Miguel de Cervantes, „Don Quijote de la Mancha“ – scurt fragment*

0
335

Am încercat să realizez în versiunea mea ceea ce aș putea numi o „literalitate expresivă“, mulându-mă cât mai strâns cu putință pe textul original, fără a evita repetițiile, aparentele tautologii (cu efecte întotdeauna foarte interesante în spaniolă), zeugmele, sistemul pronumelor anaforice etc., calchiind uneori chiar expresii idiomatice care mi s-au părut perfect inteligibile, totul fiind consemnat în note. Am respectat forme curente în multe limbi neolatine, dar șocante pentru un anumit hiperpurism lingvistic instalat la noi; am tradus, de pildă, în domeniul comparativelor, fără nicio ezitare, más eterno cu „mai etern“. Am respectat cu toată atenția ritmica frazei, am tradus „muzical“, reproducând mai toate clauzulele ritmice, inclusiv pe acelea nesemnalate de edițiile cu care am lucrat, dar pe care le-am putut identifica.

Traducere de Sorin Mărculescu
Traducere de Sorin Mărculescu

Traducerea tuturor versurilor a fost făcută în formele strict originale, cu explicațiile de rigoare ori de câte ori a fost cazul. Foarte numeroasele proverbe, una din extraordinarele surse ale umorului în Don Quijote, mai ales cel debitate torențial de Sancho Panza, le-am tradus în înțelesul strict al termenului, nu le-am echivalat, păstrându-le, ori de câte ori a fost cazul, structura ritmică, asonanțele sau rimele. (…)

O piatră de încercare a traducerilor moderne ale lui Don Quijote o constituie echivalarea formelor de limbă arhaizante, dispărute și din spaniola începutului de secol al XVII-lea, dar repuse în circulație de Cervantes pentru efectul lor ironic. O încercare de folosire a unor forme corespunzătoare în românește ar fi fost de-a dreptul hilară și fără niciun suport în istoria limbii sau a literaturii române, care au cunoscut curbe de evoluție total diferite de cea spaniolă. Am optat pentru o soluție radical opusă: pentru a distinge limbajul lui don Quijote, inspirat din vechile cărți de cavalerii, am folosit forme de limbă frapant neologistice și prețioase, apelând, pentru un plus de culoare, și la unele forme verbale compuse inversate, tot mai puțin utilizate în româna actuală („auzit-am“ etc.). Mi-am propus, de altfel, programatic, să evit orice arhaizare sau localizare în spațiul, generos de altfel, al literaturii române. Formele lexicale mai vechi sau populare au fost utilizate cu parcimonie și numai când echilibrul stilistic o cerea.

Numele proprii reprezintă o problemă aparte. Am procedat tot conform experienței acumulate până acum în traducerile mele din clasicii spanioli. Cele mai numeroase au fost reținute sub forma lor originală. Pe unele le-am românizat cu discreție (Dulcineea, Galateea, Doroteea, Melibeea etc.), potrivit uzului curent. Pe cele semnificative și mai ales pe cele cu conotații puternic umoristice le-am echivalat în mod decis, preferând neutralității riguroase efectul expresiv. Cel mai frapant exemplu este numele celebrului cal al lui don Quijote care, în loc de Rocinante, sună acum în românește Rușinante. Am dat de fiecare dată în note toate explicațiile și justificările acestui procedeu, recunosc, destul de îndrăzneț, dar la care continui să țin. (…)

Consecvent cu rezolvările pe care le-am găsit în cazul celorlalte traduceri ale mele din Gracián și din Cervantes, am propus termeni care îl pot descumpăni eventual pe actualul cititor român; astfel, desengaño, înțeles ca virtute activă, ca smulgere benefică din amăgire, l-am tradus sistematic prin „dezamăgire“; alt exemplu este discreto și familia sa de cuvinte, care se referă, etimologic, la capacitatea de „a discerne“: am folosit astfel peste tot „discernător“ sau, pentru discreción, „discernământ“. În același spirit, nu am ezitat să folosesc posibilitățile de derivare ale limbii române în cazurile în care lipseau echivalentele concise ale unor termeni curenți în spaniolă și totodată foarte importanți și expresivi în desfășurarea narației; două exemple: a cergui pentru sp. mantear, verb care a dat mari bătăi de cap traducătorilor; la fel, a încușca pentru sp. enjaular.

                         Don Quijote

 

DON BELIANÍS DE GRECIA[1] CĂTRE DON QUIJOTE DE LA MANCHA

Sonet

Am rupt, am spart și-am despicat pe rupte,
cum niciun cavaler rătăcitor;
dibaci am fost, viteaz și sfidător;
am șters jigniri cu miile în lupte.
Faimei isprăvi i-am dat vecìi să-nfrupte;
am fost amant supus și-ascultător;
tot uriașu-mi fu pitic micșor,
iar în duel am reguli necorupte.
Ghem la picioare-a-mi sta i-am zis Fortunii
și cumințenia mi-a prins de pleată
Prilejul, care-altfel pleșuv detot e.[2]
Ci chiar de foarte sus, pe cornul lunii,
mi-a fost de-a pururi scrisa cocoțată,
pe tine sunt pizmaș, măreț Quijote!

DOAMNA ORIANA[3] CĂTRE DULCINEEA DIN TOBOSO

Sonet

O, bine-ar fi, nurlie Dulcinee,
cu spor de plac și tihnă a-mi aduce-n
Toboso Miraflorul, ca s-apuce
în satul tău, nu-n Londra lui să steie!
O, de-ar putea livreaua-ți să-mi încheie
și trup, și suflet, zău, mi-aș face cruce,
și de-aș putea să-l văd cum lupta-și duce
pe cavaler, vestit de singur ce e!
O, de-aș scăpa cu-aceeași neprihană
de domnul Amadís, cum tu cu bine
de-acel hidalg curat, de don Quijote!
Aș fi, dar, pizmei doar obiect, nu vrană,
și tristu-mi timp voios mi-ar curge-n fine,
și mi-aș trăi desfătu-așa cum tot e!

                                                                […]

Nicolae Comănescu, Acrilic pe pânză
Nicolae Comănescu, Acrilic pe pânză

CAPITOLUL 8

Despre marele succes pe care viteazul don Quijote de la Mancha îl repurtă în spăimântătoarea și nemaiînchipuita aventură cu morile de vânt, cu alte întâmplări vrednice de fericită aducere-aminte

Într-acestea, descoperiră treizeci sau patruzeci de mori de vânt aflate pe acea câmpie, și, de îndată ce le zări, don Quijote îi spuse scutierului său:

— Norocul ne călăuzește treburile mai bine decât ne-am putea-o noi dori, căci uite-acolo, prietene Sancho Panza, unde se arată treizeci de uriași mătăhăloși, sau ceva mai mulți, cu care am de gând să intru-n luptă și să le iau tuturora viața, iar cu prăzile de pe urma lor începe-vom a ne îmbogăți, căci e război drept și este mare slujire adusă lui Dumnezeu a șterge de pe fața pământului o sămânță atât de pernicioasă.

— Care uriași? – zise Sancho Panza.

— Cei pe care-i vezi colo – răspunse stăpânul său –, cu brațele lungi, căci unii obișnuiesc a le avea de aproape două leghe.

— Bagă de seamă, înălțimea ta – răspunse Sancho –, ăia care se văd acolo nu sunt uriași, ci mori de vânt, iar ce pare brațele lor sunt aripile, care, învârtite de vânt, fac să meargă piatra morii[4].

— Se vede bine – răspunse don Quijote – că nu ești instruit în materie de aventuri: sunt uriași, iar dacă ți-e frică, pleacă de-aici și roagă-te în răstimpul cât eu unul voi intra cu ei în luptă cruntă și inegală.

Și, zicând acestea, îi dădu pinteni calului său Rușinante, fără a mai lua seama la strigătele scoase de către scutierul său Sancho ca să-l pună-n gardă că, fără umbră de îndoială, cei pe care urma să-i atace erau mori de vânt, nicidecum uriași. El însă era atât de convins că erau uriași, că nici nu auzea strigătele scutierului său Sancho, nici nu apuca să vadă, deși era acum foarte aproape, ce anume erau, ci continua să strige în gura mare:

— Nu fugiți, lașe și nemernice creaturi, căci doar un cavaler singur vă atacă.

Se iscă într-acestea un pic de vânt și aripile cele mari începură să se miște, iar don Quijote, văzând una ca asta, zise:

— Chiar dacă ați mișca mai multe brațe decât uriașul Briareu[5], tot aveți a mi-o plăti.

Și-așa zicând și încredințându-i-se din toată inima doamnei sale Dulcineea, căreia-i ceru să-l ajute la o asemenea ananghie, bine acoperit de pavăza-i rotundă, cu lancea cumpănită-n furchet[6], porni la atac în plin galop al lui Rușinante și se năpusti asupra celei dintâi mori din fața sa; și, dându-i o lovitură de lance în aripă, vântul i-o întoarse cu atâta furie, încât îi făcu lancea zob, trăgându-i după sine pe cal și pe călăreț[7], care se duseră de-a rostogolul pe câmpie într-un hal fără de hal. Sancho Panza dădu fuga să-l ajute cât izbuti s-alerge asinul său și, când ajunse lângă el, îl văzu că nu se mai putea clinti: atât de tare dăduse cu el de pământ Rușinante.

— Doamne miluiește-mă! – zise Sancho –. Nu ți-am spus, înălțimea ta, să iei bine seama la ce faci, că nu erau decât mori de vânt și nu putea să n-o știe decât cine-avea tot pe-atâtea-n cap?

— Taci, prietene Sancho – răspunse don Quijote –, că treburile războiului sunt mai mult ca altele supuse unei necurmate metamorfoze; cu atât mai mult cu cât cred, și-acesta-i adevărul, că vrăjitorul Frestón, care mi-a furat încăperea și cărțile, i-a transformat pe uriașii ăștia-n mori, ca să-mi răpească gloria biruirii lor: atât de mare e dușmănia pe care mi-o poartă; ci pân’ la urmă și la urmă tot n-au să poată mare lucru meșteșugurile-i ticăloase împotriva virtuții spadei mele.

— Fie după puterea lui Dumnezeu – răspunse Sancho Panza. Și, ajutându-l să se ridice, el încălecă iar pe Rușinante, care era pe jumătate spetit. Și, stând de vorbă despre trecuta aventură, o luară pe drumul către Puerto Lápice[8], deoarece don Quijote zicea că acolo nu era cu putință să lipsească a se găsi multe și felurite aventuri, întrucât era un loc foarte frecventat; numai că era tare mâhnit fiindcă rămăsese fără lance; și, spunându-și scutierului său oful, îi zise:

— Îmi aduc aminte a fi citit că un cavaler spaniol pe nume Diego Pérez de Vargas, după ce i se frânsese spada într-o bătălie, a smuls dintr-un stejar o cracă sau o ramură groasă și a făcut cu ea în ziua aceea atare isprăvi și a făcut chisăliță atâția mauri, încât i-a rămas porecla de „Măciuca“ și atât el, cât și urmașii lui s-au numit de-atunci încolo „Vargas y Machuca“[9]. Ți-am spus asta pentru că din primul stejar sau gorun ce-mi va ieși în cale am de gând să smulg și eu altă cracă, aidoma și la fel de bună ca aceea la care m-a dus închipuirea; și gândesc să fac cu ea asemenea vitejii, încât tu să te consideri preanorocos că ai meritat a veni să le vezi și a fi martorul unor fapte ce anevoie vor putea fi crezute.

— Voia Domnului – zise Sancho –. Cred totul după cum zici înălțimea ta; doar îndreaptă-te oleacă, mi se pare că mergi cam într-o dungă, trebuie să ți se tragă de la snopeala căderii.

— Adevărat este – răspunse don Quijote – și, dacă nu mă plâng de durere, e deoarece cavalerilor rătăcitori nu le este îngăduit să se plângă de nicio rană, nici dacă le-ar ieși mațele prin ea.

— Dacă-i pe-așa, n-am ce zice – răspunse Sancho –; ci numai Dumnezeu știe ce drag mi-ar fi ca înălțimea ta să te vaiți când te-ar durea ceva. Despre mine pot spune că am să mă plâng și de cea mai mică durere ce m-ar încerca, dacă nu cumva se-nțelege că opreliștea asta de-a te plânge îi privește și pe scutierii cavalerilor rătăcitori.

Don Quijote nu lipsi să râdă de naivitatea scutierului său și, ca atare, îi aduse la cunoștință că se putea plânge după plac cum și când va fi vrând, de voie sau de nevoie, căci până atunci nu citise nimic contrar în legile cavaleriei. Sancho îi spuse să ia seama că era ceasul mesei. Stăpânul îi răspunse că deocamdată nu simțea atare nevoie, dar să mănânce el când i s-o năzări. Cu această învoire, Sancho se propti cât putu mai bine pe măgar și, scoțând din desagă ce vârâse în ea, își vedea în largul său de drum și de frupt în spatele stăpânului, iar din când în când sălta sus burduful, cu atâta poftă, că ar fi fost în stare să-l pizmuiască și cel mai rafinat birtaș din Málaga[10]. Și câtă vreme o ținu tot așa, dând dușcă după dușcă, nu-și mai amintea de nicio făgăduință pe care i-o făcuse stăpânu-său și nu i se părea deloc trudă, ci tihnă deplină umblatul după aventuri, oricât ar fi fost ele de primejdioase.

În sfârșit, noaptea și-o petrecură printre niște copaci, și don Quijote smulse dintr-unul o cracă uscată, care mai că-i putea sluji drept lance, și înfipse în ea fierul scos de la aceea ce-i fusese ruptă[11]. Don Quijote nu dormi toată noaptea, cu gândul la doamna sa Dulcineea, ca să se potrivească celor citite în cărțile lui, unde cavalerii își petreceau multe nopți nedormite prin păduri și pustiuri, întreținându-se cu amintirile doamnelor lor.


[*]din Miguel de Cervantes, Don Quijote de la Mancha, traducere din spaniolă, studiu introductiv, cronologie, note și comentarii de Sorin Mărculescu, editura Paralele 45, București, 2009.
[1] Protagonistul unui foarte popular roman cavaleresc scris de Jerónimo Fernández și publicat sub titlul El libro primero del valeroso e invencible príncipe don Belianís de Grecia la Burgos, între 1547 și 1579. Cartea se găsea în biblioteca lui don Quijote (DQ I, 6), dar eroul ei este menționat încă din DQ I, 1.
[2] Prilejul (Kairós, Occasio, Ocasión) era reprezentat sub forma unui personaj chel ce nu avea decât un smoc de păr pe frunte, de care, de cum ți se înfățișa, trebuia să-l prinzi pentru a profita de el. Imaginea, răspândită și de emblematiști (printre care, nu în ultimul rând, Andrea Alciati), era un adevărat topos. Își avea originea în autori din Antichitatea târzie, printre care Ausonius, Epigram. 33, pe care-l citează Erasmus („Fronte capillata, post est veterum“) în Coll. adagiorum veterum.
[3] Iubita ideală a lui Amadís, care i-a devenit și soție, Oriana, fiica regelui Lisuarte al Bretaniei, locuia în castelul Miraflores (în traducerea mea: Miraflor), care „era la două leghe de Londra și, deși mic, era cel mai încântător loc din acel ținut“ (Amadís, trad. cit., pp. 404–405).
[4] În Spania, morile de vânt erau cunoscute încă din vechime, dar cele din La Mancha puteau reprezenta o relativă noutate pentru don Quijote, ele fiind introduse, după modelul celor flamande, abia în epoca lui Filip al II-lea, pe la 1575, datorită extinderii culturilor de grâu în regiune.
[5] Briareu sau Egeon (în mitologia grecească), fiu al lui Uranos și al Geei, avea o sută de brațe și cincizeci de capete cu guri care aruncau flăcări.
[6] În sp. ristre, cârlig de fier fixat în dreapta cuirasei și utilizat pentru stabilizarea și susținerea lăncii în atac.
[7] Posibil ecou, prin intermediul poetului Fernando de Herrera (1534–1597), Canción II („Al caballo y al caballero los precipitó en el mar“), al unui loc biblic: „Pe cal și pe călăreț în mare i-au aruncat“, Exodul, 15, 21.
[8] Trecătoare din La Mancha și loc de popas pe drumul regal ce ducea de la Madrid la Sevilla, între Villarta și Herencia, cunoscută și sub numele de Ventas de Puerto Lápice; acolo exista și un han.
[9] Diego Pérez de Vargas, personaj istoric contemporan cu Fernando al III-lea cel Sfânt al Castiliei (1199–1252); isprava la care se referă Cervantes este și ea reală. și a avut loc, în timpul Reconchistei, cu prilejul asedierii Jerez-ului (1223), fiind relatată în Valerio de las historias… (o continuare a Istoriilor lui Valeriu Maximus), de Diego Rodríguez de Almela și într-un romance (baladă) de Lorenzo de Sepúlveda.
[10] Vinurile de Málaga se numărau și pe atunci printre cele mai celebre din Spania.
[11] Lancea lui don Quijote fusese fărâmată de către slugile negustorilor toledani, putându-se presupune deci că și-o înlocuise după aceea în vederea celei de-a doua plecări.

Lasă un răspuns