Shakespeare, cu nemăsură

0
336
Traducere de George Volceanov
Traducere de George Volceanov

 

                      MĂSURĂ PENTRU MĂSURĂ (fragment din III, 1)

 

CLAUDIO: Ce alinare îmi aduci, surioară?
ISABELLA: Păăăi,
Ca toate alinările, e bună.
Având afaceri de-ncheiat cu Cerul,
Angelo vrea să-i fii ambasadorul,
Să-l reprezinți acolo permanent;
Deci, pregătește-te rapid, căci mâine
Pornești la drum.
CLAUDIO: Nu-i cale de scăpare?
ISABELLA: Ar fi dacă, pentru-a salva un cap,
Am frânge-o inimă.
CLAUDIO: Și-n ce constă?
ISABELLA: Da, frate, poți trăi: judecătorul,
În mila lui, e diabolic – dacă
Îi ceri, te lasă-n viață, dar te și
Înlănțuiește până mori.
CLAUDIO: Pe viață?
ISABELLA: Te-ar ține-ntemnițat pe viață, da,
Legat de-un gând, chiar de-ai putea să umbli
În lumea-ntreagă.
CLAUDIO: Dar ce fel de gând?
ISABELLA: De gândul că, dându-ți consimțământul,
Te-ai trezi gol-goluț, lipsit de-onoare,
Ca un copac cu scoarța jupuită.
CLAUDIO:Nu te-nțeleg.
ISABELLA: Mă îngrozește gândul
C-ai să alegi o viață agitată,
Vreo șase-șapte ierni în locul cinstei
Nepieritoare. Ai curaj să mori?
Nu moartea, gândul morții ne-nspăimântă;
Când moare, un uriaș nu suferă
Mai mult decât un biet gândac pe care
Călcăm fără să vrem.
CLAUDIO:Spune-mi, te rog,
De ce mă umilești în halul ăsta? Crezi
Că am să prind curaj dacă-mi vorbești
Cu milă și blândețe, metaforic?
De-o fi să mor, am să întâmpin bezna
Ca pe-o mireasă și-am s-o strâng în brațe.
ISABELLA: Așa te vreau; așa ar fi vorbit
Și răposatul nostru tată. Da;
Va trebui să mori, căci ești prea nobil
Să-ți cumperi viața într-un chip abject.
Acest locțiitor cu chip de înger,
Sobru, la vorbă meșter mare, dă
La cap puștimii și-i îneacă-n apă
Greșelile la fel cum face șoimul
Cu prada sa, dar e un diavol; scoate-i
Nămolul și-ai să vezi un iaz la fel
De-adânc ca iadul.
CLAUDIO: Angelo, severul?
ISABELLA: Vai, diavolul îmbracă-n strai de gală
Până și trupul cel mai blestemat.
Tu ai putea să crezi că, dacă eu
Îi dăruiesc virginitatea mea,
Tu ai scăpa?
CLAUDIO: Pe Ceruri, nu se poate!
ISABELLA: Ba da, prin putredul păcat comis
Cu mine, te-ar lăsa, la rândul tău,
Să stărui în păcat. Dacă la noapte
Nu fac ce-mi este silă să numesc,
Mâine-ai să mori.
CLAUDIO: Să nu faci asta!
ISABELLA: De-ar fi în joc doar viața mea,
Să știu că scapi, aș renunța la ea
Ca la un ac.
CLAUDIO: Îți mulțumesc din suflet.
ISABELLA: Deci, pregătește-te să mori chiar mâine.
CLAUDIO:Bine. E chiar atât de-ntărâtat
Încât ar da cu tifla legii-n loc
Să o aplice? Zău, nu-i un păcat
Sau, dacă e, atunci, e cel mai mic
Din cele șapte păcate de moarte.
ISABELLA: Care zici tu că-i cel mai mic păcat?
CLAUDIO:De-ar fi atât de grav, ar accepta
Osânda veșnică un înțelept
Ca el pentru o clipă de plăcere?
Vai, Isabella!
ISABELLA: Măi, ce tot îndrugi?
CLAUDIO:Moartea-i cumplită.
ISABELLA: Viața rușinoasă
E mai cumplită.
CLAUDIO: Da-i prea-ngrozitor
Să mori fără să știi-ncotro te-ndrepți,
Să zaci în frig, să putrezești și-această
Mișcare caldă, plină de simțire
Să se preschimbe într-un boț de lut,
Iar spiritul ce-a savurat plăcerea
Să fiarbă potopit de foc, s-ajungă-n
Ținutul ghețurilor nesfârșite,
Să-l captureze vânturi nevăzute,
Să-l ia pe sus, să-l poarte-n jurul lumii
Ce-atârnă-n gol, s-ajungi mai rău decât
Damnații toți, pe care, -n clipa morții,
Cu mintea rătăcită, ezitantă,
Ni se năzare că-i vedem urlând.
Cea mai obositoare, cruntă viață,
Cu tot ce-ndură firea – bătrânețea,
Boala, mizeria, temnița – e Raiul
Pe lângă spaima asta provocată
De gândul morții[1].

Nicolae Comănescu, Acrilic pe pânză
Nicolae Comănescu, Acrilic pe pânză

ISABELLA: Vai, vai!
CLAUDIO: Surioară,
Lasă-mă să trăiesc. Firea îți iartă
Păcatul ce l-ai săvârși să scapi
Un frate și-l preschimbă în virtute.
ISABELLA: Vai, animalule! Mișel sperjur,
Destrăbălat netrebnic! Să-ți dau viață
Vânzându-mi trupul? N-ar fi un incest
Să scapi cu viață înjosindu-ți sora?
Ce să mai cred? Dea Domnul ca pe tata
Mama să-l fi-nșelat, căci n-avea cum
Să zămislească-așa vlăstar hidos
Din sângele lui. Te sfidez, piei, mori!
De te-aș putea salva c-un simplu gest,
Tot nu l-aș face; -am să mă rog de mii
De ori să mori, dar n-am să scot
O vorbă să te scap.
CLAUDIO: Stai, Isabella…
ISABELLA: Nu ți-e rușine?! Desfrânarea ta
Nu-i o-ntâmplare, ci un obicei.
Mila, în cazul tău, ar fi codoașă.
Mai bine mori degrabă!
CLAUDIO: Isabella…

HAMLET (fragment din III, 2)

Intră Regina şi Polonius.

POLONIUS: Soseşte-ndată. Să-l luaţi din scurt:
Spuneţi-i, prea s-a întrecut cu gluma
Şi pân’ acum i-aţi tot luat apărarea
În faţa celorlalţi. Eu tac chitic.
Să-i trageţi un perdaf.
REGINA: Stai liniştit,
Nu-ţi face griji; ascunde-te, că vine.
(Polonius se ascunde după perdea.)
 
HAMLET: Zi, mamă, ce s-a întâmplat?
REGINA: Hamlet, rău l-ai jignit pe tatăl tău.
HAMLET: Mamă, rău l-ai jignit pe tatăl meu.
REGINA: Ei, nu, acum vorbeşti să nu adormi.
HAMLET: Iar tu acum eşti neagră-n cerul gurii.
REGINA: Ce-nseamnă asta, Hamlet?
HAMLET: Ce să-nsemne?
REGINA: Uiţi cine sunt?
HAMLET: Pe Sfânta Cruce jur
Că n-am uitat: Regina eşti, soţia
Cumnatului de ieri şi, -oricât aş vrea
Să nu mai fii, mai eşti şi mama mea.
REGINA: Atunci, te las cu alţii să discuţi.
HAMLET: Vino, stai jos, nu te mai agita:
Şi n-ai să pleci cât timp nu-ţi pun în faţă
Oglinda, să te vezi în ea cum eşti.
REGINA: Ce vrei? Doar n-ai de gând să mă omori?
Au, ajutor!
POLONIUS (de după perdea): Ce s-a-ntâmplat? Săriţi!
HAMLET: Un şobolan! Pariez pe un ducat
Că ăsta-i ca şi mort.
(Îl străpunge pe Polonius prin draperie.)
 
POLONIUS: Ah, m-a ucis. (Moare.)
REGINA: O, Doamne, ce-ai făcut?
HAMLET: Păi, nu ştiu: nu cumva e Regele?
REGINA: Ce faptă sângeroasă şi pripită!
HAMLET: Măicuţă, e la fel de sângeroasă
Ca şi asasinarea unui rege
Şi casa ce o ţii cu frate-său.
REGINA: Ai zis asasinarea unui rege?
HAMLET: Întocmai, doamnă. (Către Polonius) Ţie, biet neghiob
Pripit şi nepoftit, îţi spun adio.
Te-am luat drept superiorul tău:
Primeşte-ţi soarta, află ce riscant e
Să-ţi bagi în toate nasul. (Către Regină) Hai, stai jos
Şi nu-ţi mai frânge mâinile, să-ţi frâng
Eu inima, căci zău am să ţi-o frâng,
De-i simţitoare şi de n-a-mpietrit-o
Năravul blestemat, de zi cu zi,
Armura ce opreşte-orice simţire.
REGINA: Dar ce-am făcut de te răsteşti la mine
Cu-atâta îndrăzneală?
HAMLET: Fapta care
O rupe cu sfiala-mbujorată,
’N virtute vede-o cutră, de pe fruntea
Iubirii caste smulge trandafirii
Şi-n loc îi pune-o bubă. Ea preschimbă
Al nunţii jurământ într-un cuvânt
De barbugiu; e fapta care smulge
Din trupul căsniciei sufletul
Şi-n vorbe goale, -aiurea, schimbă crezul.
Roşeşte Cerul la vederea ei
Şi-ngândurat, pământul trist păleşte
Ca-n ziua Judecăţii de Apoi.
REGINA: Dar spune-mi, care e greşeala mea,
De tuni şi fulgeri, şi mă iei la rost?
HAMLET: Priveşte-acest portret, şi pe acesta,[2]
Sunt cei doi fraţi. Câtă delicateţe-i
Pe fruntea asta, zici că e Hyperion
Cu plete lungi, şi Jupiter la chip,
Cu ochi poruncitori ca ai lui Marte,
Ţinuta lui Mercur[3], parcă-l şi vezi
Pe zeul-vestitor pe-un vârf de munte,
Ce trăsături cu-adevărat frumoase,
Pe care zeii toţi şi-au pus pecetea,
S-arate lumii ce înseamn’ un om:
Ţi-a fost bărbat. Şi uite ce urmează:
Soţul de-acum, mucegăit, ce-şi seacă
Fratele rodnic![4] Tu n-ai ochi? Ai dat
Păşunea unui munte-aşa frumos
Pe-o mlaştină? Vorbeşte! Nu ai ochi?
Nu poţi să-i spui iubire, ai o vârstă
La care sângele se potoleşte-n vine
Şi-ascultă de raţiune: ce raţiune
Sare dintr-unu-ntr-altul? Doar ai simţuri –
Altfel, nu te-ai putea mişca. E clar,
Ţi-au damblagit, căci însăşi nebunia
Şi simţurile, cât de subjugate,
Tot au discernământ şi tot mai fac
Alegerea corectă.[5] Zi, ce diavol
Te-a păcălit la baba-oarba?
Ochi fără simţuri, simţuri fără văz,
Urechi fără de mâini şi ochi, mirosul
Lipsit de toate sau partea bolnavă
A unui simţ, nimic din toate astea
N-ar da cu oiştea-n gard ca tine.[6] Vai,
Nu mai roşeşti, ruşine? Iad rebel,
Dacă te răzvrăteşti într-o femeie
Trecută, tinereţii-nfierbântate
Dă-i o virtute moale cum e ceara,
Să şi-o topească-n foc. Şi fără jenă
Să dea atacul pofta ne-nfrânată,
De vreme ce şi gheaţa arde straşnic
Şi raţiunea codoşeşte sexul.

Nicolae Comănescu, Acrilic pe pânză
Nicolae Comănescu, Acrilic pe pânză

REGINA: O, Hamlet, încetează! M-ai făcut
Să mă privesc în suflet şi mi-e plin
De pete negre: n-or să-mi iasă-n veci.
HAMLET: Şi te complaci în patul năclăit,
Ce pute de sudoare şi dezmăţ,
Te giugiuleşti şi cazi la aşternut
În cocina scârboasă…
REGINA: Încetează:
Ţi-s vorbele pumnale. Taci, destul,
Iubitul meu!
HAMLET:C-un ucigaş nemernic,
Un sclav nici o câtime din zecimea
Celui dintâi, un măscărici de rege,
Un manglitor[7] de titlu şi regat,
Care-a furat coroana de pe raft
Vârându-şi-o în buzunar!
REGINA: Destul!
(Intră Stafia.)[8]
HAMLET: C-un saltimbanc în zdrenţe colorate…
Forţe divine, ocrotiţi-mă
Şi apăraţi-mă! – Ce vrei, tu, blândă arătare?
REGINA: Vai, e nebun![9]
HAMLET: Nu vii să-ţi cerţi delăsătorul fiu
Ce, pătimind, îşi pierde timpul şi
Tărăgănează groaznica-ţi poruncă?[10]
Vorbeşte!
STAFIA:Ţine minte: m-am întors
Ca să-ţi ascut intenţia tocită,
Dar vezi că maică-ta a-ncremenit,
Ajut-o să-şi învingă tulburarea:
Cei slabi la trup mai rău se pierd cu firea.
Vorbeşte-i, Hamlet!
HAMLET: Doamnă, cum te simţi?
REGINA: Tu spune-mi cum te simţi, de te holbezi
Şi stai de vorbă cu-aerul pustiu?
Te văd privind cu ochii bulbucaţi
Şi firele de păr ţi s-au sculat
De zici că-s vii, soldaţi când e alarmă
Pe timpul nopţii. Scumpul meu băiat,
Astâmpără-ţi dogoarea-nverşunării
Cu gheaţa calmului. La ce te uiţi?
HAMLET: La el, la el! Ce palid ne priveşte
Cu ochi de jar! El ar înduioşa
Şi pietrele cu-nfăţişarea lui.
(Către Stafie) Nu te uita aşa; mă-nduioşezi
Şi mă abaţi de la cumplita faptă:
Pierzându-şi ea justificarea, -n loc
De sânge, poate, aş vărsa doar lacrimi.
REGINA: Cu cine stai de vorbă?
HAMLET: Tu chiar nu vezi nimic?
REGINA:Nimic, deşi văd tot ce-i de văzut.
HAMLET:Şi nici n-ai auzit nimic?
REGINA: Nimic, afar’ de noi.
HAMLET: Uite-l acolo, cum se furişează.
E tatăl meu, înveşmântat ca-n viaţă!
Uite-l că pleacă, iese-acum pe uşă.
(Iese Stafia.)
REGINA: E plăsmuirea creierului tău.
Sminteala-i meşteră când vine vorba
De-nchipuiri.
HAMLET: Ba nu, şi pulsul meu
E molcom, ca al tău, şi cântul lui
E sănătos. Ce-am spus nu-i nebunie.
Pune-mă la-ncercare, -am să repet
Tot ce-ai să-mi spui, să vezi că nu-s nebun.
Pe sfântul har, măicuţă, nu te unge
Pe suflet c-un balsam amăgitor,
Cum că de vină nu-i păcatul tău,
Ci nebunia mea: pe rana vie
Se face-o crustă, dar sub ea puroiul
Va coace nevăzut.[11] Te spovedeşte,
Căieşte-te de ce-a trecut, evită
Ce va să vină, nu mai îngrăşa
Cu bălegar ciulinii, să sporească.
Iartă-mi virtutea ce morală-ţi face,
Da-n lumea asta plină de osânză,
Virtutea-i cere viciului iertare
Şi-ngăduinţa de a-i face-un bine.
REGINA:Vai, Hamlet, inima îmi frângi în două.
HAMLET: Aruncă-ţi jumătatea rea şi du
O viaţă mai curată cu cealaltă.
Hai, noapte bună, însă nu te duce
În pat la unchiul meu: ia cu-mprumut
Virtute, dacă n-ai. Obişnuinţa-i
Un monstru ce înghite bunul simţ,
Un diavol cu nărav, şi-un înger, totuşi,
Ce poate să îmbrace-n strai ales
Şi-un obicei frumos.[12] În seara asta
Abţine-te, iar data viitoare
Şi mai uşor ai să te poţi abţine.
Deprinderii aproape-i stă-n putinţă
Să schimbe firea, să-l batjocorească
Pe diavol ori să-l zboare-ntr-o secundă.[13]
Hai, noapte bună şi, când vei simţi
Nevoia unei binecuvântări,
Şi eu ţi-oi cere binecuvântarea[14].
(Arătând spre cadavru.)
Cât despre domnul ăsta; -mi pare rău,
Dar Ceru-a vrut el mie şi eu lui
Să-i fiu pedeapsă, prin urmare-am fost
Unealta proniei cereşti. Îl iau
De-aici şi îmi asum răspunderea
Acestei fapte. ’Ţi spun, iar, noapte bună.
Mă port urât din pură omenie:
Rău a-nceput şi mai rău va să fie.
Mai am o vorbă, doamnă scumpă.[15]
REGINA: Şi ce să fac?
HAMLET: Nimic din ce te-am implorat:
Lasă-te ispitită de umflat
La el în pat, să-ţi gâdile obrajii,
Să te alinte, „şoricelule”,
Să-ţi mângâie cu degete spurcate
Gâtul, făcându-te să-i dai pe faţă
Că nu-s nebun cu-adevărat, ci doar
Un prefăcut.[16] Zău, n-ar strica să-i spui;
Cine-ar putea păstra secretu-n faţa
Unui broscoi, motan sau liliac,
De nu Regina mândră, cumpătată
Şi înţeleaptă? Cine-ar mai putea?
Ce-ţi pasă de raţiune sau de taină?
Deschide coşul de pe-acoperiş,
Să zboare păsările, -apoi te vâră,
Ca maimuţoiul din poveste, -n coş,
Să-ncerci să zbori şi tu, şi rupe-ţi gâtul.[17]
REGINA: Te-asigur, de-s cuvintele suflare,
Iar răsuflarea-i viaţă, eu n-am viaţă
Să suflu ce mi-ai spus.

COMEDIA ERORILOR (fragment, III, 2)

SCENA 2

Intră Luciana cu Antifolus din Siracuza.
LUCIANA:Vai, Antifolus, uiți că ai soție
Și, -n primăvara dragostei, ai vrea
Mlădița dragostei, atât de vie,
Să putrezească doar din vina ta?
Dacă te-ai însurat din interes,
De dragul zestrei, poartă-te frumos
Sau, dacă ești cu alta înțeles,
Fii mai discret și fii mai secretos
Și n-o lăsa în suflet să-ți citească,
Nu-ți da-n vileag motivele de-ocară,
Duios fii, blând, necinstei pune-i mască,
Viciu-n straiul virtuții să-i apară.
Mânjita-ți inimă să pară castă,
Cucernic poarte-se păcatul tău
Și fii discret, să n-afle de năpastă.
Nici hoțul care fură nu-i clănțău!
Ți-e dublă vina: o înșeli la pat
Și-o lași să ți-o citească-n ochi la masă,
Rușinea nu-i infamă, neapărat,
De n-o sporește vorba păcătoasă.
Credule suntem, bietele femei,
Măcar să credem că ne mai iubiți.
Noi gravităm în jurul vostru, hei,
Iar voi pe degete ne învârtiți.
Te rog să intri-n casă, dragă frate,
Blajin alină-mi sora, spune-i „soață”.
E lucru sfânt un strop de vanitate
Când, măgulind, femeia o răsfață.

ANTIFOLUS DIN SIRACUZA:

Domniță scumpă, nu știu cum te cheamă
Și nu știu cum de știi numele meu;
Isteață, dăruită peste seamă,
Minune sacră de la Dumnezeu,
Învață-mă să cuget, să vorbesc,
Și minții mele proaste, ordinare,
Căci știu preabine cât de mult greșesc,
Dezvăluie-i sensurile-ți neclare.
De ce vrei să-mi abați sufletul pur
Spre-o lume neștiută? Ești zeiță?
Vrei să-mi dai viață iar? Ah, te conjur,
Fă-mă alt om și rob ți-oi fi, domniță.
Dar dacă eu mi-s eu, atunci, știu bine –
Nu mi-e nevastă sora-ți smiorcăită
Și n-o să-i fac la pat vasal din mine.
Făptura ta mi-e însutit ispită!
Cântecul tău ai vrea, sirenă dragă,
În lacrimile ei să mă înece[18].
De-l cânți doar pentru tine, -o să m-atragă
Când părul tău de aur se va-ntrece
Cu undele de-argint, pat îmi va fi
Și voi muri convins că-i fericit
Acela care astfel va sfârși.
Înece-se-amorul ne-mpărtășit!
LUCIANA:Cum poți vorbi așa? Ce, ești nebun?
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: Sunt doar năuc. De ce? Nu pot să spun.
LUCIANA:Doar ochii tăi, să știi, ei sunt de vină.
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: I-a fermecat lumina ta divină.
LUCIANA:Îi vindeci de te uiți în altă parte.
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: E ca și cum aș privi doar în noapte,
Iubito!
LUCIANA: Te poftesc să-i spui așa
Surorii mele.
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: Surorii ei, da.
LUCIANA: Vorbeam de sora mea.
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: Ba nu, de tine,
Tu însăți ești tot ce-am mai bun în mine,
Tu ochi și inimă îmi ești, și hrană,
Destinul meu, speranța-mi diafană,
Doar tu-mi ești mie raiul pe pământ
Și cel de-apoi, când fi-voi în mormânt.
LUCIANA:Ba soră-mea ar trebui să-ți fie.
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: Of, scumpo, spune-ți „soră” însăți ție,
Pe tine te doresc și te-oi iubi,
Și viața tu mi-o vei călăuzi.
Tu ești nemăritată, eu – becher.
Dă-mi mâna.
LUCIANA: Ba șezi blând, atâta-ți cer,
Mă duc să văd ce spune soră-mea,
Dac-o să fie de acord și ea.
 
(Iese. Intră Dromio din Siracuza.)
 
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: Ei, Dromio, încotro? Unde fugi mâncând pământul?
DROMIO DIN SIRACUZA: Stăpâne, mă cunoști? Sunt Dromio? Sluga ta? Sunt chiar eu însumi?
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: Ești Dromio, ești sluga mea, ești tu însuți.
DROMIO DIN SIRACUZA: Sunt un dobitoc, sluga unei femei și sunt cam într-o ureche.
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: Sluga cărei femei? Și cum, adică, într-o ureche?
DROMIO DIN SIRACUZA: Să fiu al naibii, stăpâne, că-s într-o ureche și-i sunt îndatorat unei femei: mă vrea, mă hărțuiește, e chitită să mă aibă.
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: Și cam ce-și dorește de la tine?
DROMIO DIN SIRACUZA: Să-nnebunesc, stăpâne, cam ce-ți dorești tu de la calul tău; să mă-ncalece ca pe un animal – nu că aș fi eu vreun animal, ci ea, fiind ca un animal flămând, poftește la mine.
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: Dar cine, ce e?
DROMIO DIN SIRACUZA: Aaa, o tipă atât de manierată încât nici nu poți vorbi despre ea fără să te scuzi întruna că aduci în discuție un subiect atât de bestial. N-aș fi deloc norocos cu așa o partidă, deși e una grasă.
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: Cum, adică, o „partidă grasă”?
DROMIO DIN SIRACUZA: Să mor eu, stăpâne, e bucătăreasa, și-i toată numai untură; și nu știu, zău, la ce ar fi bună – eventual, să-mi fac din ea o lampă, să fug de ea călăuzit chiar de lumina ei. Te asigur că zdrențele ei unsuroase ar putea arde cât ține o noapte polară. Dacă apucă ziua Judecății de Apoi, să știi că o să ardă cu o săptămână mai mult decât lumea întreagă.
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: Cum e la față?
DROMIO DIN SIRACUZA: Neagră ca ciubotele mele, dar cu mutra mai îngălată decât ele, căci asudă rău de tot, de te-ai putea îngloda până la glezne în rapănul ei.
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: Cusurul ăsta îl repară apa.
DROMIO DIN SIRACUZA: Aș, da’ de unde! Zici că așa s-a născut. N-o spală nici potopul lui Noe.
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: Cum o cheamă?
DROMIO DIN SIRACUZA: Nela. E înaltă ca schela, da-i mai mult lată decât lungă.
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: Vas’zică, are oareșce lățime.
DROMIO DIN SIRACUZA: Nu-i mai lungă din cap până-n picioare decât de la un șold până la altul. E sferică, de zici că-i globul pământesc. Aș putea găsi toate țările lumii pe ea.
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: În ce parte a trupului se află Irlanda?
DROMIO DIN SIRACUZA: În zona bucilor, să mor eu. După smârcuri am recunoscut-o[19].
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: Dar Scoția?
DROMIO DIN SIRACUZA: Pe-asta am găsit-o după ținutul sterp al palmelor ei bătătorite.
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: Și Franța unde-i?
DROMIO DIN SIRACUZA: Pe fruntea ei înarmată până-n dinți, purtând război împotriva părului ei protestant[20].
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: Și unde-i Anglia?
DROMIO DIN SIRACUZA: M-am tot uitat după stâncile albe din Dover, dar numai albe nu-s în gura ei. Eu cred că-i în bărbia ei, judecând după saramura ce curge între Franța și ea.
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: Și Spania unde vine?
DROMIO DIN SIRACUZA: Pe cinstea mea, n-am dibuit-o, dar i-am simțit arșița în răsuflarea ei.
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: Unde-s America și Indiile?
DROMIO DIN SIRACUZA: Oho, stăpâne, drept pe nasul ei, împodobit tot cu coșuri și furuncule ca niște rubine și safire, oferindu-și bogățiile răsuflării toride a Spaniei, care a trimis adevărate flote de galioane să-ncarce nestematele nasului ei.
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: Și unde se află Belgia, Țările de Jos?
DROMIO DIN SIRACUZA: Vai, stăpâne, nu mi-am coborât privirea până într-atât. Una peste alta, rândășoaica sau vrăjitoarea asta a emis pretenții asupra mea; mi-a spus pe nume, Dromio; s-a jurat că-s logodit cu ea; mi-a înșirat toate semnele pe care le am din naștere – cel de pe umăr, alunița de pe gât, negul baban de pe brațul stâng – de m-a băgat în sperieți și am fugit de ea ca de o știmă.
Și cred că, dacă-n pieptu-mi dârz n-aș avea o inimă de-oțel,
M-ar pune să-i învârt frigarea, legându-mă ca pe-un cățel[21].
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: Șterge-o acuși, dă fuga până-n port
Și, dacă-i vânt spre larg, oriîncotro,
La noapte n-o să mai dormim aici,
În târg. De pleacă vreo corabie,
Anunță-mă, ai să mă afli-n piață,
Până te-ntorci, o să mă plimb pe-acolo.
DROMIO DIN SIRACUZA: Așa cum fugi de-un urs, să scapi cu viață,
O șterg și eu, că nu o vreau de soață.
(Iese.)

                                                               traducere George Volceanov

[1] Replica lui Claudio, axată pe teama de gândul morții, conține ecouri din Eseurile lui Montaigne, ecouri detectabile și în celebrul monolog To be or not to be (Hamlet, Q2 și F, III, 1), sau dialogul dintre Audley și Prințul Negru din Eduard al III-lea (IV, 4).
[2] Din această replică a lui Hamlet, comentatorii piesei au dedus că portretele celor doi fraţi, fie miniaturi, fie medalioane purtate la gât, fie tablouri agăţate pe un perete, fac parte din recuzita de spectacol. Astfel de miniaturi are Emilia în Doi veri de stirpe aleasă (IV, 2), când îi compară pe Palamon şi Arcite.
[3] Referirea la înaripatul zeu-mesager, reprezentat ca o zeitate cu alură atletică, sugerează faptul că Hamlet descrie portretul în picioare al tatălui său.
[4] Aluzie la visul Faraonului din Geneza (41:5-7), cu cele şapte spice firave care înghit spicele rodnice.
[5] Pasajul care începe cu „Doar ai simţuri…” apare doar în Q2.
[6] Şi pasajul introdus de „Ochi fără simţuri…” apare doar în Q2.
[7] Cutpurse în original, un termen argotic ce justifică folosirea echivalentului din traducerea de faţă.
[8] În Q1 Stafia apărea „în cămaşă de noapte”. În Q2 apare, în cuvintele lui Hamlet, „înveşmântat ca-n viaţă”. Trecerea de la ţinuta militară la una casnică, diurnă sau nocturnă (?), reprezintă, în opinia lui Stephen Greenblatt, parcurgerea unei etape de purificare spirituală în Purgatoriu, marcată de albirea treptată a vestimentaţiei purtate.
[9] Reacţia spontană a reginei ne arată că, spre deosebire de Barnardo, Marcellus şi Horaţio, ea nu vede Stafia. Situaţia este identică cu aceea din scena banchetului din Macbeth (III, 4), unde protagonistul este singurul personaj care poate vedea stafia lui Banquo.
[10] Această replică a suscitat comentarii interesante, ţinând cont că „delăsătorul” pus pe „tărăgănare” tocmai a ucis cu sânge rece un om despre care credea că ar fi chiar ucigaşul tatălui său.
[11] Metafora bolii nevăzute, care macină organismul, repare în Actul IV, Scena 1 într-o replică a regelui despre primejdia pe care o reprezintă Hamlet.
[12] Pasajul dintre „Obişnuinţa-i…” şi „obicei frumos” apare doar în Q2. Unii comentatori cred că el a fost omis din F din cauza obscurităţii sale.
[13] Şi pasajul dintre „Deprinderii…” şi „secundă” apare doar în Q2.
[14] O replică asemănătoare apare în Regele Lear (V, 3, 10-11), unde Cordelia îi spune tatălui ei „Când ai să-mi ceri tu binecuvântarea, / Căzută în genunchi îţi cer iertare.”
[15] Acest vers apare doar în Q2, nu şi în F.
[16] Nebunia simulată versus nebunia reală reapar într-un context comic în A douăsprezecea noapte (IV, 2), unde bufonul Feste, deghizat în preot, se ocupă de sănătatea mintală a lui Malvolio.
[17] A rămas până astăzi necunoscută sursa fabulei despre maimuţa care a încercat să imite păsările luându-şi zborul de pe acoperişul casei.
[18] Imaginea bărbatului înecat în lacrimile femeii care-l iubește va fi reluată de marele poet englez John Donne (1572-1631) în A Valediction: of Weeping.
[19] Eric Partridge comentează pe larg acest pasaj, în monografia Shakespeare’s Bawdy (Obscenitățile lui Shakespeare, 1947).
[20] Joc de cuvinte intraductibil, bazat pe paronimia heir („moștenitor”) – hair („păr”). Autorul face aluzie la războaiele religioase dintre Liga Catolică și Henric de Navarra, moștenitorul tronului francez după asasinarea lui Henric al III-lea. Henric de Navarra a urcat pe tron abia în 1594, la cinci ani după moartea predecesorului său.
[21] Coada unui câine putea fi legată, în epoca lui Shakespeare, la o manivelă prinsă de-o frigare.

Lasă un răspuns