Romanul grafic în traducere: la răscruce de gusturi

0
349

Romanul grafic în România este o parcare imensă, cu doar câteva mașini stând în plin soare, cu tabla încinsă, așteptându-și proprietarii să revină. Probabil că parcarea-i prea nouă și mulți n-au auzit de ea, așa se face că-s mai multe locuri goale decât mașini. Dar mai bine vă spun care sunt mașinile din parcare: Marjane Satrapi, Persepolis, (traducere din franceză de Mihaela Dobrescu) Art, 2010; tot Marjane Satrapi, Broderii, (traducere din franceză de Anamaria Pravicencu), Art, 2010 (un an norocos); Lorenzzo Mattotti, Claudio Piersanti, Stigmata, (traducere din italiană de Florin Dumitrescu) Art, 2011; Art Spiegelman, Maus. Povestea unui supraviețuitor, (traducere din engleză de Cristian Neagoe), Art, 2012; James Carr, Archane Kumar, Hipster Hitler, (traducere din engleză de Andra Matzal), Art, 2014; Khaled Hosseini, Vânătorii de zmeie, Niculescu, 2014.

Raluca Nicolae
Raluca Nicolae

Ultima mașină din parcare, aproape aș spune că-i a mea. De fapt, eu stau pe scaunul din stânga (nu vreau să zic al mortului) și chibițez dacă mergem la dreapta, la stânga, unduios, drept înainte, cu alte cuvinte, sunt traducătorul.

Romanul grafic Vânătorii de zmeie s-a născut după ce Khaled Hosseini și-a lansat romanul omonin în 2003, un „june clasic”, așa cum dovedește prezența sa în colecția de critică literară Bloom’s Guides. Khaled Hosseini’s The Kite Runner, editată și prefațată de Harold Bloom în 2009, precum și adaptarea cinematografică în filmul regizat de Marc Forster în 2007. Romanul a avut vânzări de peste 39 de milioane de exemplare la nivel mondial, s-a menținut peste doi ani în topul bestseller-urilor New York Times și a fost tradus în 57 de limbi, dintre care și în limba română (traducere din engleză de Mihaela S. Oprea-Aron, Niculescu, 2008).

În mai multe interviuri sau discursuri publice la diverse universități americane, Khaled Hosseini vorbește despre genealogia romanului, apărut într-o perioadă în care dorința de a deveni scriitor părea să fie doar un simplu vis. Tânărul Khaled ajunge în SUA în 1980, la puțin timp după invazia sovietică asupra Afganistanului. Avea doar 15 ani, încă nu vorbea engleza, iar părinții săi – diplomați – au fost nevoiți să-și găsească locuri de muncă sub nivelul și pregătirea lor intelectuală. Pentru a scăpa de dificultățile financiare (căci nimeni n-a mai văzuse până atunci în America un doctor-boschetar), Khaled Hosseini a ales să urmeze facultatea de medicină, dar în 1999, pe când se muta cu serviciul din Pasadena în Bay Area, a văzut la televizor un reportaj despre regimul taliban și măsurile restrictive impuse asupra cetățenilor care nu puteau să se mai uite la televizor, să meargă la cinema, să aibă acces la internet. Femeile trebuiau să poarte burka, bărbații să-și lase barba suficient de lungă pentru a fi considerați respectabili și… copiii nu mai aveau voie să se joace cu zmeiele – singura formă distracție care le păstrase zâmbetul pe buze în perioada ocupației sovietice. Vestea a trezit în Khaled dorința de a scrie, de data aceasta despre un subiect care prindea contur tot mai clar în mintea sa: vânătorii de zmeie. Astfel s-a născut o povestire cu accente sumbre, de aproape 20 de pagini, despre copiii care se întreceau cu zmeiele în Kabul. Povestirea a fost trimisă spre publicare câtorva reviste, dar a fost dată uitării până când soția sa a redescoperit-o, la interval de câțiva ani, a citit-o, i-a plăcut, dar și-a dorit să fi fost mai lungă, poate un roman… Încurajat, Khaled a început să dezvolte povestirea, scriind cu febrilitate timp de un an: se scula la 5 dimineața și, între un pacient și altul, lucra la roman până pe la 8 seara. După o perioadă de ezitări, în 2001 – când i s-a părut prea oportunist să scrie despre o țară care se făcea, în mai mică sau mai mare măsură, vinovată de atacul terorist asupra Turnurilor Gemene –, a reușit să încheie manuscrisul în 2002 și, un an mai târziu, să-l publice la editura Riverhead Books sub titlul Kite Runner [Vânătorii de zmeie]. Transformarea sa în roman grafic s-a produs abia în 2011 și a fost întâmpinată cu mare entuziasm de autor, poate și din cauza amintirilor din liceu: devorând benzile desenate, tânărul Khaled Hosseini a învățat limba engleză alături de cei de la Marvel (Spiderman, Daredevil, Captain America, Iron Man) sau de Batman, Watchman și anterior pomenita Persepolis de Marjan Satrapi – una dintre cărțile sale preferate. Ideea unui roman grafic a aparținut editurii italiene Piemme, care, de altfel, a sugerat și numele ilustratorului, Fabio Celoni (secondat de Mirka Andolfo). Apariția sa în formă grafică a fost bine primită, cu atât mai mult cu cât pe site-ul Goodreads, romanul are rating-ul de 4,24. Totuși, în 2011, anul apariției romanului grafic, James Smart[1] semna un articol pentru ziarul The Guardian în care își exprima anumite rezerve: “it’s unclear whether this adaptation is designed as a keepsake for fans or an introduction for kids; it feels too insubstantial to stand up on its own” [nu-i clar dacă această adaptare are mai mult o valoarea sentimentală pentru fani sau este o carte introductivă, destinată adolescenților; nu mi se pare prea consistentă să aibă o existență de sine stătătoare].

Khaled Hosseini, Vânătorii de zmeie, Niculescu, 2014
Khaled Hosseini, Vânătorii de zmeie, Niculescu, 2014

Personal, remarca mi se pare puțin ironic-malițioasă. Ar fi fost imposibil să găsim în romanul grafic o scriitură de 1:1 cu originalul. Nu se dorea nicio rescriere a romanului, nici o resuscitare a memoriei colectivității de fani, ci un alt mod de exprimare al ideilor din carte. În romanul grafic focalizarea nu este nici pe text, nici pe imagine, ci pe fericita lor uniune matrimonială. Dacă unul eșuează, s-a dus de râpă toată căsnicia. Cum ar fi arătat un text ca, să zicem, Vânătorii de zmeie, ilustrat cu desenele slăbănoage ale unui copil de 5 ani? Sau, invers, niște ilustrații de excepție, ca acelea ale lui Fabio Celoni, puse alături de un rezumat al romanului, făcut de un elev din grupa pregătitoare? De pildă, scena nunții dintre Amir și Soraya ocupă, în romanul grafic 2 pagini, sau, păstrând „terminologia tehnică”, două panouri, fiecare cu 5 și respectiv 8 cadre (și text zero, adică numai cu imagini), în timp ce în romanul convențional ceremonia este descrisă pe 3 pagini cu scris mărunt. Din păcate – sau din fericire – romanul grafic are cu totul alte posibități, pentru care textul este forjat în alte volute intelectuale.

Reașezarea textului presupune, în primul rând, un registru al dialogului, în care acțiunea merge în tandem cu replicile personajelor, întrucât dialogul reprezintă principala dezvoltare textuală în romanul grafic.

Baba: Let them say what they want, they can’t keep me here. Tomorrow we’re going back home?

Baba: N-au decât să-și răcească gura, nu mă pot obliga să stau aici. Mâine ne întoarcem acasă?

 

Amir: Oh, Baba…

Amir: Of, Baba…

 

Tot pe dialog este construită și scena în care Amir îi cere tatălui său să dea telefon pentru a stabili o întâlnire formală cu famiala Sorayei pentru a-i cere mâna:

Baba: Well, what are you waiting for? Pass me the phone!

Baba: Hai, ce mai aștepți? Dă-mi odată telefonul!

 

Amir: What? You really want to call right now?!

Amir: Serios? Vrei să-l suni chiar acum?

 

Baba 2: And when would I, if not now? Go on, get me the phone!

Baba 2: Și când, mă rog, dacă nu acum? Haide, dă-mi telefonul!

 

Baba: Hello? Salaam alaykum… General Taheri, I need to speak with you… yes… would early tomorrow morning be okay?

Baba: Alo? Salaam alaykum… Generale Taheri, aș avea o vorbă cu tine… da… se poate mâine dimineață la prima oră?

 

Replica a doua (vrei să-l suni chiar acum?) aș fi vrut s-o traduc: „chiar vrei să-l sun?”, dar aceasta ar fi scurtat considerabil propoziția, fapt care mă orientează spre o primă dificultate evidentă a traducerii: disparitatea dintre lungimea propoziției în engleză și în română – total irelevantă într-o traducere a unui roman convențional, dar extrem de importantă în construcția unui roman grafic, în care fiecare dialog este gândit să încapă într-o casetă de dialog. La fel se întâmplă și cu replica a patra, în care am introdus sintagma „la prima oră“, pentru a regla lungimea textelor din cele două limbi. Incongruența propozițiilor s-a simțit acut în întrebări – foarte lungi în engleză din cauza verbelor auxiliare, uneori la aspectul continuu, și a subiectului obligatoriu:

Amir: What are you doing here?

Amir: Ce faci aici?

 

Pentru că dialogul permite, există momente în care personajele nu spun, practic, nimic, dar creează o tensiune anticipativă a următoarei replici (poate-poate atunci se va spune ceva greu, important):

Rahim: I well… I imagine that… Eh…Eh… Eh.

Rahim: Mă rog… Păi… Îmi închipui că… deh.

 

O altă caracteristică a romanului grafic este aceea că descrierile sunt suținute cu ajutorul imaginilor, iar trecerea timpului este redată fie prin niște lapidare indicații cronologice (Fremont, California, anii ‘80; sau San Francisco, vara anului 2001), fie printr-o propoziție-comentariu, care semnalează fluxul cronologic:

 

The weeks passed quickly, but one night, the Afghanistan we knew suddenly changed forever.

Săptămânile au trecut în goană, până în noaptea când, brusc, Afganistanul s-a schimbat iremediabil”.

 

Uneori, dialogul rezumativ, cu accente nostalgice, dublat de monolog, ține locul cronologiei clasice:

Farid: I’m warning you, Kabul is not the way you remember it.

Farid: Să nu-mi zici că nu ți-am spus, Kabulul nu mai e ce-a fost.

 

Amir: And that’s how it was. This was not really Kabul, only a specter of it. But underneath the rubble, the dust, and the diesel oil, I could recognize the streets, re-evoke places and shops, sensations, and even odors…

Amir: Și avea dreptate, nu mai era. Nu mai era Kabulul de altădată, ci o nălucă a lui. Dar sub stratul de moloz, praf și motorină, recunoșteam străzile, rememoram magazinele, senzațiile, ba chiar și mirosurile…

 

Monologul, de altfel singura modalitate de introspecție a personajelor din romanul grafic, ar urma imediat după dialog în ceea ce privește ponderea sa în text.

Amir: Sometimes, in thinking back on the past it seems I’ve spent the last twenty-six years behind a wall. One of those tumbledown mud walls of which there are a thousand in Kabul.

Amir: Uneori, gândindu-mă la trecut, mi se pare c-am petrecut ultimii douăzeci și șase de ani în spatele unui zid. Unul dintre zidurile de chirpici dărăpănate de care dai la tot pasul în Kabul.

 

Din cauza mijloacelor artistice specifice, durerea sau pierderea conștiinței pot fi realizate prin alternarea monologului cu casete complet negre, lipsite de orice imagine.

Amir: To this day, I do not know how many days passed after my arrival to the hospital at Peshawar. I remember they were asking me if I hurt and if I knew who I was. I knew who I was and I hurt everywhere. But the rest was confused. The pain was so great I kept fainting.

Amir: N-am nici cea mai vagă idee câte zile să se fi scurs de la internarea mea în spitalul din Peshawar. Nu-mi amintesc decât că mă întrebau dacă mă doare și dacă știu cine sunt. Da, știam cine sunt și, de durut, mă durea peste tot. Restul era în ceață. Am leșinat de multe ori de durere.

 

Pe lângă dialog și monolog, stilul epistolar poate apărea în arhitectura romanului grafic în pusee anemice, care nu îi asigură prea multă consistență:

Hassan: In the name of Allah the most beneficent, the most merciful, Amir agha, with my deepest respects, I pray that this latest letter finds you in good health and in the light of Allah’s good graces. I have told much about you to Farzana jan and Sohrab, about us growing up together: I am hopeful that one day I will hold one of your letters in my hands and read of your life in America. Alas, the Afghanistan of our youth is long dead. Kindness no longer lives here and it is impossible to escape death. Every day there is an execution. By now it is routine. I have learned to read and write, and together with Rahim Khan, we are also teaching Sohrab, I don’t want him to grow up as stupid as his father. He is a good boy. And you should see how he shoots the slingshot! I have been dreaming a lot lately, Amir agha. Some of them are nightmares: hanged corpses rotting in blood red grass. Sometimes though, I dream of good things. I dream that my son will grow up to be a good person, a free person. I dream that flowers will bloom in the streets of Kabul again, and that the music will play again. I dream our tree will give fruit again, and kites will fly in the skies. And I dream of you. That someday you will come back, to Kabul. If you do, you will find an old, faithful friend waiting for you. May Allah be with you always, Amir.

Hassan: În numele lui Allah, cel milostiv și îndurător, eu, Amir agha, mă rog, cu cel mai adânc respect, ca scrisoarea aceasta să te găsească sănătos, luminat de harul sfânt al lui Allah. I-am povestit o sumedenie Farzanei și lui Sohrab de tine, despre cum am copilărit împreună: sper ca într-o bună zi să țin în mână o scrisoare de la tine și să citesc cum o mai duci în America. Din păcate, Afganistanul tinereții noastre a dispărut de mult. N-a mai rămas pic de bunătate și cu greu mai poți scăpa din ghearele morții. Nu trece o zi fără vreo execuție. A ajuns ceva obișnuit. Am învățat să scriu și să citesc și acum Rahim Khan și cu mine îl învățăm și pe Sohrab, pentru că nu vreau să rămână prost ca mine. E un băiat bun. Să vezi ce bine trage cu praștia! Am avut tot soiul de vise în ultima vreme. Unele sunt coșmaruri: trupuri de spânzurați putrezind în iarba înroșită de sânge. Dar, uneori, mai apuc să visez și frumos. Visez că băiețelul meu va ajunge un om bun, un om liber. Visez că florile or să înflorească din nou pe străzile Kabulului și că muzica o să răsune iarăși. Visez la copacul nostru, că o să facă fructe iar și că zmeiele or să se înalțe pe cer. Te visez și pe tine. Se face că într-o bună zi ai să te întorci în Kabul. Dacă ai veni, ai găsi aici un prieten vechi și devotat. Fie ca Allah să fie mereu cu tine, Amir.

Ușor derutante, cel puțin pentru mine, care nu sunt nici jucătoare, nici pasionată de fotbal, au fost și referirile la termenii din acest sport. Noroc că am primit puțin ajutor:

Baba: You know when I was young I was a great center forward?

Baba: Știai că-n tinerețe am fost și eu vârf, și încă unul bun?

 

Am lăsat special la urmă cohorta de onomatopee, prezente în orice roman grafic. Aici a trebuit să (semi-)inventez, să-mi pun imaginația la contribuție și, pe alocuri, să citesc cu glas tare să mă asigur de muzicalitatea onomatopeelor. Fiecare zgomot ajunge să fie articulat în baza unui design sonor îndelung exersat de autorii de romane grafice:

  • Telefonul care sună: ring-ring (în engleză), țâr-țârrr (în română)
  • O rodie aruncată în Hassan, servitorul lui Amir: slap (în engleză), trosc (în română)
  • Focurile de artificii: FFFSSS BOOOM KAPOOOOW (în engleză), Fsssss Buuuuum P-poooooc (în română)
  • Claxonul mașinii: honk (în engleză), tiit-tiit (în română)
  • Ușa trântită: slam (în engleză), zbam (în română)
  • Tusea: cough, cough (în engleză), ăhăm, ăhăm (în română)
  • Remorca din care se descarcă bolovani: rumble (în engleză), zdronc (în română)
  • Fluierul arbitrului: bleep-bleep (în engleză), fiuuu-fiuuu (în română)
  • Executarea unei femei adulterine cu pietre: crack thump crack (în engleză), trosc, zbuf, trosc (în română)
Khaled Hosseini, Vânătorii de zmeie, Niculescu, 2014
Khaled Hosseini, Vânătorii de zmeie, Niculescu, 2014
  • Pumnii cărați în timpul unei încăierări: sock (în engleză), paf (în română)
  • Șuturi: bam, bam, bam (în engleză), drang, zbang ,buf (în română)
  • Șuieratul praștiei: FFFSSSSSTTT! (în engleză), pșșșștttt, zbang (în română)

Raportul dintre benzile desenate și literatura non-grafică a fost un subiect de dispută în lumea criticii literare. Poate romanul Maus de Art Spiegelman, primul roman grafic încununat cu Premiul Pulitzer, a mai răzuit puțin eticheta de „literatură neserioasă”, aplicată cărților de benzi desenate. În anii ‘50 benzile desenate au început să își facă auzită propria voce în peisajul cultural american (și, mai târziu, european) în baza rețelei intertextuale de discursuri și limbaje care invită sub același stindard cinematografia, fotografia, pictura și literatura, reinterpretând și reinventând experiențe culturale noi. Cu toate acestea, eforturile sunt timide și publicul este încă sceptic, motiv pentru care, de ani de zile, romanele grafice continuă să stea într-un soi de limb, refuzându-li-se intrarea în paradisul studiilor literare.


[1] http://www.theguardian.com/books/2011/sep/13/kite-runner-hosseini-celoni-andolfo-review

Lasă un răspuns