albert Mangelsdorff, pentru că mă decisesem să scriu un articol pentru „Neuer Weg”, cotidianul de limbă germană, care astăzi se numește „Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien”. Debutam în cronicile de jazz, fără să fi avut studii de specialitate în domeniul muzicologiei, spre disperarea greilor precum Florian Lungu, doar o pasiune pentru muzică. Pe cale să mă transform din meloman în comentator muzical. Noroc că marele critic și promotor al jazzului în România nu citea în limba germană, să vadă cum un novice cu caș la cioc abordează pentru întâia oară comentariul jazzistic. Pe atunci jazzul nu era deloc popularizat la noi. Doar entuziasmul unor instrumentiști excepționali și a unor promotori de evenimente îl făceau să supraviețuiască în acele timpuri grele pentru artă  – ca să spunem așa, scăpând de sub ochii vigilenți ai cenzurii comuniste – în vreun hotel cu puțini spectatori, cum era pe vremuri hotelul Nord din București sau la „Club A”, care era, oricum, cu circuit închis. Festivalului de jazz de la Sibiu, o minune cum reușea să se desfășoare an de an, începând din 1970. Oricum, departe de București și știut doar de cunoscători.

Bridge-ul era interzis la rândul lui în formulă oficială de campionat național, odată ce Elena Ceaușescu aflase că unul dintre fiii ei, Valentin Ceaușescu, era mare amator, chiar organizator al evenimentului. Mama, cu o cultură rudimentară, se temea că o să devină cartofor odorul, așa că a hotărât cu de la sine putere că nu mai este voie să existe un campionat național de bridge, prea multă propagandă, nu-i aşa, pentru un simplu joc de cărţi, așa că acest complex joc se practica pe șest, cum spuneam noi. Să nu se afle, pe ascuns se adunau oamenii să joace. De patru era nevoie, două echipe de câte doi.

Jazzul stătea de asemenea cu capul la cutie. Rămăsese în picioare doar muzica populară românească, prezentată nenatural, simfonizată, căci radioul public nu mai avea voie – începând de prin anii 1980 – să dea muzică din țările capitaliste decât rareori. Muzică din țările comuniste prietene, desigur, dar cu măsură și prietenia asta socialistă. Să predomine arta românească, mai ales cea populară, o romanță mai mergea, pentru că romanțele, și mai ales Ioana Radu, erau feblețea Elenei Ceaușescu.

Poate că nu știa cuplul prezidențial că jazzul a fost introdus de negri în cultura americană. Acei negri obidiți, sclavii din America. Și care la abolirea sclavagismului au făcut cunoscute suferințele asupririi lor de secole întregi, de generații întregi în blues și jazz, genuri  muzicale născute în cartierele lor mizere.

Mă găseam la acel concert de vis al lui Albert Mangelsdorff, care făcea ce voia cu trombonul lui magic, scotea inclusiv sunete pe care nu ne-am fi așteptat să le auzim dintr-o alamă nu prea populară, sunetele ar fi putut suna banal și simplist, stricând seara unui meloman, dar ce reușea să producă instrumentistul german cu nonșalanță, cu bucurie, cu o aparenţă uşurinţă, cu geniu era, pur și simplu, uluitor, întrecea orice așteptări. Nu-mi venea a crede că mă găsesc în lumea comunistă a anului 1987, ci în norii care însoțesc priveliștile minunate ale Edenului. Așa că, furat de entuziasmul pe care numai muzica ți-l poate trezi, am luat o hotărâre rapidă: să scriu un articol însoțit de o fotografie.

Și cine era acolo și fotografia de zor. Din toate unghiurile, urcându-se pe scări, trecând printre rândurile sălii de concert, young and restless, vorba serialului american fără de sfârșit, încercând să prindă esenţa muzicii într-o fotografie. Un tânăr pe care l-am urmărit după sfârșitul spectacolului, i-am luat numărul de telefon de la Agerpres, unde aflasem că lucra. A fost de acord să dea mai multe fotografii redacției cotidianului în limbă germană. Numele lui: Dragoș Cristescu. Nu pot uita cât de bine a fost ilustrat acel articol. Cât de bine a surpins ceva din expresivitatea artistului german.

Am fost după 1990 colegi de redacție la Adevărul, după care drumurile noastre s-au despărțit, dar i-am urmărit cariera. M-am bucurat că a evoluat în meseria lui și acum face ce-i place aproape tot timpul. Și face foarte bine, așa că intuiția mea de acum aproape 30 de ani –  când i-am cerut mai multe fotografii – m-a făcut să cunosc o viitoare personalitate a fotografiei românești. Cu sensibilitate, mângâind cu aparatul obiectul interesului său fotografic, care pare să prindă viață chiar captat într-o fotografie, care mai mereu depășește efemerul. Și devine spirit.

Vă prezentăm în acest număr câteva fotografii ale lui Dragoș Cristescu. Foarte diverse aceste fotografii, de la nunduri rafinate, la instantanee, lpână la forme arhitecturale surprinse în alb și negru, care dau seama de pasiunea lui pentru fotografie..

pentru detalii suplimentare vezi și: www.dragoscristescu.ro

Descoperiți-l pe Dragoș Cristescu.

Această prezentare necesită JavaScript.

Lasă un răspuns