Shakespeare – 400

0
129

În 2014 întreaga omenire a aniversat 450 de ani de la nașterea Marelui Will; la doar doi ani de la această sărbătoare mondială, iată că pe mapamond se comemorează 400 de ani de la moartea Bardului, cum îi spun englezii, dar și a marelui Cervantes, care, spre sfârșitul carierei, i-a oferit lui Shakespeare și mai tânărului său colaborator John Fletcher subiectul piesei Cardenio.

George Volceanov
George Volceanov

2016 este anul în care cultura română și mediul universitar s-ar cuveni să comemoreze și 25 de ani de la dispariția prematură a celui socotit cel mai mare anglist român al tuturor timpurilor. Îi voi dedica un articol separat în luna octombrie – aici mă voi limita doar la a menționa faptul că din școala lui Leon Levițchi se revendică o serie de nume importante ale anglisticii românești (în frunte cu Andrei Bantaș și Mihaela Irimia), conducători de doctorate dedicate lui Shakespeare (Mădălina Nicolaescu și Emil Sîrbulescu), dar și traducători, printre ei și Violeta Popa și subsemnatul, inițiatorii noii ediții a integralei Shakespeare în limba română.

Noua ediție Shakespeare, lansată în anul 2010, are o proto-istorie mai puțin cunoscută. Leon Levițchi, din poziția de mentor, a fost cel care mi-a stimulat apetitul pentru cercetare și pentru traducerea în versuri. Lui îi datorez întâlnirea, în noiembrie 1980, cu textul inedit, necunoscut la acea dată în România, al piesei The Two Noble Kinsmen (Doi veri de stirpe aleasă), atribuită lui Shakespeare încă din secolele XVIII-XIX, dar acceptată în canon abia în ediția Oxford 1986 a Operelor complete. Inclusă și în integrala Shakespeare a rivalilor de la Arden și Norton, piesa s-a bucurat de zeci de montări în ultimele decenii. Citind-o și traducând-o, am aflat că „testamentul literar” al lui Shakespeare nu este epilogul la Furtuna, rostit de Prospero, ci replica finală a piesei de mai târziu, rostită de Tezeu, chintesență a scepticismului unui Shakespeare ajuns la maturitate. A unui autor care, în opinia lui Thomas Quincey, reușea să dea literaturii engleze cea mai înaltă poezie cu putință, căci Doi veri de stirpe aleasă abundă în pasaje poetice. Dar iată cuvintele lui Tezeu, care au văzut pentru întâia oară lumina tiparului în ediția bilingvă apărută la Editura Polirom în anul 2002:

Zei din Ceruri,
Faceți din noi ce vreți! Ne bucură
Ce n-avem, ce-i al nostru nu ne place
Și, -oricum am da-o, tot copii rămânem.
Vai, de ne-am mulțumi cu ce avem
Și nu ne-am mai sfădi cu voi, ce sunteți
Cu mult deasupra noastră. Hai, să mergem,
Cu bucurie și durere-n suflet,
Așa cum se cuvine-n ceasul ăsta
.

Un an mai târziu, în 2003, am publicat la Editura Paralela 45, tot în premieră națională, piesa Eduard al III-lea, inclusă în canonul shakespearian în 1996 (prin ediția îngrijită de Eric Sams la Yale University Press, după care a urmat, în 1998, ediția îngrijită de eminentul traducător, editor și shakespearolog Giorgio Melchiori, în seria The New Cambridge Shakespeare). Publicarea traducerii, la acea dată, cu numele lui Shakespeare pe copertă, ar fi putut fi considerat un act temerar, căci piesa a fost întâia oară inclusă în integrala Oxford abia în 2004. La data când scriu aceste rânduri, am fost contactat de serviciul de copyright al lui Oxford University Press, care îmi cere permisiunea de a cita un paragraf despre Eduard al III-lea dintr-un articol prezentat în toamna anului 2011 la Universitatea de Vest Paris-Nanterre, scris în colaborare cu Richard Proudfoot – fost profesor la King’s College și editor-general al seriei Arden Shakespeare, expertul suprem în materie de Eduard al III-lea. Articolul se intitula Regele Eduard al III-lea cucerește România și prezenta cronica detaliată a montării semnate de cuplul Tocilescu – Caramitru pe scena Naționalului bucureștean în 2008 (cu o memorabilă distribuție din care făceau parte, printre alții, regretații Șerban Ionescu, Mircea Anca și Eusebiu Ștefănescu, Simona Bondoc, Crina Mureșan, Daniel Badale, Dragoș Stemate și Constantin Dinulescu), precum și ecourile din presa de specialitate și din lumea teatrului. Atât la masa de lucru, ca traducător, cât și ca spectator pierdut în mulțimea din Sala Mare a Teatrului Național, am rămas fascinat de frumusețea a două pasaje de mare forță poetică: cel dintâi, descrierea unei bătălii navale, excelent susținută de actorul Dani Popescu, adus de la Teatrul Nottara special pentru acest spectacol, suna astfel:

Când v-am văzut eu cea din urmă dată,
S-au năpustit cu inimi de oțel,
Cu ură, cu nădejde și cu spaimă
Să se înfrunte, cele două flote.
Când s-au ciocnit, potop de lovituri
Căzu pe nava noastră amiral
Trimise de pe-a lor. Văzând aceasta,
Și celelalte vase începură
Să-și dea arvună la prăpădul care
Avea să vie. Ca balauri crânceni
S-au încleștat, din pântece de foc
Scuipând duium de vestitori ai morții,
Iar ziua s-a schimbat în noapte sumbră
Și bezna pe cei vii i-a-nvăluit
Ca și pe proaspeții răpuși; timp nimeni
N-avea de la prieteni să-și mai ia
Adio; chiar de-ar fi avut, vacarmul
Pe toți îi preschimba în surdomuți.
Iar apa mării, la intrarea-n radă
S-a înroșit de sângele prelins
Prin crăpăturile bordajului,
Țâșnind șuvoi din trupuri schilodite.
Ici câte-un cap zbura desprins de trup,
Iar colo mâini, picioare sfârtecate
Se înălțau în aer azvârlite
Ca praful verii-nvolburat de vânt.
Atunci să fi văzut cum se-nclinau,
Trosnind, corăbiile despicate
Și cum se scufundau cutremurate
În hăul spumegând, cum dispăreau
Semețele catarge. Încercarăm
Tot felul de manevre și-n atac,
Și-n apărare. S-au vădit acum
Curajul și tăria, hotărârea
Și lașitatea; unii se luptau
Pentru renume, alții – ca să scape.
Strașnic se mai bătu și Nonpareille;
La fel, Năpârca Neagră din Boulogne,
Nava de-o frumusețe nepereche.
Zadarnic: soare, vânt, maree, toate
S-au dat cu-ale dușmanului armate,
Silindu-ne să dăm ’napoi. Deja
Au debarcat. La ceas nepotrivit
Am fost înfrânți, iar ei au biruit.

Al doilea pasaj, rostit de Bopsi Dinulescu (în rolul Lordului Audley), în replică la atitudinea anxioasă a tânărului Prinț Eduard (Prințul Negru, interpretat de către Daniel Badale) m-a frapat prin eminescianismul ei, prin felul în care pune problema raportului dintre viață și moarte:

Ca viața-i moartea – lucru-obișnuit.
Pe-oricare-o vrem, ele se-aleargă-ntruna,
Căci chiar din clipa-n care ne-am născut,
Noi moartea o vânăm necontenit.
Boboc și floare, – apoi sămânță suntem,
Curând ne scuturăm și scai ne ținem
De moarte, ca și umbrele de trupuri.
Iar de-o vânăm, de ce să ne spăimânte?
De ne spăimântă, de ce-o urmărim?
De-o urmărim, cum s-o mai ocolim?
Temându-ne, prin teamă, noi grăbim
Sorocul când ne-nhață cea temută.
De nu ne temem, orișice am face,
Tot nu putem scăpa de ce ni-i scris,
Și-oricum cădem, că pârguiți, că putrezi –
Depinde doar de loteria sorții.

Scepticilor, care se îndoiesc că pe vremea lui Shakespeare ar fi putut exista o loterie, deci că și traducerea este modernizată în chip forțat, țin să le atrag atenția că Elisabeta I înființase încă din 1569 loteria de stat, cu lozuri în valoare de 10 șilingi, fără nici un loz 100% perdant (fiecare loz avea garantat un „câștig” minim de doi șilingi).

Shakespeare n-a fost un mare gânditor și în niciun caz un filozof, precum și-l imagina Leon Levițchi în anii 1970-1980, dar avea o memorie extraordinară, înregistrând pe bandă rulantă toate proverbele, maximele, cugetările pe care se întâmpla să le audă în diferite împrejurări. Personajul Warwick, întruchipat de regretatul Eusebiu Ștefănescu, unul dintre cei mai buni recitatori de poezie ai ultimelor decenii, avea mai multe calupuri de „învățăminte” dintre care, în încheierea acestui moment evocator – al lui Shakespeare și al actorilor care au trecut în neființă de la data premierei (26 ianuarie 2008) – l-am reținut pe acesta:

Cu cât mai mare ești, mai mare-i fapta,
Bună sau rea, la care te înhami[1].
Privit la soare, -un fir de praf îți pare
Mai plin decât e-n fapt. Mai iute strică
Al verii soare-ncins scârbosul stârv
Pe care, chipurile, îl sărută.
Securile vârtoase fac prăpăd;
Păcatul făptuit în sfânt lăcaș
De zece ori mai greu e; fapta rea
A celui la putere-i și păcat,
Și ațâțare; -mbracă o maimuță
În strai brodat cu fir de-argint – găteala-i
Ne va spori disprețul pentru fiară[2].
Destule pilde-aș mai avea, legate
De fala lui și înjosirea ta:
Stă rău otrava-ntr-un potir de aur[3];
Când fulgeră, mai neagră-i noaptea neagră;
Crini putrezi put mai rău ca buruiana;
Cei mari, greșind, în măreția lor,
Vor fi batjocoriți de mii de ori.

Sunt învățături pe care ar fi bine să le citească și clasa politică românească – asta apropo și de faptul că Donald Trump ține în S.U.A. discursuri electorale brodate în jurul monologului To be or not to be. Teatrul shakespearian, fără a fi moralist, trasează exemplare coduri de conduită – pentru cine are urechi să audă și ochi să vadă.


[1] Acest proverb a fost dezvoltat de Shakespeare în Sonetul 94.
[2] „Maimuţa tot maimuţă rămâne, chiar dacă o îmbraci în purpură” este un proverb preluat din Adagia lui Erasmus.
[3] Venenum in auro bibitur (otrava se bea din cupe de aur) este un vers din tragedia senecană Thyestes, care a influenţat enorm sângeroasele tragedii elisabetane ale răzbunării (Tragedia spaniolă de Thomas Kyd, Hamlet de Shakespeare, Răzbunarea lui Antonio de John Marston, Tragedia răzbunătorului de Cyril Tourneur, Răzbunarea lui Bussy d’Ambois de George Chapman etc.), cu intriga axată pe lex talionis.

Lasă un răspuns