MĂSURĂ PENTRU MĂSURĂ (fragment din III, 1)
CLAUDIO: Ce alinare îmi aduci, surioară?
ISABELLA: Păăăi,
Ca toate alinările, e bună.
Având afaceri de-ncheiat cu Cerul,
Angelo vrea să-i fii ambasadorul,
Să-l reprezinți acolo permanent;
Deci, pregătește-te rapid, căci mâine
Pornești la drum.
CLAUDIO: Nu-i cale de scăpare?
ISABELLA: Ar fi dacă, pentru-a salva un cap,
Am frânge-o inimă.
CLAUDIO: Și-n ce constă?
ISABELLA: Da, frate, poți trăi: judecătorul,
În mila lui, e diabolic – dacă
Îi ceri, te lasă-n viață, dar te și
Înlănțuiește până mori.
CLAUDIO: Pe viață?
ISABELLA: Te-ar ține-ntemnițat pe viață, da,
Legat de-un gând, chiar de-ai putea să umbli
În lumea-ntreagă.
CLAUDIO: Dar ce fel de gând?
ISABELLA: De gândul că, dându-ți consimțământul,
Te-ai trezi gol-goluț, lipsit de-onoare,
Ca un copac cu scoarța jupuită.
CLAUDIO:Nu te-nțeleg.
ISABELLA: Mă îngrozește gândul
C-ai să alegi o viață agitată,
Vreo șase-șapte ierni în locul cinstei
Nepieritoare. Ai curaj să mori?
Nu moartea, gândul morții ne-nspăimântă;
Când moare, un uriaș nu suferă
Mai mult decât un biet gândac pe care
Călcăm fără să vrem.
CLAUDIO:Spune-mi, te rog,
De ce mă umilești în halul ăsta? Crezi
Că am să prind curaj dacă-mi vorbești
Cu milă și blândețe, metaforic?
De-o fi să mor, am să întâmpin bezna
Ca pe-o mireasă și-am s-o strâng în brațe.
ISABELLA: Așa te vreau; așa ar fi vorbit
Și răposatul nostru tată. Da;
Va trebui să mori, căci ești prea nobil
Să-ți cumperi viața într-un chip abject.
Acest locțiitor cu chip de înger,
Sobru, la vorbă meșter mare, dă
La cap puștimii și-i îneacă-n apă
Greșelile la fel cum face șoimul
Cu prada sa, dar e un diavol; scoate-i
Nămolul și-ai să vezi un iaz la fel
De-adânc ca iadul.
CLAUDIO: Angelo, severul?
ISABELLA: Vai, diavolul îmbracă-n strai de gală
Până și trupul cel mai blestemat.
Tu ai putea să crezi că, dacă eu
Îi dăruiesc virginitatea mea,
Tu ai scăpa?
CLAUDIO: Pe Ceruri, nu se poate!
ISABELLA: Ba da, prin putredul păcat comis
Cu mine, te-ar lăsa, la rândul tău,
Să stărui în păcat. Dacă la noapte
Nu fac ce-mi este silă să numesc,
Mâine-ai să mori.
CLAUDIO: Să nu faci asta!
ISABELLA: De-ar fi în joc doar viața mea,
Să știu că scapi, aș renunța la ea
Ca la un ac.
CLAUDIO: Îți mulțumesc din suflet.
ISABELLA: Deci, pregătește-te să mori chiar mâine.
CLAUDIO:Bine. E chiar atât de-ntărâtat
Încât ar da cu tifla legii-n loc
Să o aplice? Zău, nu-i un păcat
Sau, dacă e, atunci, e cel mai mic
Din cele șapte păcate de moarte.
ISABELLA: Care zici tu că-i cel mai mic păcat?
CLAUDIO:De-ar fi atât de grav, ar accepta
Osânda veșnică un înțelept
Ca el pentru o clipă de plăcere?
Vai, Isabella!
ISABELLA: Măi, ce tot îndrugi?
CLAUDIO:Moartea-i cumplită.
ISABELLA: Viața rușinoasă
E mai cumplită.
CLAUDIO: Da-i prea-ngrozitor
Să mori fără să știi-ncotro te-ndrepți,
Să zaci în frig, să putrezești și-această
Mișcare caldă, plină de simțire
Să se preschimbe într-un boț de lut,
Iar spiritul ce-a savurat plăcerea
Să fiarbă potopit de foc, s-ajungă-n
Ținutul ghețurilor nesfârșite,
Să-l captureze vânturi nevăzute,
Să-l ia pe sus, să-l poarte-n jurul lumii
Ce-atârnă-n gol, s-ajungi mai rău decât
Damnații toți, pe care, -n clipa morții,
Cu mintea rătăcită, ezitantă,
Ni se năzare că-i vedem urlând.
Cea mai obositoare, cruntă viață,
Cu tot ce-ndură firea – bătrânețea,
Boala, mizeria, temnița – e Raiul
Pe lângă spaima asta provocată
De gândul morții[1].
ISABELLA: Vai, vai!
CLAUDIO: Surioară,
Lasă-mă să trăiesc. Firea îți iartă
Păcatul ce l-ai săvârși să scapi
Un frate și-l preschimbă în virtute.
ISABELLA: Vai, animalule! Mișel sperjur,
Destrăbălat netrebnic! Să-ți dau viață
Vânzându-mi trupul? N-ar fi un incest
Să scapi cu viață înjosindu-ți sora?
Ce să mai cred? Dea Domnul ca pe tata
Mama să-l fi-nșelat, căci n-avea cum
Să zămislească-așa vlăstar hidos
Din sângele lui. Te sfidez, piei, mori!
De te-aș putea salva c-un simplu gest,
Tot nu l-aș face; -am să mă rog de mii
De ori să mori, dar n-am să scot
O vorbă să te scap.
CLAUDIO: Stai, Isabella…
ISABELLA: Nu ți-e rușine?! Desfrânarea ta
Nu-i o-ntâmplare, ci un obicei.
Mila, în cazul tău, ar fi codoașă.
Mai bine mori degrabă!
CLAUDIO: Isabella…
HAMLET (fragment din III, 2)
Intră Regina şi Polonius.
POLONIUS: Soseşte-ndată. Să-l luaţi din scurt:
Spuneţi-i, prea s-a întrecut cu gluma
Şi pân’ acum i-aţi tot luat apărarea
În faţa celorlalţi. Eu tac chitic.
Să-i trageţi un perdaf.
REGINA: Stai liniştit,
Nu-ţi face griji; ascunde-te, că vine.
(Polonius se ascunde după perdea.)
HAMLET: Zi, mamă, ce s-a întâmplat?
REGINA: Hamlet, rău l-ai jignit pe tatăl tău.
HAMLET: Mamă, rău l-ai jignit pe tatăl meu.
REGINA: Ei, nu, acum vorbeşti să nu adormi.
HAMLET: Iar tu acum eşti neagră-n cerul gurii.
REGINA: Ce-nseamnă asta, Hamlet?
HAMLET: Ce să-nsemne?
REGINA: Uiţi cine sunt?
HAMLET: Pe Sfânta Cruce jur
Că n-am uitat: Regina eşti, soţia
Cumnatului de ieri şi, -oricât aş vrea
Să nu mai fii, mai eşti şi mama mea.
REGINA: Atunci, te las cu alţii să discuţi.
HAMLET: Vino, stai jos, nu te mai agita:
Şi n-ai să pleci cât timp nu-ţi pun în faţă
Oglinda, să te vezi în ea cum eşti.
REGINA: Ce vrei? Doar n-ai de gând să mă omori?
Au, ajutor!
POLONIUS (de după perdea): Ce s-a-ntâmplat? Săriţi!
HAMLET: Un şobolan! Pariez pe un ducat
Că ăsta-i ca şi mort.
(Îl străpunge pe Polonius prin draperie.)
POLONIUS: Ah, m-a ucis. (Moare.)
REGINA: O, Doamne, ce-ai făcut?
HAMLET: Păi, nu ştiu: nu cumva e Regele?
REGINA: Ce faptă sângeroasă şi pripită!
HAMLET: Măicuţă, e la fel de sângeroasă
Ca şi asasinarea unui rege
Şi casa ce o ţii cu frate-său.
REGINA: Ai zis asasinarea unui rege?
HAMLET: Întocmai, doamnă. (Către Polonius) Ţie, biet neghiob
Pripit şi nepoftit, îţi spun adio.
Te-am luat drept superiorul tău:
Primeşte-ţi soarta, află ce riscant e
Să-ţi bagi în toate nasul. (Către Regină) Hai, stai jos
Şi nu-ţi mai frânge mâinile, să-ţi frâng
Eu inima, căci zău am să ţi-o frâng,
De-i simţitoare şi de n-a-mpietrit-o
Năravul blestemat, de zi cu zi,
Armura ce opreşte-orice simţire.
REGINA: Dar ce-am făcut de te răsteşti la mine
Cu-atâta îndrăzneală?
HAMLET: Fapta care
O rupe cu sfiala-mbujorată,
’N virtute vede-o cutră, de pe fruntea
Iubirii caste smulge trandafirii
Şi-n loc îi pune-o bubă. Ea preschimbă
Al nunţii jurământ într-un cuvânt
De barbugiu; e fapta care smulge
Din trupul căsniciei sufletul
Şi-n vorbe goale, -aiurea, schimbă crezul.
Roşeşte Cerul la vederea ei
Şi-ngândurat, pământul trist păleşte
Ca-n ziua Judecăţii de Apoi.
REGINA: Dar spune-mi, care e greşeala mea,
De tuni şi fulgeri, şi mă iei la rost?
HAMLET: Priveşte-acest portret, şi pe acesta,[2]
Sunt cei doi fraţi. Câtă delicateţe-i
Pe fruntea asta, zici că e Hyperion
Cu plete lungi, şi Jupiter la chip,
Cu ochi poruncitori ca ai lui Marte,
Ţinuta lui Mercur[3], parcă-l şi vezi
Pe zeul-vestitor pe-un vârf de munte,
Ce trăsături cu-adevărat frumoase,
Pe care zeii toţi şi-au pus pecetea,
S-arate lumii ce înseamn’ un om:
Ţi-a fost bărbat. Şi uite ce urmează:
Soţul de-acum, mucegăit, ce-şi seacă
Fratele rodnic![4] Tu n-ai ochi? Ai dat
Păşunea unui munte-aşa frumos
Pe-o mlaştină? Vorbeşte! Nu ai ochi?
Nu poţi să-i spui iubire, ai o vârstă
La care sângele se potoleşte-n vine
Şi-ascultă de raţiune: ce raţiune
Sare dintr-unu-ntr-altul? Doar ai simţuri –
Altfel, nu te-ai putea mişca. E clar,
Ţi-au damblagit, căci însăşi nebunia
Şi simţurile, cât de subjugate,
Tot au discernământ şi tot mai fac
Alegerea corectă.[5] Zi, ce diavol
Te-a păcălit la baba-oarba?
Ochi fără simţuri, simţuri fără văz,
Urechi fără de mâini şi ochi, mirosul
Lipsit de toate sau partea bolnavă
A unui simţ, nimic din toate astea
N-ar da cu oiştea-n gard ca tine.[6] Vai,
Nu mai roşeşti, ruşine? Iad rebel,
Dacă te răzvrăteşti într-o femeie
Trecută, tinereţii-nfierbântate
Dă-i o virtute moale cum e ceara,
Să şi-o topească-n foc. Şi fără jenă
Să dea atacul pofta ne-nfrânată,
De vreme ce şi gheaţa arde straşnic
Şi raţiunea codoşeşte sexul.
REGINA: O, Hamlet, încetează! M-ai făcut
Să mă privesc în suflet şi mi-e plin
De pete negre: n-or să-mi iasă-n veci.
HAMLET: Şi te complaci în patul năclăit,
Ce pute de sudoare şi dezmăţ,
Te giugiuleşti şi cazi la aşternut
În cocina scârboasă…
REGINA: Încetează:
Ţi-s vorbele pumnale. Taci, destul,
Iubitul meu!
HAMLET:C-un ucigaş nemernic,
Un sclav nici o câtime din zecimea
Celui dintâi, un măscărici de rege,
Un manglitor[7] de titlu şi regat,
Care-a furat coroana de pe raft
Vârându-şi-o în buzunar!
REGINA: Destul!
(Intră Stafia.)[8]
HAMLET: C-un saltimbanc în zdrenţe colorate…
Forţe divine, ocrotiţi-mă
Şi apăraţi-mă! – Ce vrei, tu, blândă arătare?
REGINA: Vai, e nebun![9]
HAMLET: Nu vii să-ţi cerţi delăsătorul fiu
Ce, pătimind, îşi pierde timpul şi
Tărăgănează groaznica-ţi poruncă?[10]
Vorbeşte!
STAFIA:Ţine minte: m-am întors
Ca să-ţi ascut intenţia tocită,
Dar vezi că maică-ta a-ncremenit,
Ajut-o să-şi învingă tulburarea:
Cei slabi la trup mai rău se pierd cu firea.
Vorbeşte-i, Hamlet!
HAMLET: Doamnă, cum te simţi?
REGINA: Tu spune-mi cum te simţi, de te holbezi
Şi stai de vorbă cu-aerul pustiu?
Te văd privind cu ochii bulbucaţi
Şi firele de păr ţi s-au sculat
De zici că-s vii, soldaţi când e alarmă
Pe timpul nopţii. Scumpul meu băiat,
Astâmpără-ţi dogoarea-nverşunării
Cu gheaţa calmului. La ce te uiţi?
HAMLET: La el, la el! Ce palid ne priveşte
Cu ochi de jar! El ar înduioşa
Şi pietrele cu-nfăţişarea lui.
(Către Stafie) Nu te uita aşa; mă-nduioşezi
Şi mă abaţi de la cumplita faptă:
Pierzându-şi ea justificarea, -n loc
De sânge, poate, aş vărsa doar lacrimi.
REGINA: Cu cine stai de vorbă?
HAMLET: Tu chiar nu vezi nimic?
REGINA:Nimic, deşi văd tot ce-i de văzut.
HAMLET:Şi nici n-ai auzit nimic?
REGINA: Nimic, afar’ de noi.
HAMLET: Uite-l acolo, cum se furişează.
E tatăl meu, înveşmântat ca-n viaţă!
Uite-l că pleacă, iese-acum pe uşă.
(Iese Stafia.)
REGINA: E plăsmuirea creierului tău.
Sminteala-i meşteră când vine vorba
De-nchipuiri.
HAMLET: Ba nu, şi pulsul meu
E molcom, ca al tău, şi cântul lui
E sănătos. Ce-am spus nu-i nebunie.
Pune-mă la-ncercare, -am să repet
Tot ce-ai să-mi spui, să vezi că nu-s nebun.
Pe sfântul har, măicuţă, nu te unge
Pe suflet c-un balsam amăgitor,
Cum că de vină nu-i păcatul tău,
Ci nebunia mea: pe rana vie
Se face-o crustă, dar sub ea puroiul
Va coace nevăzut.[11] Te spovedeşte,
Căieşte-te de ce-a trecut, evită
Ce va să vină, nu mai îngrăşa
Cu bălegar ciulinii, să sporească.
Iartă-mi virtutea ce morală-ţi face,
Da-n lumea asta plină de osânză,
Virtutea-i cere viciului iertare
Şi-ngăduinţa de a-i face-un bine.
REGINA:Vai, Hamlet, inima îmi frângi în două.
HAMLET: Aruncă-ţi jumătatea rea şi du
O viaţă mai curată cu cealaltă.
Hai, noapte bună, însă nu te duce
În pat la unchiul meu: ia cu-mprumut
Virtute, dacă n-ai. Obişnuinţa-i
Un monstru ce înghite bunul simţ,
Un diavol cu nărav, şi-un înger, totuşi,
Ce poate să îmbrace-n strai ales
Şi-un obicei frumos.[12] În seara asta
Abţine-te, iar data viitoare
Şi mai uşor ai să te poţi abţine.
Deprinderii aproape-i stă-n putinţă
Să schimbe firea, să-l batjocorească
Pe diavol ori să-l zboare-ntr-o secundă.[13]
Hai, noapte bună şi, când vei simţi
Nevoia unei binecuvântări,
Şi eu ţi-oi cere binecuvântarea[14].
(Arătând spre cadavru.)
Cât despre domnul ăsta; -mi pare rău,
Dar Ceru-a vrut el mie şi eu lui
Să-i fiu pedeapsă, prin urmare-am fost
Unealta proniei cereşti. Îl iau
De-aici şi îmi asum răspunderea
Acestei fapte. ’Ţi spun, iar, noapte bună.
Mă port urât din pură omenie:
Rău a-nceput şi mai rău va să fie.
Mai am o vorbă, doamnă scumpă.[15]
REGINA: Şi ce să fac?
HAMLET: Nimic din ce te-am implorat:
Lasă-te ispitită de umflat
La el în pat, să-ţi gâdile obrajii,
Să te alinte, „şoricelule”,
Să-ţi mângâie cu degete spurcate
Gâtul, făcându-te să-i dai pe faţă
Că nu-s nebun cu-adevărat, ci doar
Un prefăcut.[16] Zău, n-ar strica să-i spui;
Cine-ar putea păstra secretu-n faţa
Unui broscoi, motan sau liliac,
De nu Regina mândră, cumpătată
Şi înţeleaptă? Cine-ar mai putea?
Ce-ţi pasă de raţiune sau de taină?
Deschide coşul de pe-acoperiş,
Să zboare păsările, -apoi te vâră,
Ca maimuţoiul din poveste, -n coş,
Să-ncerci să zbori şi tu, şi rupe-ţi gâtul.[17]
REGINA: Te-asigur, de-s cuvintele suflare,
Iar răsuflarea-i viaţă, eu n-am viaţă
Să suflu ce mi-ai spus.
COMEDIA ERORILOR (fragment, III, 2)
SCENA 2
Intră Luciana cu Antifolus din Siracuza.
LUCIANA:Vai, Antifolus, uiți că ai soție
Și, -n primăvara dragostei, ai vrea
Mlădița dragostei, atât de vie,
Să putrezească doar din vina ta?
Dacă te-ai însurat din interes,
De dragul zestrei, poartă-te frumos
Sau, dacă ești cu alta înțeles,
Fii mai discret și fii mai secretos
Și n-o lăsa în suflet să-ți citească,
Nu-ți da-n vileag motivele de-ocară,
Duios fii, blând, necinstei pune-i mască,
Viciu-n straiul virtuții să-i apară.
Mânjita-ți inimă să pară castă,
Cucernic poarte-se păcatul tău
Și fii discret, să n-afle de năpastă.
Nici hoțul care fură nu-i clănțău!
Ți-e dublă vina: o înșeli la pat
Și-o lași să ți-o citească-n ochi la masă,
Rușinea nu-i infamă, neapărat,
De n-o sporește vorba păcătoasă.
Credule suntem, bietele femei,
Măcar să credem că ne mai iubiți.
Noi gravităm în jurul vostru, hei,
Iar voi pe degete ne învârtiți.
Te rog să intri-n casă, dragă frate,
Blajin alină-mi sora, spune-i „soață”.
E lucru sfânt un strop de vanitate
Când, măgulind, femeia o răsfață.
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA:
Domniță scumpă, nu știu cum te cheamă
Și nu știu cum de știi numele meu;
Isteață, dăruită peste seamă,
Minune sacră de la Dumnezeu,
Învață-mă să cuget, să vorbesc,
Și minții mele proaste, ordinare,
Căci știu preabine cât de mult greșesc,
Dezvăluie-i sensurile-ți neclare.
De ce vrei să-mi abați sufletul pur
Spre-o lume neștiută? Ești zeiță?
Vrei să-mi dai viață iar? Ah, te conjur,
Fă-mă alt om și rob ți-oi fi, domniță.
Dar dacă eu mi-s eu, atunci, știu bine –
Nu mi-e nevastă sora-ți smiorcăită
Și n-o să-i fac la pat vasal din mine.
Făptura ta mi-e însutit ispită!
Cântecul tău ai vrea, sirenă dragă,
În lacrimile ei să mă înece[18].
De-l cânți doar pentru tine, -o să m-atragă
Când părul tău de aur se va-ntrece
Cu undele de-argint, pat îmi va fi
Și voi muri convins că-i fericit
Acela care astfel va sfârși.
Înece-se-amorul ne-mpărtășit!
LUCIANA:Cum poți vorbi așa? Ce, ești nebun?
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: Sunt doar năuc. De ce? Nu pot să spun.
LUCIANA:Doar ochii tăi, să știi, ei sunt de vină.
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: I-a fermecat lumina ta divină.
LUCIANA:Îi vindeci de te uiți în altă parte.
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: E ca și cum aș privi doar în noapte,
Iubito!
LUCIANA: Te poftesc să-i spui așa
Surorii mele.
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: Surorii ei, da.
LUCIANA: Vorbeam de sora mea.
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: Ba nu, de tine,
Tu însăți ești tot ce-am mai bun în mine,
Tu ochi și inimă îmi ești, și hrană,
Destinul meu, speranța-mi diafană,
Doar tu-mi ești mie raiul pe pământ
Și cel de-apoi, când fi-voi în mormânt.
LUCIANA:Ba soră-mea ar trebui să-ți fie.
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: Of, scumpo, spune-ți „soră” însăți ție,
Pe tine te doresc și te-oi iubi,
Și viața tu mi-o vei călăuzi.
Tu ești nemăritată, eu – becher.
Dă-mi mâna.
LUCIANA: Ba șezi blând, atâta-ți cer,
Mă duc să văd ce spune soră-mea,
Dac-o să fie de acord și ea.
(Iese. Intră Dromio din Siracuza.)
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: Ei, Dromio, încotro? Unde fugi mâncând pământul?
DROMIO DIN SIRACUZA: Stăpâne, mă cunoști? Sunt Dromio? Sluga ta? Sunt chiar eu însumi?
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: Ești Dromio, ești sluga mea, ești tu însuți.
DROMIO DIN SIRACUZA: Sunt un dobitoc, sluga unei femei și sunt cam într-o ureche.
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: Sluga cărei femei? Și cum, adică, într-o ureche?
DROMIO DIN SIRACUZA: Să fiu al naibii, stăpâne, că-s într-o ureche și-i sunt îndatorat unei femei: mă vrea, mă hărțuiește, e chitită să mă aibă.
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: Și cam ce-și dorește de la tine?
DROMIO DIN SIRACUZA: Să-nnebunesc, stăpâne, cam ce-ți dorești tu de la calul tău; să mă-ncalece ca pe un animal – nu că aș fi eu vreun animal, ci ea, fiind ca un animal flămând, poftește la mine.
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: Dar cine, ce e?
DROMIO DIN SIRACUZA: Aaa, o tipă atât de manierată încât nici nu poți vorbi despre ea fără să te scuzi întruna că aduci în discuție un subiect atât de bestial. N-aș fi deloc norocos cu așa o partidă, deși e una grasă.
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: Cum, adică, o „partidă grasă”?
DROMIO DIN SIRACUZA: Să mor eu, stăpâne, e bucătăreasa, și-i toată numai untură; și nu știu, zău, la ce ar fi bună – eventual, să-mi fac din ea o lampă, să fug de ea călăuzit chiar de lumina ei. Te asigur că zdrențele ei unsuroase ar putea arde cât ține o noapte polară. Dacă apucă ziua Judecății de Apoi, să știi că o să ardă cu o săptămână mai mult decât lumea întreagă.
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: Cum e la față?
DROMIO DIN SIRACUZA: Neagră ca ciubotele mele, dar cu mutra mai îngălată decât ele, căci asudă rău de tot, de te-ai putea îngloda până la glezne în rapănul ei.
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: Cusurul ăsta îl repară apa.
DROMIO DIN SIRACUZA: Aș, da’ de unde! Zici că așa s-a născut. N-o spală nici potopul lui Noe.
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: Cum o cheamă?
DROMIO DIN SIRACUZA: Nela. E înaltă ca schela, da-i mai mult lată decât lungă.
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: Vas’zică, are oareșce lățime.
DROMIO DIN SIRACUZA: Nu-i mai lungă din cap până-n picioare decât de la un șold până la altul. E sferică, de zici că-i globul pământesc. Aș putea găsi toate țările lumii pe ea.
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: În ce parte a trupului se află Irlanda?
DROMIO DIN SIRACUZA: În zona bucilor, să mor eu. După smârcuri am recunoscut-o[19].
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: Dar Scoția?
DROMIO DIN SIRACUZA: Pe-asta am găsit-o după ținutul sterp al palmelor ei bătătorite.
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: Și Franța unde-i?
DROMIO DIN SIRACUZA: Pe fruntea ei înarmată până-n dinți, purtând război împotriva părului ei protestant[20].
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: Și unde-i Anglia?
DROMIO DIN SIRACUZA: M-am tot uitat după stâncile albe din Dover, dar numai albe nu-s în gura ei. Eu cred că-i în bărbia ei, judecând după saramura ce curge între Franța și ea.
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: Și Spania unde vine?
DROMIO DIN SIRACUZA: Pe cinstea mea, n-am dibuit-o, dar i-am simțit arșița în răsuflarea ei.
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: Unde-s America și Indiile?
DROMIO DIN SIRACUZA: Oho, stăpâne, drept pe nasul ei, împodobit tot cu coșuri și furuncule ca niște rubine și safire, oferindu-și bogățiile răsuflării toride a Spaniei, care a trimis adevărate flote de galioane să-ncarce nestematele nasului ei.
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: Și unde se află Belgia, Țările de Jos?
DROMIO DIN SIRACUZA: Vai, stăpâne, nu mi-am coborât privirea până într-atât. Una peste alta, rândășoaica sau vrăjitoarea asta a emis pretenții asupra mea; mi-a spus pe nume, Dromio; s-a jurat că-s logodit cu ea; mi-a înșirat toate semnele pe care le am din naștere – cel de pe umăr, alunița de pe gât, negul baban de pe brațul stâng – de m-a băgat în sperieți și am fugit de ea ca de o știmă.
Și cred că, dacă-n pieptu-mi dârz n-aș avea o inimă de-oțel,
M-ar pune să-i învârt frigarea, legându-mă ca pe-un cățel[21].
ANTIFOLUS DIN SIRACUZA: Șterge-o acuși, dă fuga până-n port
Și, dacă-i vânt spre larg, oriîncotro,
La noapte n-o să mai dormim aici,
În târg. De pleacă vreo corabie,
Anunță-mă, ai să mă afli-n piață,
Până te-ntorci, o să mă plimb pe-acolo.
DROMIO DIN SIRACUZA: Așa cum fugi de-un urs, să scapi cu viață,
O șterg și eu, că nu o vreau de soață.
(Iese.)
