Ce bucurie pentru fiecare iubitor de literatură că, după nu mai puţin de patru secole, creaţiile lui Shakespeare şi Cervantes sunt atât de vii, atât de prezente în conştiinţa intelectualilor, dar şi a oamenilor obişnuiţi. Multe dintre personajele operelor celor doi titani au devenit nume comune, atât de familiare sunt, iar acţiunile şi caracteristicele personajelor din piese sau romane s-au dovedit, în timp, a fi definitorii pentru natura umană.
Întâmplările şi spiritul unor personaje ale lui Shakespeare au devenit atât de cunoscute de către oameni, încât astăzi se poate spune „a hamletiza”, ceea ce înseamnă “a face din orice lucru o dilemă”, aşa cum se consemnează în dicţionar. Punctul de referinţă este îndeosebi celebra întrebare-dilemă a lui Hamlet To be or not to be / That is the question. Nu este însă vorba numai despre aceste versuri care s-au împământenit în conştiinţa umană, de această chestiune existenţială fundamentală, ci este vorba de personajul în sine, măcinat de atâtea întrebări la care caută continuu răspunsuri care nu mai vin. Desigur, observăm că una din laturile acestui personaj a devenit un punct de reper în natura umană, şi anume problematizarea.
Celebrul personaj al lui Cervantes, Don Quijote de la Mancha, a făcut şi el istorie în cultura lumii în aşa măsură încât numele său a devenit un substantiv comun, şi anume: „donquijotism”, adică o „atitudine sau purtare caracteristică omului lipsit de simțul realității, care urmărește scopuri fantastice și irealizabile, manifestând eroism în lupta cu obstacole imaginare”. Mai mult, datorită utilizării intense a acestui cuvânt, limba română are chiar şi variante!, cum ar fi „donchihotísm”, „donchijotísm”, „donchișotísm”, în funcţie de cine foloseşte cuvântul şi cât de bine cunoaşte numele propriu în original. Don Quijote a devenit celebru – în mentalul colectiv – mai ales prin lupta sa cu morile de vânt, văzute de el ca nişte uriaşi ameninţători pentru omenire, dar nu şi pentru un cavaler rătăcitor gata de aventură, şi, înainte de toate, pentru apărarea binelui de rău. Astfel, în dicţionare se consemnează expresia: „a se bate (sau a se lupta) cu morile de vânt”, ceea ce înseamnă „a întreprinde acțiuni inutile, ridicole; a se lupta cu dușmani ireali”. Dacă în definiţia anterioară se reţinea şi eroismul lui don Quijote, în definiţia din urmă se scoate în evidenţă o latură aparent ridicolă a personajului, şi se trece sub tăcere dimensiunea profund umană a întreprinderilor şi năzuinţelor sale. De câte ori n-am auzit din partea unor prieteni, puşi în faţa unor evenimente absurde, expresia: „Simt că mă lupt cu morile de vânt!”
Ce epocă de adâncă redescoperire, inovaţie, emulaţie şi creaţie a fost Renaşterea care ajunge până la noi, ca şi cum n-ar exista graniţe de mentalităţi, de obiceiuri, de timp. Cât de universale operele create. Şi nu este numai meritul celor doi mari scriitori, ci şi a traducătorilor literari, care au rupt barierele, graniţele lingvistice, cu talent, cu fineţe, cu competenţă, cu inteligenţă, făcând atât de cunoscute operele lui Shakespeare şi Cervantes în limbile lumii.
Traducătorii literari au re-creat lumea celor doi titani, într-o limbă fluentă, muzicală, redând cu fidelitate textul dintr-o epocă îndepărtată, puţin cunoscută. Ei au apropiat-o iremediabil de noi.
Şi ne bucurăm că doi traducători literari excelenţi, colegi din Filiala Bucureşti – Traduceri Literare, şi anume Sorin Mărculescu şi George Volceanov sunt cei care s-au ocupat mai bine de zece ani de transpunerea, de re-crearea operelor lui Cervantes, respectiv Shakespeare în limba română. Munca lor plină de acribie, anduranţă, profesionalism şi inspiraţie putem afirma că a îmbogăţit şi diversificat limba română. Ei ne-au încredinţat mai multe texte, în acest moment aniversar pentru cultura lumii, anul, luna şi ziua morţii celor doi, 23 aprilie 1616.
Debutăm şi cu un text în limba engleză, cel al lui Adrian G. Sahlean, traducător de marcă a lui Eminescu în limba engleză, cu consideraţii subtile despre transpunerea lui Shakespeare în română şi a lui Eminescu în limba engleză, cu o proză deosebit de frumoasă a lui Ismail Kadare, tradusă în limba română de Marius Dobrescu. De asemenea, din acest număr am deschis şi rubrica „Opinii”.
Întreg numărul este ilustrat cu opere ale talentatului artist vizual Nicolae Comănescu.
