Pagini bizare – un posibil reper

0
387

În Pagini bizare nu se poate să nu găsești, indiferent de vârstă și de experiența de lectură, mica-mare bucurie secretă, pentru care deschidem o carte. Un copil poate descoperi ludicul, șotronul cu sensurile, țopăiala sugestiv-expresivă între conotație și denotație, firescul fantasticului în care se prelinge banalul cotidian, cam tot așa după cum se și trece în basme de pe un tărâm pe celălalt, cu toate consecințele… nocive pentru real(ism!)… Tânărul se cufundă în totala frenezie a discursului eliberat de constrângerile mesajului extraestetic și își aproprie protestul urmuzian față de cuviincioasele locuri comune (gen, specie, temă, motiv, subiect), față de înțelepciunea străbună (a structurilor / formulelor canonice), față de sfatul părintesc (al marii literaturi, de a crea coerența, unitatea monolitică dintre climax și anticlimax, care tind fatalmente către complexitatea mesajului). Cititorul matur(izat estetic) găsește în paginile urmuziene momentul de desant asupra unei literaturi / literaturități consacrate și deja ușor fanate la început de secol XX.

Contrarierea urmuziană a oricărei încercări de a-i găsi autorului precursori sau de a-l integra în vreo serie / școală este, în sine, primul simptom al înseși maturizării artistice a literaturii noastre, care își caută o altă substanță – modernitatea – în propriile structurări – inedite. Poate de aceea, orientările de esență modernistă se apleacă asupra lui, revendicându-l, cu o anume pioșenie, ca pionier absolut.

Cele cîteva ediții și decalajul în timp dintre ele stau mărturie, poate mai elocvent decât numeroasele articole și numere omagiale consacrate autorului, pentru modul în care Urmuz este unanim recunoscut în timp ca germene / purtător al modernității în și cu sine. Opera „suprarealistului” face obiectul primei ediții, întocmite de către Sașa Pană (Urmuz, 1930), un precursor al antiliteraturii / literaturii absurdului sau al postmodernismului pare a fi autorul de Pagini bizare (ed. îngrijită de Sașa Pană, 1970), al cărei titlu – reluat de îngrijitorii edițiilor din 1996, 1999, 2003 – chiar pare a sugera această modificare a percepției critice.

La fel de restrânsă, și lista traducerilor din Urmuz ne pare semnificativă pentru receptarea operei. Urmuz este consacrat ca scriitor universal prin tălmăcirea în franceză a lui Eugen Ionescu. Dincolo de conștiința valorii, această traducere este poate și expresia unei anumite nevoi de „rădăcini”, de revenire la sursele românești ale propriei opere, reprezentate de acest precursor, recunoscut implicit ca atare, și considerat de dramaturgul Ionescu un „Kafka, mai mecanic și mai grotesc”, „unul din premergătorii revoltei literare universale, unul din profeții dislocării formelor sociale, ale gândirii și ale limbajului din lumea asta”.

Următoarele traduceri sunt realizate în țară și apar în contextul unui moment de deschidere estetică și de receptivitate față de experimentul protestatar și, ulterior, poate din imperativul restituirii marilor valori naționale, surdinizate de cenzura comunistă. Aceste traduceri în franceză sunt însoțite spre sfârșitul secolului XX și de versiuni în engleză: –bilingvă: Pagini bizare – Weird Pages , Stavros Deligiorgios, 1985; trilingvă – Pagini bizare -Pages bizarres, Carmen D. Blaga, 1999. Pentru alte spații culturale europene se pare că Urmuz își așteaptă încă traducătorii…

Versiunea franceză a (încă) tânărului profesor universitar Daniel Gălățanu continuă acest efort de relevare a valorii lui Urmuz și a condiției sale de precursor al literaturității experimentale universale. Intitulată, în spiritul tradiției – deja împământenite – tot Pages bizzares[1], ea demonstrează prospețimea textului urmuzian, care, la peste un secol de la elaborare, nu și-a pierdut savoarea modernității.

Tălmăcirea este însoțită de o „contextualizare” a prozelor, „anvelopate” în două imagini. Binecunoscutul ultim portret al lui Urmuz, semnat de Marcel Iancu, prefațează antologia, sugerând poziția creatorului printre / în viziunea avangardiștilor, în timp ce facsimilul numărului 4 din revista „Urmuz”, pare un remember la revendicarea estetică, reverențioasă a moderniștilor. Plasată la finalul volumului (de ce oare?), fotografia lui Avram Leiba Esra–Zissu, „alias Demetru-Demetrescu-Buzău, alias Urmuz” este, se pare conclusiv, imaginea omului, avocatul umil, împovărat de existență și apăsat irepresibil de impactul propriei opere. Deși, poate sugestive, aceste cantonări în concret ale personalității autorului, în opinia noastră nu suplinesc, dacă nu o Prefață, măcar lipsa unui Tabel cronologic sau a unei eventuale Note a traducătorului.

Proiectat brusc, fără nici un fel de comentariu călăuzitor în universul urmuzian, cititorul variantei franceze propuse de Daniel Gălățanu are surpriza plăcută a unui text cursiv, în esență bine cumpănit, cu echivalențe corecte și fidele față de original și care, mai ales, respectă / reproduce farmecul originar al scriiturii.

Ca orice versiune într-o limbă străină a textului urmuzian, cea a profesorului gălățean oferă și un consistent material de reflecție asupra traducerii înseși, a libertății și îndatoririlor traducătorului față de textul-bază, în condițiile restricțiilor sugestivității de tip modern, simbolic polisemice.

Soluția de abordare a textului propusă de traducător este asumarea transpunerii, a unei „lecturi fidele” a scrierii originare, cu inerentele riscuri și cu pericolele, unei asemenea provocări. Astfel, traducătorului i se întâmplă, pe alocuri, să cadă în capcana intervenției în text, dintr-un anumit autoritarism al opiniei sau din reflexul mai puțin academic și mai accentuat didactic al „lecturii dirijate”.

De exemplu, chiar în Pâlnia și Stamate, capodopera urmuziană, preocupat excesiv de șlefuirea viziunii auctoriale în limba țintă, traducătorul trădează omnisciența neutră urmuziană, acea voce din „off”, care enumeră, impersonal, dominant în enunțuri nominale, introducând perspectiva naratorului implicat, (re)activ față de obiectul evocării sale expozitive. Vizualitatea iruptivă, independentă de orice subiect perceptiv, a enunțului urmuzian („În față, salonul somptuos, al cărui perete din fund este ocupat de o bibliotecă de stejar masiv, totdeauna strîns înfășurată în cearceafuri ude...) este încătușată în expresia rigidă a reacției individualizate („On est d’abord frappé par le somptueux salon dont le mur du fond est occupé par une bibliothèque en chêne massif, enchaînée incessamment et fermement dans des draps mouillés.”). Deranjante sunt aici și eufonia (dintre „chêne” și „enchaîné” – voită?), dar și neglijența de traducere, care trădează sensul originalului, propunând în franceză un alt tip de fractură logică decât cea avută în vedere de scriitor, adică diferența dintre urmuzianul „înfășurată” și echivalența în franceză pentru „ înlănțuită.”

Nicolae Comănescu, Acrilic pe pânză
Nicolae Comănescu, Acrilic pe pânză

Opțiunea pentru transpunere a lui Daniel Gălățanu și conștiința libertăților asumate pentru a reda spiritul operei urmuziene, uneori prin forme distincte de traducere indirectă, impun frecvența notelor de subsol. În măsura în care sunt expresia acestor aspecte, ele sunt salutare. Problema utilității multor altele, riscul ruperii coerenței textului, mai ales în condițiile ediției bilingve cu pagini alternante în cele două idiomuri, atitudinea ex-catedra trădată de diversitatea de domenii asupra cărora oferă informații, pregnanța prezenței / personalității traducătorului, fie și „exilat” la subsol sunt tot atâtea aspecte pe care le sugerează această versiune franceză a textului urmuzian.

Prin note, traducătorul explică și se explică excesiv. Multe informații de natură extraestetică, îndeobște istorice, dinamitează, prin cantonare în contextul limitat al momentului, caracterul larg generalizant, atemporal al scriiturii urmuziene. Explicitări punctuale pe marginea textului ca trimiteri ale sintagmelor urmuziene la „asaltul ideilor marxist leniniste” (p. 23), „problema agrară” (p. 45), Garda de fier și „conceptul Űbermensch” (p. 93) coboară în opinia noastră protestul urmuzian împotriva unei epoci și a literaturității ei la nivelul parodiei față de modelul concret și al satirei la adresa realităților naționale. Ele și-ar găsi poate un loc mai firesc într-o coerentă și nuanțată Notă a traducătorului, introductivă pentru întregul volum… Alte note, care fie că impun dictatorial, prin motivarea selecției de termeni, lectura psihanalitică (p. 21, p. 37), fie că trădează un anume orgoliu narcisist al traducătorului (p. 81) se cer imperios nuanțate, cu eliminarea „codului de interpretare” (primele două menționate ) sau scoase cu totul (histrionic academica notă de raportare la Rimbaud!, de la p. 81).

La capitolul reușitele volumului bilingv, nu putem să nu remarcăm faptul că ele sunt reale și numeroase, reflexe ale migalei de artizan a unei (uneori prea) șlefuite traduceri indirecte prin modulare. Astfel, pentru titlul Pâlnia și Stamate, traducătorul alege chantepleure ca echivalent pentru pâlnie și își și explică, prudent, opțiunea (în nota de subsol de la pagina 17): „Cet être de sexe féminin est la raison pour la quelle le traducteur a préféré choisir „chantepleure” au lieu du terme plus usuel entonnoir, d’autant plus qu’en roumain le terme «pâlnie” est, bien sûr, un nom féminin” [«Această ființă – care apare în text (s.n.) – este motivul pentru care traducătorul a preferat să aleagă «chantepleure» în loc de mai uzualul «entonnoir», cu atât mai mult cu cât în română termenul «pâlnie» este, bineînțeles, un substantiv feminin].

Chiar dacă traducătorul s-a lăsat purtat de text și recunoaște – cu onestitate – că alegerea sa este impusă de o problemă de logică a textului la transpunerea în limba-țintă, nu putem să nu remarcăm impactul opțiunii lexicale asupra semnificației globale a textului. Am merge ceva mai departe, considerând că, în opinia noastră, selecția termenului este inspirată, și nu numai din acest îndreptățit considerent tehnic, legat de substanța scriiturii. Ea pare chiar să impună o anumită cheie de decodare a întregii scrieri.

Asociat numelui propriu Stamate ca titlu al unui «roman în patru părți», banalul, comunul, a(nti)literarul, prea uzitat și uzualul entonnoir – respins de traducător – ar sugera decorul alunecării, al (de)căderii din final,. De altfel, și sinonimia termenului cu avaloir (= “înghițire, gâtlej”) și originea lui din entonner (= „a pune un lichid într-un butoi”; tonneau = “butoi”) evocă simbolic (s)curgerea, prelingerea, marea alunecare «dincolo» (de orice limite: ale vieții, ale păcatului sau ale plăcerii). Ca semnificație alegorică a întregului text, entonnoir ar impune o elipsă în traducerea pasajului la care trimite nota, echivalentul francez al lui pâlnie fiind masculin și impunând eliminarea sintagmei «cet être de sexe féminin». Totodată, în plan semantico-sugestiv, el ar fi cumva restrictiv, cantonînd lucrarea în sfera “denunțurilor” și a “condamnărilor” estetice definitive, tipic avangardiste.

Opțiunea traducătorului pentru termenul tehnic și mai specializat deschide textul spre jocul spectaculos al semnificațiilor unei literaturități absurde. Conotațiile eventuale ale lui entonnoir în traducerea titlului nu se pierd prin opțiunea pentru chantepleure, întrucât ele ne par oricum concentrate în sugestivitatea numelui propriu din titlu («romanescul» Stamate!). În schimb, căderea în derizoriu a marilor mituri, vidate de sens și excesiv de uz(i)tate, ca orice tip de expresie / comunicare estetică în contemporaneitate pare sugerată de alegerea traducătorului. Selecția lexicală devine astfel și expresia unei lecturi simbolic-interpretative. Chantepleure este un termen compus (chanter = a cânta + pleurer = a plânge) și pare o aluzie simbolică și la cântecul sirenelor, dar și la tragicul ludic al jocului erotic eșuat (evocat în partea III a „romanului”). Ea trasează reperele unui antiroman, al unei pastișe intens critice, de satirizare prin implozie a locurilor comune ale speciei literare asumate de autor în subtitlu, ca și ale “rădăcinilor” și patternurilor ei mitice, consacrate.

Tot o inspirată cheie de lectură oferă și transpunerea în franceză a poemului lui Urmuz, Cronicari (fabulă). Aici, ritmul și dinamica interioară, dar, mai ales spiritul textului își află expresia sugestivă în limba-țintă. Incipitul, binecunoscutul „Cică niște cronicari / Duceau lipsă de șalvari” se regăsește pe deplin în subtil arhaizantul – cronicăresc, în acord cu titlul – „Des chroniqueurs, le bruit courut / Avoir un habit turc, auraient voulu”. Tot aici, expresiva substituție de termeni (cerută de necesități prozodice) reușește performanța de a nu altera ludicul versurilor, menținând coerența și coeziunea proprie, dar a-logic-formală a scriiturii. Astfel, unitatea sursă: „Neștiind că Aristotel / Nu văzuse ostropel” devine „Ne sachant qu’Aristote / N’avait connu la compote.” Ingenioasă ni se pare și rezolvarea problemelor de echivalență din ultimele versuri ale „fabulei” („Et s’exclame: Sarafoff / Sert-toi d’une orloff! pentru „Și exclamă:Sarafoff, / Servește-te de cartof!”. Considerăm binevenită și nota care o explicitează.

Foarte izbutită, în spiritul „filozoficului” „ei și” sau mai pregnantului „haida-de!” este și traducerea moralei, ludic-academică și esențial urmuziană: „Le pelican et son double”. Mărturisim că suntem nedumeriți de ce traducătorul optează pentru rigidul moralité în defavoarea mai concentrat-edifiantului morale. Apreciind corectitudinea și expresivitatea variantei sale, nu putem rezista tentației de a-i semnala lui Daniel Gălățeanu și alte sensuri ale termenului babiță și deci alte posibile expresii ale „moralei”: regionalul babă și învechitul nesăturat

Frecvența reușitelor surprinzătoare, corectitudinea constantă a traducerii franceze, fără păcate la nivel semantic, dă cititorului satisfacția firescului, a fluenței în limba-țintă, a acelui moment de uitare a faptului că scriitorul aparține altui spațiu cultural, adică tocmai girul traducerii reușite.

Dacă traducătorul ar înțelege să-și elimine intervențiile din text și să (se) dea afară din notele de subsol, o a doua ediție a acestei prime versiuni în franceză din secolul XXI – integrală? – a operei lui Urmuz și-ar impune pe drept statutul de reper pentru următoarele…


[1] Urmuz (Demetru-Demetrescu Buzău), Pages bizarres, traduction du roumain et notes par Daniel Gălăţanu, Editura Zigotto, Galaţi, 2015.

Lasă un răspuns