Giuliano Nardin (n.1978) a terminat pictura la Vladimir Zamfirescu exact cînd sistemul de galerii se contura. Încearcă să expună în perioada 2006-2010 însă ajunge să fie decepționat de modalitățile de promovare nou născute. Recunosc că la vremea respectivă și eu am trecut cu privirea peste ceea ce făcea și n-am reacționat.
Giuliano este un oltean timid și introvert. E ușor să interpretezi greșit o astfel de fire. Nu se descurajează și continuă să lucreze fără să mai participe la marea sarabandă a„lumii artei” și-și întoarce privirea spre obsesiile interioare. Interioritatea e tot timpul un teren mai ferm pe care poți construi temeinic. Timp de aproape 10 ani Giuliano realizează o adevărată operă la cheie pe care începem să o desfășurăm acum cu prima expoziție intitulată „001”. E vorba despre lucrări făcute în special prin 2007. Selecția a fost făcută de Gili Mocanu împreună cu artistul. Trebuie spus că Gili a fost ochiul care mi-a atras atenția asupra acestei opere bogate și subtile.
Seria de lucrări de față evidențiază un motiv de legătură – vălul de mireasă ca element de putere. Lucrările sunt toate portrete de caractere, nu de persoane reale, toate înzestrate cu un văl-manta ce poate fi în același timp un simbol al virginității dar și al unei abilități de super-erou. Este o investigație vizuală de antropologie a caracterelor interioare posibile. Deși arată primitiv și trimit spre ideea de mască, ele sunt de fapt ceea ce ascunde masca umanității sociabile și amabile. Civilizația este un joc interactiv de constructe artificiale care ajunge să confunde realitatea intersubiectivității cu adevărul interior. Giuliano dă jos măștile, vălul e de fapt modalitatea de a ascunde fața psihismului de ochii conformiști ai societății. El are și funcția de mantie, care înfășoară și ascunde. În engleză, cuvîntul pentru mantie – cloak poate deveni verb – cloaking care înseamnă a ascunde, a face invizibil. Mantaua ca văl este un atribut al puterii care se poate construi doar prin deghizarea naturalului și a firescului.
Orice rege știe că ritualul încoronării pune în joc un subtil arsenal de simboluri: înconjurarea capului cu un inel prețios învestește purtătorul cu autoritate, dar în același timp el devine sclavul al acelui rol. Puterea de tip regal este prima încercare a omului de a se artificializa complet. Regele nu mai poate fi altcineva și nici măcar cineva anume, experiențele comune mai sunt cu putință doar în escapade nocturne în împărăție, deghizat incognito. Fiecare gest, de la manierele de masă pînă la cele de după paravanul regal al defecației este ritualizat, transformat în emfază elegantă. Ideea de bază a artificializării constă în a transforma naturalețea umanului în construct generic. Un rege ridică furculița, nu o furculiță, securea pedepsei nu orice bardă, cînd închide ochii se face noapte în regat. Un rege face cu adevărat din țînțar un armăsar. De aceea în multe dintre simbolurile puterii stau la pîndă înțelesurile mai adînci ale pactului pe care orice “rege” îl face cu diavolul. Pactul cu diavolul este de fapt tot ceea ce este nenecesar în ordinea firească a sufletului și este un construct al minții. Artificializarea nu vine decît în sensul negării naturalului biologic și sufletesc. Este într-o mare măsură tot ce ne înconjoară, civiliazația înseși și, evident, chiar și arta. Arta în măsura în care slujește, cum a făcut-o de-a lungul secolelor, instaurării și perpetuării puterii sociale. Arta a avut acest rol de mare maître des cérémonies multă vreme și, în multe din exprimările ei contemporane o are și astăzi. Există puțini artiști care refuză transformarea lor în ustensile ale unui discurs religios (oricît de salvator ar fi el) sau ideologic (oricît de progresist ar fi el) și care încearcă dezvrăjirea de realitate considerată ca fiind anti-artistică. Aici, Giuliano realizează o demascare (a lui, a noastră, a lor) prin învăluire, tot ce e construit și ne-caracteristic sufletesc – dispare. Ce e în ordinea invizibilului interior – rămîne.
