Traducătorul în biblioteca zidită – fragment*

0
117

Nu cunosc o abordare critică mai strâns aderentă la text decât traducerea. Și cu cât textul e mai amplu, mai ambiguu și mai sinuos, cu atâta traducerea, această conviețuire spațio-temporală, pas cu pas și clipă de clipă, cu masa discursului original în integralitatea sa treptat dezvăluită, este somată să-și producă în chip și mai nuanțat, și mai exact totodată, criteriile de interpretare și instrumentele de transvazare în alt recipient și pe altă platformă a locurilor originale și originare.

Sorin Mărculescu
Sorin Mărculescu

În asemenea măsură încât, în prezența unui masiv cu doi versanți atât de diferiți și totodată atât de solidari cum este Don Quijote, cu cele două părți ale sale, separate de canionul deceniului scurs între ele și populat de atâtea opere publicate, după o tăcere atât de îndelungată, recuperator și frenetic, în ultimii șase ani de viață (Nuvele exemplare, Călătorie la Parnas, Opt comedii și opt intermedii, plus alte scrieri pesemne definitiv pierdute: Las semanas del jardín și El famoso Bernardo)[1], generarea prin traducere a unei replici echivalente, presupunând reconstrucția plauzibilă a unei orografii simetrice în zone adeseori inospitaliere sau inadecvate, cum este cazul ariilor culturale tot mai distanțate de sursă, presupune un soi de replică discursivă și narativă care se epuizează pe măsura desfășurării sale fără a fi niciodată sigură că planul de desfășurare a fost cel nimerit.

Pericolul major, în cazul în care traducătorul, ca scriitor subaltern, vrea să-și autonomizeze și statutul de critic și sã evadeze din pelerinajul mimetic întreprins în principiu cu fidelitate și modestie prin toate meandrele și accidentele textului originar, supunând opera abordată unei contemplații din exterior, este, îndrăznesc să spun, afazia critică subsecventă, exprimată printr-un sentiment de inutilitate a unui asemenea demers de abordare a cărții în chestiune, exact ca în cazul unei opere proprii, pe care decența și teama de minimalizare sau de pletoră te opresc să ți-o comentezi altfel decât ai făcut scriind-o. Reconstruirea tuturor datelor originale în alt mediu lingvistic și, cum am mai sugerat, în altă cultură lipsită de tangențe istoric sincrone cu cea spaniolă a fost atât de acaparatoare, încât realizarea ei m-a obligat să-mi dezvolt un instrumentar critic implicit pe care, probabil, numai îndepărtarea în timp de febricitatea traducerii și revizuirii integrale a textului îmi va permite să-l dezvolt ca pe o abordare critică propriu-zisă, mai detașată și mai obiectivă. Dar nu știu și dacă neapărat necesară.

Oricum, traducerea literară, în toate sensurile intuite și de Cervantes, e, lăsând la o parte infrastructura filologică obligatorie, o operație scriitoricească sui generis, întemeiată, ca și producția literară originală, pe o facultate ce s-a numit, cu un termen azi aproape desuet, ingenium (sp. ingenio, it. ingegno, echivalabil prin „ingeniozitate“), sau cu altul, și mai suspect, inspirație. Mediu estetic fiindu-i cuvântul, opera literară, ca sprachliches Kunstwerk, nu face decât să confirme și condiția babelică a literaturii care nu poate exista fără traduceri, iar traducerilor literare le revine misiunea de a lărgi spre alte arii lingvistice raza de acțiune a originalului, fiecare dintre ele separându-se de cea originară printr-o succesiune de bariere lingvistice care le asigură orizonturi de ființare autonome; traducerea e un excelent exemplu de „deschidere“ prin „închidere“: este asemănătoare cu un portret în care subiectul e prezent, fiindu-și însă inaccesibil și de nerecunoscut fără cheile noilor limbi în care se manifestă, spre deosebire de artele plastice sau muzicale, unde problema reproducerii sau a replicii se pune în cu totul alți termeni. Un șir nesfârșit de nostalgii ale Sursei, reciproc incomunicabile, palpită pe rafturile Bibliotecii zidite din casa lui don Quijote, unde s-ar înșira, una lângă alta, sutele de traduceri din, în speță, Don Quijote. Același în neaceleași. Căci, traducând „o carte“, nu faci decât să deschizi „un eveniment“, pentru a-l închide în raport cu cel dintâi, cu cel generator. Traducând „un autor“, deschizi, înainte de a-l închide, „un întreg vital“, împrejurare esențială din punct de vedere ontologic și, ca atare, hermeneutic. Precara creativitate mundană, năzuind la statutul de totalitate sieși suficientă, tinde să imite creativitatea altitudinii metafizice supreme. Gândind așa, lucrurile stau aidoma și în cazul literaturii originale, care descinde dintr-un prototip inaccesibil și nouă, și autorilor, dar și în cel, subordonat, al traducerii, lucrare derivată dintr-un prototip cunoscut, dar de care se îndepărtează mai mult sau mai puțin. (…)

Cervantes își presară romanul cu considerații directe și de-a dreptul descurajante despre traductibilitatea propriu-zisă și despre valoarea traducerilor. Astfel, în episodul celebru al „puricării“ (escrutinio) bibliotecii lui don Quijote, venind vorba despre Ariosto, preotul declară ritos că, dacă-l va găsi printre celelalte cărți „pe altă limbă decât pe-a lui, nu-i voi arăta nici pic de respect, dar, dacă va vorbi pe limba lui, mi-l voi pune pe creștet“ (DQ I, 6, p. 66, editura Paralela 45, București, 2009), vădindu-se totuși indulgent cu unul din traducătorii care l-au adus în Spania și l-au făcut castilian, cu toate că și acela i-a răpit astfel mult din valoarea sa nativă (ibidem); în același context, același personaj se declară de asemenea împotriva traducerilor în versuri (DQI, 6, p. 67), de la bun început sortite unui eșec cel mult onorabil, de oricâtă grijă și abilitate ar da dovadă autorii lor (ceea ce m-a pus la grea încercare când m-am confruntat cu cele peste cinci mii de versuri din Galateea…). Toate aceste idei sunt reluate și nuanțate în intervențiile lui don Quijote cu prilejul vizitei făcute la tipografia din Barcelona, unde protagonistul romanului propune și foarte cunoscuta, chiar dacă nu absolut originala comparație (DQ II, 62, p. 514, n. 877) dintre traduceri și tapiseriile flamande privite pe dos: „Me parece que el traducir de una lengua en otra, como no sea de las reinas de las lenguas, griega y latina, es como quien mira los tapices flamencos por el revés, que aunque se veen las figuras, son llenas de hilos que las escurecen y no se veen con la lisura y tez de la haz…“ sau, așa cum sună pasajul în întregime, transpus, vrând, nevrând, în românește: „și totuși mi se pare cã traducerea dintr-o limbă într-alta, dacă nu e vorba de reginele limbilor, greaca și latina, e ca și cum ai privi tapiseriile flamande pe dos, căci, deși personajele se văd, ele sunt pline de fire care le întunecă și nu se văd cu netezimea și pielea feței; iar traducerea din limbi ușoare nu dovedește nici ingeniozitate, nici elocință, așa cum nu le dovedește cel ce transpune sau copiază o hârtie după altă hârtie. Dar nu vreau să trag de-aici concluzia că îndeletnicirea traducerii n-ar fi lăudabilă, fiindcă omul s-ar putea ocupa și cu alte lucruri mai rele și care i-ar aduce mai puțin folos.“

Să ne oprim câteva clipe asupra acestor reflecții descurajante. Ce înțelege oare Cervantes prin distincția dintre traducerile din limbile clasice, „reginele limbilor“, cu alte cuvinte greaca și latina, și „traducerea din limbi ușoare“? S-ar crede că are în vedere o poziție de prestigiu a limbilor de pornire, care pot înnobila limbile țintă; s-ar putea referi de asemenea la gradul de dificultate al acelor limbi, la ucenicia mult mai severă și mai îndelungată cerută de stăpânirea lor ca să atingi un grad de cunoaștere suficient spre a le aborda în calitate de traducător. Oricum, a traduce din limbile clasice ar fi ceva vrednic de apreciere. Pe de o parte. Pe de alta, își îndulcește don Quijote aprecierile, cu un dram de ironie, perfect îndreptățită de altfel, nu se poate afirma răspicat că „îndeletnicirea traducerii“ „n-ar fi lăudabilă“, deoarece există și alte ocupații „mai rele“ și mai puțin aducătoare de folos. Deci reflecțiile joacă aici atât în registrul lingvistic și tehnic, cât și în cel compensator, de ordin moral sau social și utilitar, cel din urmă fiind și cel mai trist consolator. Ar fi, cu alte cuvinte, mult mai recomandabil să te îndeletnicești cu traducerile decât să joci cărți, să trăiești din caniotă sau să colaborezi infracțional cu pegra delincventă etc. Dar să reținem că a traduce din limbi asemănătoare, dintr-o limbă romanică, așadar, în alta, din italiană în spaniolă, după cum afirma don Quijote (ori Cervantes însuși?) sau, adaug eu, timorat, din spaniolă în română, deși distanța în spațiu și timp e ceva mai mare decât în primul caz, ar fi un act de pură copiere pe „o hârtie după altă hârtie“. A traduce în limbi asemănătoare cu limba țintă constituie o operație considerată mult mai ușoară și, ca atare, mai puțin onorantă, pe când prestigiul cultural al limbilor clasice e de la bun început împărtășit și traducerii. Descumpănitoare dilemă! Prezența acestor reflecții este îndreptățită de însăși împrejurarea că Don Quijote însuși ar fi în cea mai mare parte, după cum vrea să acrediteze „Supraautorul“ său, Cervantes sau Eu-l prezent încă din „Prolog“, rezultatul unei traduceri din arabă în castilianã, realizată într-un timp extrem de scurt (o lună și jumătate!), după ce Supraautorul sau „autorul secund“ (DQ I, 9, p. 91) și-a cumpărat din talciocul toledan, propriul manuscris[2]. Pe baza unor asemenea criterii, Don Quijote însuși, chiar dacă nu este o traducere dintr-o limbă-regină (greaca sau latina), ar fi produsul unei tălmăciri dintr-o limbă foarte diferită, foarte depărtată de spaniolă, și anume din limba arabă, ceea ce i-ar explica măcar parțial reușita și superioritatea, chiar dacă „autorul“ traducerii este un neprofesionist (moriscul din Alcaná-ua toledană). Iatã, dar, de ce anume se izbesc de la bun început traducătorii uneia dintre, totuși, cele mai traduse cărți ale omenirii: o serie de obstacole teoretice și tehnice consemnate în bună parte și de actualele discuții traductologice, dar foarte rar, poate niciodată, puse în vedetă într-o operă de ficțiune aparținând unei epocă în care asemenea preocupări abia începeau să se contureze. La asta se adaugă handicapul, respectiv avantajul, direct proporțional cu distanța lingvistică dintre limba de oricine și limba țintă. Una e deci să traduci Don Quijote de la Mancha într-o limbă romanică, alta să-l transpui într-o limbă germanică, ugro-finică, sino-tibetană etc. Și în fapt așa stau lucrurile într-o bună măsură. Mai mult, marele roman își poartă la vedere și își explică principiile autoproductive, formulele pe care i se întemeiază construcția liniară la o primă privire extrem de simplă, dar pe care Cervantes, „autorul”, face tot posibilul să le ascundă, conferindu-le astfel profunzimea intangibilității, după cum și propria personalitate și-o maschează printr-o infinitate de procedee ingenioase. Și chiar dacă multe dintre acestea au devenit curente în proza ultimelor două secole, nu trebuie uitat că Don Quijote a fost cu adevărat primul roman modern, primul roman care, în această calitate, și-a riscat destinul și în plan metaliterar.


[*] din studiul introductiv la Miguel de Cervantes, Don Quijote de la Mancha I, editura Paralela 45, București, 2009;
[1] Prima a fost publicată, sub forma unor fragmente atribuibile lui Cervantes: Miguel de Cervantes, Las Semanas del jardín, estudio, edición y facsímil del manuscrito de Daniel Eisenberg, Ediciones de la diputación de Salamanca, 1988. Același cervantist face o ingenioasă încercare de reconstituire a presupusului roman cavaleresc pe care ar fi intenționat să-l scrie Cervantes, El famoso Bernardo, în cartea sa A Study of „Don Quijote“, Juan de la Cuesta, Newark, 1987, trad. spaniolă: La interpretación cervantina del „Quijote“, trad. de Isabel Verdaguer, Compañía Literaria, Madrid, 1995, accesibilã și pe internet în portalul Cervantesvirtual.com.
[2] Semnalez amplul eseu al lui Juan Carlos Rodríguez, El escritor que comprósu propio libro, Para leer El Quijote, Debate, Random House Mondadori, Barcelona,2003. Ușor inexact încă din titlu (pentru că „autorul“ și-a cumpãrat „manuscrisul“, nu „cartea“), metafora critică fundamentală avansată este compromisă, în pofida unor analize interesante, de reducționisme marxizante a căror stafie continuă să bântuie prin Europa.

Lasă un răspuns