TRADUCÂNDU-L PE SHAKESPEARE. Comunitatea traducătorilor, Partea a VII-a

Întîlnire cu Didier Méreuze

Care sunt, în opinia voastrǎ, implicaţiile traducerii unei piese de teatru şi mai exact, ale unei piese de Shakespeare, raportate la alte forme de literaturǎ?

Mi-ar plǎcea sǎ fac o deosebire între traducere şi utilizare. Utilizǎm o operǎ de teatru atunci când extragem din ea elemente pentru un spectacol nou fǎrǎ sǎ ţinem cont, atât cât poate am fi în stare, de toate componentele acestei opere sau denaturând-le (ceea ce poate apǎrea în aceeaşi mǎsurǎ). A proceda în acest fel nu este neapǎrat lipsit de interes, o bandǎ desenatǎ realizatǎ dupǎ Hamlet ar merita, dar înseamnǎ să te îndepǎrtezi de model în douǎ moduri la fel de regretabile. Pe de-o parte pierdem adevǎrul care nu existǎ decât în planul în care toate componentele se coordoneazǎ reciproc, fiind sinteza lor. Pe de altǎ parte, suntem în mare pericol de a ține cont de exigenţa, vocaţia profunzimii, care asigurǎ operei originale capacitatea sa universalǎ. Pentru ca situaţia sǎ fie alta, ar trebui ca utilizatorul sǎ fie el însuşi un scriitor de calitatea celui din care se inspirǎ, sǎ spunem, aşa cum l-am raporta pe Racine la sursele sale greceşti. Dar asta nu se întâmplǎ în majoritatea cazurilor de utilizare.

Printre aceste componente pe care nu trebuie sǎ le neglijǎm, dacǎ vrem cu adevǎrat sǎ traducem şi nu doar sǎ utilizǎm, este una pe care o tǎgǎduim prea des în traducerea lui Shakespeare şi anume, versul. Metrii nu sunt deloc un aspect secundar al scriiturii, un mod de a comunica sensul cu simpla adǎugire a eleganţei, cǎci au fost chiar instrumentul cu care – “sǎpând”, aşa cum spunea Mallarmé, datele imediate ale vorbirii – autorul a fǎcut sǎ aparǎ, sǎ intre în joc anumite categorii ale fiinţei-în-lume care nu erau revelate în prozǎ, în condiţiile în care ele sunt totuşi ceea ce este cel mai specific activ în majoritatea situaţiilor existenţei. De fapt, prin vers – prin faptul cǎ mintea recurge la ritmuri, la asonanţe –  cuvântul înceteazǎ sǎ fie un simplu concept, adicǎ o gândire a generalului, atemporalului, pentru a se deschide faţǎ de percepţia a ceea ce este pentru o anume existenţǎ relaţia sa cu naşterea şi moartea, cu dorinţa şi angoasa, cu adâncimile durerii sau bucuriei, cu finitudinea. Doar prin vers, sau în proximitatea versului, adevǎrul uman cel mai profund poate fi spus, sau mai bine zis, revelat. Întâlnim acest adevǎr şi în cazul romancierilor, şi sunt destui cei ce pariazǎ cǎ ochii acestora au fost deschişi, pentru o primǎ oarǎ, prin poeme: poeme faţǎ de care avem datoria, traducându-le, sǎ le pǎstrǎm ca atare.

Şi acest vers fondator, instaurator, ar trebui deci sǎ-l reinventǎm în limba în care traducem, chiar dacǎ-l întâlnim într-o operǎ teatralǎ. Sǎ nu destrǎmǎm niciodatǎ printr-o expresie a prozei ceea ce forma a construit. Bineînţeles, acum nici sǎ calculezi pe degete, pentru a fabrica un alexandrin, ci sǎ te deschizi, în propria viaţǎ, faţǎ de travaliul formei în vorbire.

Şi asta, la Shakespeare mai mult ca în cazul oricǎrui alt mare tragic. Cǎci dacǎ mult teatru de Shakespeare este scris în prozǎ, dând în asta de aparenţa banalei conversaţii, întotdeauna existǎ în piesele sale un vast şi violent curent de vorbire poeticǎ, care în secret adunǎ şi poartǎ totul în adevǎrul sǎu. Exemple ale unui astfel de flux sunt monologurile lui Hamlet sau admirabilele poeme construite din cuvintele lui Prospero, ale lui Ferdinand sau ale lui Caliban în Furtuna. Trebuie sǎ traducem Shakespeare cu cel mai mare respect faţǎ de versul sǎu, este singurul mod de a-l face inteligibil, adicǎ de a gǎsi – pe planul psihologic, metafizic şi chiar politic, unde el se situeazǎ atât de spontan – ceea ce-i conferǎ valoarea actualǎ, cǎci în caz contrar riscǎm sǎ-l abordǎm în mod superficial sau grosier. Traducând Hamlet în prozǎ, sau în spiritul prozei, putem reduce, de exemplu, problema lui Shakespeare la cea a observatorilor dictaturilor moderne, în timp ce drama de fapt se joacǎ la nivelul, de altfel mai profund, al raportului fiinţei finitudinii cu marile opţiuni ontologice din care iubirea este una, iar sinuciderea o alta.

Shakespeare trebuie tradus în versuri şi, mai ales, trebuie sǎ nu ne temem cǎ versul – dacǎ este cu adevǎrat retrǎit, dacǎ astfel este pentru cuvinte ca sângele şi nervii lor – ar fi o piedicǎ în calea comunicǎrii scenice. Chiar dimpotrivǎ! Va fi suficient sǎ învǎţǎm sǎ devenim una cu el, şi spectatorul ni se va alǎtura emoţionat, prin ceea ce are el mai profund. Deodatǎ va înţelege, în loc sǎ fie nevoit sǎ înglobeze informaţii dezordonat furnizate de o prozǎ obligatǎ sǎ imite ceea ce ea nu poate sǎ vadǎ decât din afarǎ.

Care sunt constrângerile şi libertǎţile pe care vi le stabiliţi în actul de a traduce?

Voi spune cǎ marea constrângere pe care trebuie sǎ o accepte traducǎtorul shakespearian este aceea a versului, o constrângere care este de fapt cea care îi va oferi veritabila sa libertate. Rǎmâne de dus la bun sfârşit lucrarea, adicǎ a-ţi pune problema anumitor obligaţii mai particulare pe care ne-am gândi cǎ trebuie sǎ le observǎm în practicǎ. Dar nu este aşa. Spre exemplu nu trebuie sǎ ezitǎm în traducere sǎ abandonǎm versul clasic, şi asta pentru o serie de motive convergente. Mai întâi, regularitatea are în sine un sens care nu mai corespunde epocii noastre, cǎci ea n-ar avea viaţǎ decât dacǎ ar reflecta o altǎ unicitate în planul credinţelor, valorilor împǎrtǎşite de grupul social: or, niciun consens metafizic sau moral nu mai uneşte societǎţile noastre, chiar dacǎ, de altfel versul clasic a fǎcut deja vâlvǎ în creaţia poeticǎ a secolului nostru, în orice caz în Franţa. Apoi, alegerea unei forme clasice ar însemna includerea unui ansamblu de semnificaţii deja prestabilit – de cǎtre textul original – într-un cadru el însuşi prestabilit şi fix, şi astfel sǎ trecem printr-o acrobaţie cu totul strǎinǎ spiritului poeziei, care este invenţia simultanǎ a formei şi a sensului. În fine, cu siguranţǎ noi nu dispunem în francezǎ de un vers care sǎ redea pentametrul lui Shakespeare în regularitatea sa care este deschisǎ, mereu imprevizibilǎ, vie. În special alexandrinul, cu simetriile sale interne, cu ingambamentele sale prea ţipǎtoare, ar însemna în cazul de faţǎ o catastrofǎ. Singura formǎ fidelǎ versului lui Shakespeare este aceea care va fi cea mai liberǎ, de fapt, o serie de metrii de opt – paisprezece silabe, oscilând în jurul versului de unsprezece picioare metrice: un vers a cǎrui cenzurǎ face în mod necesar sǎ alterneze parul şi imparul, intemporalul şi timpul, inteligibilul şi concretul. În ceea ce mǎ priveşte, aceastǎ formǎ mi s-a impus din prima clipǎ a traducerii lui Shakespeare, şi anume, începutul piesei Iulius Cezar.

Care a fost perspectiva dumneavoastrǎ pentru traducerea jocurilor de cuvinte, pasajelor în mod particular obscure, arhaismelor…?

Trebuie sǎ traducem în limba pe care o vorbim astǎzi. Şi asta nu înseamnǎ absolut deloc cǎ prin acest fapt am fi privaţi de posibilitatea înţelegerii semnificaţiilor textului original, cel puţin pentru esenţialul care este jucat din mari opere cum sunt tragediile lui Shakespeare – ar merge de altfel şi treatrul lui Ben Jonson, satiric – cǎci poezia se adânceşte în vorbire şi gǎseşte acolo ceea ce este fundamental în situaţiile existenţei, o experienţǎ comunǎ tuturor limbilor şi tuturor epocilor. La un asemenea nivel nu sunt cuvinte elisabetane care sǎ nu poatǎ fi înţelese şi, în mod direct sau nu, reflectate de vorbirea noastrǎ de acum. Alta este problema straturilor mai superficiale ale dialogurilor, cum sunt jocurile de cuvinte, şi cea a pasajelor textului shakespearian care sunt pur şi simplu obscure, fie prin insuficienţa cunoştinţelor noastre filologice, fie prin neglijenţa autorului. În jocurile cuvintelor trebuie sǎ salvǎm sensul sau, cel mai adesea sensurile care se ascund acolo, dar nu trebuie sǎ ne bazǎm prea mult pe cuvintele franţuzeşti pentru noi calambururi cǎci ceea ce a fost natural, viu, devine uşor, în asemenea recurgeri la semnificanţi rebeli, forţat, sec, uneori chiar vulgar: ca dovadǎ tristele traduceri din Joyce pentru anumite pasaje din Ulise sau Finnegan’s Wake.

Pasaje obscure sau cu un sens incert, ce putem spune? Cu excepţia textelor împânzite în mod particular cu dificultǎţi de aceastǎ naturǎ, cum este Hamlet, avem de fǎcut din operǎ, traducând-o, propria sa ediţie criticǎ: de unde reiese cǎ este absolut indispensabil pentru a traduce sǎ ne înconjurǎm de toate ediţiile limbii engleze ale textului respectiv pentru a ne ţine la curent cu lucrǎrile recente care ar fi gǎsit, şi demonstrat, soluţia problemelor. Ar fi ridicol, acum cǎ problema a fost tranşatǎ, sǎ continuǎm sǎ-l considerǎm pe Prospero wise, înţelept, într-un anume pasaj al Furtunii, atâta vreme cât este vorba de soţia, wife,  pe care o va avea Ferdinand.

Afirmaţi ataşamentul dumneavoastrǎ faţǎ de versul shakespearian, aţi ales însă versul liber pentru a reda pentametrul iambic. Ce reflecţie a ghidat alegerea dumneavoastrǎ?

Am rǎspuns deja la o parte din aceastǎ întrebare. Nicio formǎ clasicǎ nu este acceptabilǎ astǎzi pentru traducerea lui Shakespeare, trebuie sǎ evocǎm regularitatea şi nu sǎ o transpunem mecanic; iar faptul cǎ versurile clasice ar fi utilizate fǎrǎ rimǎ, cum textul original ne îndeamnǎ cel mai adesea, asta nu ar remedia cu nimic artificialitatea lor fundamentalǎ. Totuşi mi s-a întâmplat în douǎ cazuri precise sǎ pǎstrez forma clasicǎ şi chiar rima. Primul este din Hamlet, „the play within the play”, cǎci aceastǎ punere în abis a piesei, o piesǎ în tragedia lui Shakespeare, este intenţionat desemnatǎ de cǎtre acesta ca ceva convenţional şi de stânga, cu rime greoaie şi proliferant de banale. Este acolo un efect comic, şi chiar o încǎrcǎturǎ de semnificaţie pe care trebuie aşadar sǎ o pǎstrǎm în mod absolut. Şi din aceleaşi motive, am tradus de asemenea în versuri uşuratice “masca” din Furtuna.

Celǎlalt caz este al cântecelor, unde rimele au evident mai multǎ importanţǎ decât oriunde altundeva în piese. Dar aceste cântece au cel mai adesea şi ceva imponderabil, aerian, o graţie care n-ar putea decât sǎ sufere într-un sistem de rime prea rigid. În primul rând Shakespeare nu a recurs în aceste cazuri la rime decât într-un mod extrem de delicat şi de subtil, neintroducând de multe ori decât un retur al rimei acolo unde alţi poeţi ar fi vrut douǎ sau mai multe, şi multiplicând în schimb asonanţele din interiorul versurilor, ca în celebrul cântec al Ofeliei:

Tomorrow is Saint Valentine’s day,
All in the morning betime,
And I a maid at your window,
To be your Valentine.

Then up he rose, and donn’d his clo’es;
And dupp’d the chamber door,
Let in the maid that out a maid
Never departed more. [1]

pe care l-am redat dupǎ cum urmeazǎ, pur şi simplu cu aluzii – de la interiorul versurilor– la rimǎ:

C’est demain la Saint- Valentin
Pour etre sa Valentine,
Je suis venue, bien pucelle,
Tot marin frapper à sa vitre.

Il s’est levé, habillé,
Il m’ouvrit tout grand sa chambre,
Une pucelle est entrée,
Qui jamais n’en est rassortie.

Aproape doar finaluri de cuvinte aşa-zis feminine, din acelea care nu cântǎresc. În acest fel am încercat sǎ rǎmân aproape de emoţia pe care o au aceste versuri, împǎrţite între regret şi vis, afecţiune şi reproş, şi de o perfectǎ puritate a sufletului.

Atâta vreme cât existǎ posibilitatea unei colaborǎri între traducǎtor şi regizor, cum vedeţi dumneavoastrǎ aceastǎ muncǎ în echipǎ? Sunteţi pregǎtit sǎ reveniţi asupa câtorva dintre alegerile de traducere, riscând sǎ vǎ îndepǎrtaţi puţin mai mult de original pentru a vǎ apropia de stilul punerii în scenǎ sau de ritmul dorit de un comediant sau altul?

Nu am avut des ocazia de a colabora cu regizorii, cǎrora le recunosc cu plǎcere dreptul de a face ceea ce vor din textul francez, într-o epocǎ în care însuşi textul englez  nu mai poate fi clarificat, tǎlmǎcit de cǎtre autorul sǎu. Singurul caz de adevǎratǎ colaborare a fost cu Patrice Chéreau, care, extrem de atent, a reluat alǎturi de mine toatǎ traducerea mea din Hamlet, ceea ce m-a condus la a revizui o serie de puncte ale acesteia. Dar nu a fost niciodatǎ din cauza unor consideraţii ce ţin de punerea în scenǎ, cu excepţia cazurilor unor cuvinte, enunţǎri ambigue care riscau sǎ fie înţelese într-un alt sens la auz decât pe paginǎ. A fost vorba întotdeauna de a avea mai multǎ exactitate în restituirea sensului unui text, adeseori obscur şi mereu încǎrcat, momentul acestei revizuiri survenind de altfel, cel puţin pentru mine, odatǎ cu apariţia în englezǎ a câtorva ediţii critice noi, şi mai ales pentru cǎ trecuserǎ ceva ani de la ultima retipǎrire a traducerii mele din Hamlet, ceea ce-mi permitea un recul pentru a vedea astfel ceea ce nu mergea.

Cum definiţi rolul traducǎtorului shakespearian?

Traducǎtorul are evident în el ceva din critic. A citi înseamnǎ a înţelege, a vrea sǎ înţelegi, şi în ceea ce mǎ priveşte acest necesar “close reading” m-a condus la a consacra aproape tuturor traducerilor mele eseuri care fac cu siguranţǎ parte din ceea ce înseamnǎ critica.  Furtuna va apǎrea fǎra excepţie – în colecţia „Folio-Théâtre” – cu un lung eseu care este o reinterpretare a operei de la un capǎt la celǎlalt. Şi este acolo o lecturǎ pe care tradiţia o reflectǎ şi o anticipeazǎ deopotrivǎ, la fel ca şi detaliul studiat şi afirmat al „mǎştii”, unde ea mi-a permis sǎ percep şi sǎ marchez mai mult burlesc decât vedem în ea în mod obişnuit. Dar regizorii au şi ei ceva dintr-un critic, aşa cum este Chéreau cu care am discutat despre sensul a câteva pasaje cruciale din Hamlet. Putem sǎ remarcǎm faptul cǎ traducǎtorul – ataşat de sens în planul în care în mod necesar el structureazǎ opera, este unitatea, viaţa sa cvasi-organicǎ – vede piesa în spaţiul acestor raporturi reciproce între pǎrţi, ceea ce reprezintǎ deja un mod de a o pune în scenǎ. În schimb, asta înseamnǎ a rǎmâne la o anumitǎ distanţǎ de majoritatea celorlalţi critici, care se ataşeazǎ de anumite aspecte doar în profunzimea textualǎ, pentru a se apropia mai bine, spre exemplu, de diferitele opere ale lui Shakespeare dintr-o perspectivă care suscitǎ un anumit punct de vedere.

Voi adǎuga faptul cǎ situez foarte sus ambiţia traducerii, de fapt la aproape acelaşi nivel cu cel al operelor originale de care ne considerăm noi înşine capabili; şi asta pentru cǎ trebuie evident sǎ încercǎm sǎ ajungem, pe cât posibil, la acelaşi nivel de intensitate şi de adevǎr ca autorul. Traducerea poate de altfel sǎ interfereze atunci cu ceea ce scriem noi înşine. În cazul meu, experienţa pentametrului englez m-a ajutat cu siguranţǎ sǎ mǎ mişc în propria practicǎ prozodicǎ, şi reflecţia lui Shakespeare din Poveste de iarnǎ  m-a influențat într-una din cǎrţile mele de poezie.

O ultimǎ remarcǎ asupra motivului întrebǎrilor voastre şi a rǎspunsurilor mele, adicǎ asupra interesului mereu reînnoit pe care epoca noastrǎ i-l consacrǎ lui Shakespeare. De ce ne place nouǎ de acesta? Pentru cǎ se caracterizeazǎ printr-o capacitate de simpatie –  în raport cu cei care devin personajele sale – ce depǎşeşte orice lecturǎ ideologicǎ care ar fi putut fi fǎcutǎ atunci cu marele risc al unei îmbǎtrâniri rapide. Un exemplu? În Furtuna la Caliban, presupusul „sclav diform”, Shakespeare lasǎ sǎ-i iasǎ la ivealǎ naivitǎţile sale, brutalitatea sa, „rǎutatea” sa, aşa cum o numise Rimbaud, dar îl face sǎ pronunţe câteva versuri – „Be not afeard, the isle is full of noises…” – de-o frumuseţe sfâşietoare. Se revelează astfel sentimentul de aşteptare pe care viaţa şi, de-a lungul acesteia, natura însǎşi o au faţǎ de limbaj, faţǎ de posibilele sale puteri de limpezire, de transmutare: o magie veritabilǎ de care Prospero este destul de incapabil.

[1] “Cum mâine-i Sfântul Valentin,/ Din zori eu voi aştepta/ La geamul tǎu, cǎci vreau sǎ fiu/ Eu, Valentina ta./ El s-a sculat şi s-a încins/ Şi-ndat’ a descuiat; / Ea, fata a intrat la el,/ Dar fǎrǎ fatǎ n-a plecat”, William Shakespeare, Hamlet, traducere în românǎ de Leon Leviţchi şi Dan Duţescu, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996

Un bilanț al imposibilității traducerii

Întâlnire cu Sergio Villani ( 1994)

Cum aţi ajuns sǎ fiţi interesat de traducere, în special de traducerea literarǎ?

Doar de traducerea literarǎ, atât cât încǎ m-aş fi lǎsat cu plǎcere prins – într-o altǎ viaţǎ – de proiectele privind traducerea textelor filosofice şi de problemele pe care le ridică: un bilanţ, mai înainte de toate, al imposibilitǎţii traducerii, cǎci conceptele care în esenţǎ constituie acel model discursiv sunt mai puţin universalii decât produsul structurilor specifice fiecǎrei limbi. Ele nu privesc realitatea din acelaşi unghi, chiar şi atunci când vrem sǎ credem cǎ este cazul. Freedom nu este astfel libertatea (liberté) noastrǎ, speech nu presupune toate accepţiunile şi utilizǎrile vorbirii (parole). Existǎ între oricare noţiune a unei limbi şi cea mai apropiatǎ noţiune din limba cea mai vecinǎ ei un important decalaj şi atunci când mǎ pregǎtesc sǎ traduc din aceasta într-un mod cât se poate de puţin serios, ceea ce apare sau ar trebui să apară imediat este conştiinţa faptului cǎ ar trebui înainte de toate sǎ reluǎm conceptele de la originea lor, trecând apoi prin istoria fiecǎreia dintre cele douǎ limbi care sunt în joc. Doar în termenii acestui proces, necesarmente comparativ, ţine doar de termenii sǎi dacǎ pe dintre aceştia l-am putea traduce fărǎ a perpetua o serie de neînţelegeri. Un gând trebuie tradus pentru ceea ce el a fost, nu visul său propriu.

În realitate, şi spun asta fǎrǎ a avea vreun gust aparte pentru paradox, textul poetic – care va fi fost marea mea preocupare şi obiectul tuturor traducerilor mele – este cu siguranţǎ mult mai uşor de tradus decât textul filosofic, pentru a nu mai aminti banala paginǎ de prozǎ, foarte cotidianǎ, unde expresiile idiomatice ale intelectului ne sunt cel mai la îndemânǎ. Cǎci în poem, remarcaţi, ce gǎsim noi sǎ orienteze, sǎ decidǎ, dacǎ nu marile simboluri. Ele sunt nǎscute din observaţiile fǎcute pe marginea dintre vorbire şi tǎcere, dintre cunoaşterea noastrǎ a lucrurilor şi fundalul nepǎtrunsului, – şi atunci e vorba despre universal: sunt ele astfel comune pentru destule naţiuni, cel puțin în Occident? Atunci când Yeats priveşte lebedele sǎlbatice din Coole Park luându-şi zborul, revenind, ţipând; când le regǎseşte, ceva ani mai târziu, aparent aceleaşi, aparent încǎ tinere în orizontul vieţii sale ce se scurge, noi nu avem nevoie, pentru a înţelege, orice ar fi, de mai mult decât de a da un nume ţipǎtului rǎguşit, zgomotului aripii ce se deschide, vacarmului apei, acelor “great broken rings”, de a da un nume avântului spre cer: este ca şi cum poezia ştergea aceste reţele conceptuale, care nu ne-ar fi vorbit despre viaţǎ, despre timp, despre destin decât cu preţul abstracţiunilor niciodatǎ elaborate în acelaşi fel în limba lui Berkley, Hegel sau Malebranche. Gândirea se consacrǎ limbilor solitudinii, aceasta a fost tragedia Europei, dar poezia le apropie. Şi dacǎ poemul se oferǎ traducerii mai bine decât proza, ei bine, voi adǎuga, marea poezie, în ceea ce o priveşte, o face infinit mai mult, la rândul sǎu, decât cea mediocrǎ, ea reprezintǎ ceea ce e cel mai uşor de tradus, pentru cǎ este cea care s-a stabilit cel mai bine în economia raportului existenţei cu teluricul, comunǎ tuturor fiinţelor umane. Rǎmân câteva obstacole fǎrǎ sǎ le uit cu siguranţǎ – repet constant experienţa – pe frumoasa cale ce pare liberǎ, cǎci conceptele se menţin în activitatea simbolurilor, în intuiţia pe care o reprezintǎ imaginile. Relativizate de scopul poetic, expuse de el la o intimitate a obiectului pe care prin natura lor o refuzǎ, obstacolele nu se înverşuneazǎ mai puţin: este punctul în care ar trebui poate sǎ parǎseşti poemele, acolo unde sunt puse astfel la încercare, pentru a începe critica prin care se ivesc mai profund punctele de trecere între a gândi în englezǎ, a gândi în francezǎ sau a fi gândit în greacǎ, în armeanǎ.

Şi ar fi destul de pasionantǎ aceastǎ cercetare, extrăgând din gândirea poeticǎ prin care se topeşte înfruntarea sistemelor conceptuale ce susţin expresiile idiomatice. Istoria Occidentului, nu a fost în mare, şi asta încǎ de la origine, decât efectul acestor tatonǎri orbeşti, al acestor neînţelegeri, al acestor neascultǎri faţǎ de spirit – cu toate nonsensurile noastre în lectura lui Platon, utilizǎrile abuzive ale lui Aristotel, pentru a nu mai spune nimic de cazul Bibliei unde în Septantǎ apare, dacǎ nu mǎ înşel, cuvântul agapé : una dintre acele aproximǎri în redarea unei idei care poate fi purtǎtoare de adevǎr, purtǎtoarea unei speranţe. – Totuşi, în ciuda câtorva experienţe episodice, mai degrabǎ tentaţii decât lucrǎri, nu este sigur dacǎ în acest plan mǎ simt responsabil. În schimb, şi fǎrǎ îndoialǎ pentru cǎ am vrut dintotdeauna sǎ particip la aceastǎ cǎutare pe care o numim poezie, am vrut de asemenea dintotdeauna sǎ exersez traducerea literarǎ şi sǎ formulez observaţii pe marginea acestui subiect. La liceu începusem sǎ traduc – câteva pagini, nu mai mult, dar cu un interes pe care nu îl gǎseam la simpla lecturǎ a textului respectiv – Cartea junglei, care era inclusǎ în programa noastrǎ. Acest lucru se datora fǎrǎ îndoialǎ faptului cǎ nu ştiam destulǎ englezǎ pentru a mǎ apropia de acel text pornind de la alcătuirea interioarǎ a cuvintelor sale, prin modul lor de a trǎi lumea, trebuia aşadar sǎ-i ofer puţinǎ substanţǎ prin alte cuvinte, de aceastǎ datǎ familiare, şi-mi este teamǎ cǎ atât de puţin apropiate de ceea ce Kipling avea în gând. Aici este marcatǎ ceea ce, dupǎ mine, e una dintre posibilele slǎbiciuni ale oricǎrei tentative de traducere: unui text – care este un corp viu, ce respirǎ, ca rezultat al tuturor complicaţiilor care se pot stabili între cuvintele aceluiaşi grai, consanguine – îi substituim ceea ce, obligaţi fiind sǎ ne conformǎm uneltirilor lor, nu poate sǎ mai producǎ decât o incrustaţie de noţiuni, fǎrǎ rǎdǎcini realmente amestecate sub suprafaţa frazelor.

Cu toate acestea m-am reapucat, şi doi sau trei ani mai târziu am vrut cu orice preţ sǎ traduc pe unul dintre aceşti clasici studiați la liceu ( nu aveam alte ocazii de a-i cunoaşte): The Rime of the Ancient Mariner. De aceastǎ datǎ am fǎcut traducerea în întregime, şi poate că aveam motive sǎ mǎ încǎpǎţânez, cǎci eram profund mişcat de versuri precum

They were the first that ever burst
Into that silent sea,

şi azi îmi este evident cǎ aceste aliteraţii misterioase sau mai bine spus, augurale, îmi sugerau un nivel secund, invizibil, al percepţiei, al experienţei fiinţei şi mǎ incitau deci sǎ încerc a trǎi în acest mod poetic cuvintele propriei mele limbi. Nu mai era vorba de aceastǎ datǎ despre să substituim conotaţiilor unor concepte din englezǎ pe acelea din francezǎ, care nu modificǎ prea mult organicitatea textului. Totul se referea la a reîncepe prin propriile mele cuvinte depǎşirea impresiei banale pe care Coleridge o opera atât de puternic în „the first” şi mai ales în „silent sea”. Fiind vorba mai puţin de a reda în francezǎ un sens decât de a pǎtrunde în poezie.

Am tradus The Rime…, detestând de altfel cuvântul „baladǎ” (ballade) pe care nu ştiam sǎ îl evit – pentru cǎ „spusul” (le dit) nu este cea mai bunǎ – dar nu am pǎstrat aceastǎ lucrare care nu avea nimic de apreciat: şi-mi dau seama cǎ am petrecut destul timp dupǎ aceea, înainte sǎ mǎ reapuc de traducere. Am fǎcut, fǎrǎ îndoialǎ, în 1950, şi am publicat puţin timp dupǎ aceea traducerea unei scurte piese de Leonora Carrington pe care o gǎseam, şi încǎ o gǎsesc, foarte frumoasǎ, foarte emoţionantǎ, dar nu am început cu adevărat să traduc înainte de 1955 şi, cel puţin aparent, a fost în mare parte din întâmplare. Cu un an înainte se întâmpla sǎ mǎ împrietenesc cu Pierre Jean Jouve, iar Pierre Leyris, pe care Jouve îl cunoştea bine, începea tot atunci pregǎtirea marii sale ediţii colective a unui Shakespeare în limba francezǎ. Jouve îi sugerǎ lui Leyris sǎ îmi propunǎ una dintre piese, ceea ce a şi fǎcut, așa că mi-a oferit Iulius Cezar. Am acceptat şi, pentru a rǎspunde la dorinţa sa de a vedea câteva pagini de probǎ, am tradus prima scenǎ a operei cu un entuziasm care dezvǎluia de departe o dorinţǎ mult timp refulatǎ.

O dorinţǎ de traducere? Dorinţǎ mai degrabǎ, în acel moment al vieţii mele, de a-mi mǎsura forţele cu limba englezǎ, cu poezia sa ale cǎrei principale mijloace le percepeam ca fiind destul de diferite de cele ale poeziei franceze dar şi mai susceptibile de a ne ajuta sǎ cǎutǎm alte cǎi în noi, purtǎtori ai cuvintelor franţuzeşti, moştenitori ai unei prozodii, adicǎ sǎ vieţuim mai bine. M-am justificat cu privire la acest punct cu mult timp înainte. Îmi pare cǎ una dintre marile funcţii ale traducerii este de a scoate în evidenţǎ, de a denunţa limitele între care se închid, printr-o lene de a trǎi, tradiţiile poetice dintre care traducǎtorul a moştenit una şi pe care trebuie în consecinţǎ sǎ o suporte, când tinde să fie poet în adevǎratul sens al cuvântului, atunci când traduce un poem.

Mi s-a pǎrut cǎ fǎceaţi o distincţie între a traduce şi a transpune. Cum înţelegeţi aceşti doi termeni?

Nu voi reţine decât unul, şi anume a traduce. A transpune este un cuvânt pe care l-am folosit o datǎ, într-un eseu foarte vechi, chiar şi atunci doar în titlul sǎu dar era între ghilimele şi asta pentru a face referinţǎ la o afirmaţie pe care un traducǎtor a lui Hamlet o fǎcuse şi de care încercam sǎ mǎ delimitez. Ce ar putea sǎ fie acest „a transpune” atunci când vorbim de poezie? A pǎstra dintr-o operǎ câteva elemente semnificative pentru a le grefa pe un alt trunchi? Da, este permis, dar în acest caz, asta şi dacǎ meritǎ, nu mai vorbim de Saxo Germanicus, ci de Shakespeare, nu mai este Euripide, ci Racine atâta vreme cât spunem cǎ am uitat textul de origine şi odată cu el dorinţa, prezentǎ în proiectul traducerii, de întâlnire, ba chiar de comuniune între douǎ culturi. Nu existǎ douǎ modalitǎţi de a face acest lucru, pe hotarele a douǎ limbi, singura care meritǎ este cea care îşi propune sǎ înţeleagǎ tot, sǎ restituie tot operei în cauzǎ, sau în orice caz sǎ nu sacrifice decât ceea ce autorul ar fi fost de acord sǎ abandoneze din partea sa, dacǎ experienţa sa nu ar fi putut decât cu acest preţ sǎ nu fie denaturatǎ. Şi pentru aceastǎ fidelitate de cel mai înalt nivel, toate mijloacele cu siguranță sunt bune, inclusiv cele care pot simula cea mai ţipǎtoare infidelitate: am constatat astfel doar cǎ sacrificând ceea ce este neesenţial ne îndreptǎm spre salvarea a ceea ce conteazǎ.

Infidelitate, şi încă una ţipǎtoare? Aceasta va apǎrea de pildǎ în planul ritmurilor, când ne vom permite, aşa cum cred cǎ putem şi chiar trebuie sǎ o facem, sǎ abandonǎm aspectul prozodic al textului original în favoarea a ceva ce este nǎscut din posibilul pe care îl purtǎm în noi şi care, în mod evident, este constrâns de trecutul limbii în care se va face traducerea. Cǎci putem păstra, de la o limbǎ la alta, simboluri; putem să înţelegem sentimentele unui poet şi sǎ le reînviem prin cuvinte strǎine sentimentelor din trecut; dar cum am putea noi, în francezǎ, o limbǎ fǎra accente bine marcate, sǎ menținem metrica şi rimele unei limbi unde existǎ timpi forte în fiecare cuvânt, aşadar şi picioare metrice în versuri, nu doar simple silabe, ceea ce induce o prozodie profund diferitǎ de a noastrǎ, de versurile noastre clasice, de altfel astǎzi caduce, şi de versurile noastre libere? Trebuie acceptată aceastǎ distanţǎ, sau chiar şi altele, pentru a intra în joc, ca ascensiune spre libertatea care ne va permite sǎ ne apropiem de operă. Aceasta trebuie tradusǎ cu toatǎ amplitudinea mijloacelor noastre, dintre care niciunul nu va fi în plus, ştiind, la fel de bine, cǎ nu reacţionǎm în faţa faptului poetic, în contextul acestei opere decât dacǎ lǎsǎm sǎ izvorască din adâncul sinelui ritmuri care nu pot fi decât cele ale corpului ce suntem, ale experienţelor pe care le-am trǎit. A traduce nu înseamnǎ a te maimuţǎri! Chestiune ce ţine de libertate, este dreptul, este chiar datoria de a fi tu însuţi la fel de liber şi cu conştiinţa împăcată.

Trebuie sǎ fii poet ca sǎ traduci poezie?

Evident, dar stǎ în puterea oricui. Nu este vorba decât de a vrea destul de serios acest lucru şi de îndeajuns de mult timp pentru ca acest tip de conştientizare a lumii şi a vieții sǎ se anime şi sǎ se punǎ în funcţiune. Şi opera pe care vrem sǎ o traducem, poezie aşa cum este ea, reprezintă chiar cea care va incita spre aceastǎ explorare de sine: dupǎ care, dacǎ pentru a reuşi trebuie sǎ aştepţi douǎzeci de ani, ei bine, de ce sǎ nu aştepţi? În orice caz, şi nu existǎ argument sǎ mǎ contrazicǎ, o conştiinţǎ poeticǎ plinǎ, durabilǎ, este o limitǎ inaccesibilǎ. Autor şi traducǎtor nu ar fi fǎcut, pe acest traseu abrupt decât sǎ caute pe acelaşi teren, fiecare pe porţiunea lui – şi care îi face uneori sǎ se apropie, alteori sǎ disparǎ din vedere – urmele de cretǎ interzisǎ prin ascunzişurile lor.

Dar putem sǎ traducem o operǎ ale cǎrei experienţe emoţionale nu le putem retrǎi?

Fǎrǎ îndoialǎ cǎ nu, şi acesta este motivul pentru care nu trebuie sǎ visǎm a traduce decât poeţii care ne plac cu adevǎrat foarte mult, ceea ce aratǎ cǎ-i înţelegem, cǎ putem retrǎi sentimentele şi experienţele lor, dacǎ nu în mod real, în propria viaţǎ, cel puţin imaginar. Fǎrǎ acest ataşament instinctiv nu ar fi decât lecturi de suprafaţǎ, unde contradicţiile ar înflori printre imaginile dezordonate. Dar acest lucru se produce între douǎ persoane, unde existǎ apropieri sau depǎrtǎri, nu între douǎ epoci – şi nu cred deloc cǎ am fi astǎzi incapabili de a reface cǎile pe care le urmase afectivitatea la Homer sau Virgiliu, Dante sau Shakespeare, cel puţin atunci când în cazul lor vorbim de proiectul poeziei care traseazǎ urmele raporturilor lor cu societatea şi cu problemele sale. În Divina Comedie existǎ sentimente, moduri de a fi care ne sunt inteligibile, şi aş spune chiar antipatice, dar o resimțim aşa pentru cǎ Dante este încǎ astfel, în ciuda ambiţiei sale specific poetice. Noi îi înţelegem din nou ambiția, când ştim sǎ vedem cǎ aceste adeziuni la valori, la atitudini de care noi ne-am distanțat – existǎ astǎzi altele pentru a ne prinde în capcane asemǎnǎtoare – nu sunt decât timiditatea, limita sa: în timp ce dacǎ el îi lasǎ emoţiei sale o mai mare libertate, atunci apar Paolo, Francesca, sau în faţa extraordinarului cânt XXVIII al Purgatoriului, ne simţim mişcaţi în adâncul fiinţei şi ca revelaţi nouǎ înşine, în ciuda secolelor. Sǎ luǎm un alt exemplu, din Sonetele lui Shakespeare. Suntem noi incapabili, în secolul XX, sǎ împǎrtǎşim neliniştea celui care comploteazǎ pentru ca frumosul tânǎr sǎ procreeze, pentru cǎ în caz contrar ar muri fǎrǎ a-i fi oferit naturii misiunea sa? Nu mai credem în marele lanţ al Fiinţei, este adevǎrat, în care fiecare persoanǎ este un inel rupt prea devreme, ceea ce necesitǎ o înlocuire care trebuie aşadar sǎ prevadǎ, sǎ pregǎteascǎ, dacǎ nu chiar sǎ fie deja pǎcatul însǎşi. Dar noi încǎ resimţim ceea ce este suprinzǎtor de real într-o clipǎ, atât de scurtǎ, unde o fiinţǎ pǎstreazǎ neatinsǎ în ea frumuseţea, strǎlucirea anilor tineri: ori este aceastǎ fugacitate cea care-l agitǎ pe Shakespeare, este ceea ce îl face sǎ vrea ca tinereţea sǎ se nascǎ din copilǎrie, chiar dacǎ înţelegem aceastǎ dorinţǎ, totuşi noi o înţelegem instinctiv, aşa cum înţelegem primele mǎsuri ale Simfoniei pastorale.

În cazul lui Shakespeare, trebuie sǎ sacrifici formele arhaice ale englezei sale, care contribuie în mod considerabil la caracterul poeziei sale?

Nu cred ca aspectele pentru noi arhaice ale textului lui Shakespeare sǎ aibǎ o minimǎ relaţie cu ceea ce constituie poezia. Aceste aspecte, însuşi Shakespeare nu le percepea în mod evident ca atare, el scria cu instrumentele unei limbi perfect vii, a mers cu aceste mijloace pânǎ la capǎtul experienţei sale, şi doar asta conteazǎ, nu îmbǎtrânirea cuvintelor sale. Dar îmi veţi spune poate cǎ vǎ gândiţi la cuvinte, la forme sintactice care ne duc pe nişte cǎi pe care nu le mai parcurgem, pentru a ajunge la vârful care conteazǎ pentru noi? Ei bine, dacǎ aceasta este situaţia, noi vom alege dintre acestea altele, trecând de la antici spre contemporanii noştri la fel de firesc – chiar dacǎ, cu singuranţǎ, nu şi fǎrǎ regrete – pe cât renunţǎm, destul de forţat, atunci când traducem „Eo Romam” din Virgiliu, cu impresia imediateţii pe care latinii o primeau de la ceea ce numim în sintaxǎ acuzativul întrebǎrii quo. Trebuie, aici este prima axiomǎ a oricǎrei teorii a traducerii, sǎ traducem în limba noastrǎ, în stadiul sǎu cât se poate de prezent, care singur ne permite sǎ ne gândim, cu toatǎ fiinţa noastrǎ, la ceea ce un text ne oferǎ; nu sǎ evocǎm în traducerile noastre franceze contemporane ceea ce are arhaic Shakespeare pentru cititorul sǎu englez de astǎzi. Nu, căci asta ar însemna sǎ-l refuzam unui prezent al poeziei unde el are dreptul să vorbească atât cât oricare altul dintre noi.

III

Spunerea (Le dire). Și pornind de la ideea acestei spuneri, voi deduce ceea ce trebuie sǎ fie, îmi pare, ținta cititorului și cea a traducǎtorului.

Aceea a cititorului, mai întâi și mai precis, aceea a criticului. Sigur, criticul poate face tot ce dorește. Și dacǎ el decide sǎ vadǎ într-un poem un simplu document supus unei cǎutǎri pe care el a hotǎrât sǎ o întreprindǎ, aceea, spre exemplu, a istoricului, a psihanalistului ori a sociologului, îi va fi îngǎduit sǎ opereze în materia verbalǎ tot felul de decupaje care-i vor revela acolo planuri de semnificație și despre fiecare dintre ele îi vor dezvǎlui structurile semnificante utile necesitǎților sale. El va putea sǎ se intereseze astfel în legătură cu impactul nevrozei în scrierea Annabel Lee sau în cea a Domeniului d’Arnheim la Edgar Poe, asupra influenței convingerilor religioase specifice epocii elisabetane în teatrul lui Shakespeare, sau asupra vechilor orientǎri politice la un scriitor sau altul: analizǎ, în acest caz, pe care ajung sǎ o întreprindǎ de altfel însuși poeții, așa cum Rimbaud râdea pe seama unui anume domn de Kerdrel în poezia Ceea ce i se spune poetului în legǎturǎ cu florile. Aceste lecturi parțiale au o rațiune de a fi atâta vreme cât se știu parțiale, atestând prin aceastǎ acceptare a relativitǎții lor cǎ poezia nu se reduce la semnificațiile extrase din profunzimea textualǎ.

Și nimic nu mai împiedicǎ cititorul sǎ se joace cu frazele pe care textul i le oferǎ spre lecturǎ, punând în relație un element sau altul pentru construcțiile care determinǎ propriul sǎu vis. Dar atunci trebuie ca interpretul sǎ înțeleagǎ – sau sǎ înțelegem noi pentru el – cǎ realizeazǎ ceva grav. A lǎsat sǎ se înțeleagǎ, de fapt, cǎ a respectat poemul ca poem, cǎ a lucrat doar pentru a revela polisemia care ar constitui și abundența sa. Dar, în realitate, ce a fǎcut dacǎ nu sǎ se dedice rețelelor de semnificație acolo chiar unde ar fi trebuit sǎ recunoascǎ preeminența unei spuneri, și sǎ știe a aminti faptul cǎ aceastǎ spunere este specificǎ poetului, vorbirii fǎrǎ de care poezia nu ar fi posibilǎ? Sǎ ne lǎmurim: aceastǎ activitate a lecturii în principal ludicǎ nu este dezvoltarea progresivǎ a substanței poemului, este necunoașterea vocației poetului de a da sens vieții, de a fi responsabil de aceasta, și este deci cenzura poeticii. Ceea ce explicǎ de ce dǎm dovadǎ de o așa mare neliniște în fața exegezelor care sunt cu siguranțǎ ingenioase dar care nu ne șocheazǎ mai puțin prin plǎcerea, evident, gǎsită în raționamentele lor, în timp ce acestea mascheazǎ ceea ce este totuși esențialul. Mǎ gândesc astfel la lecturile poemului Pisicile de Baudelaire; sau la acele câteva poeme de Paul Celan pe care am hotǎrât sǎ le considerǎm eliptice, ce ne-ar permite sǎ adǎugǎm tot ceea ce vrem din semnificațiile presupuse ca fiind ascunse.

De fapt, dacǎ vrem sǎ citim un poem pentru ceea ce este cu adevǎrat – adicǎ o intuiție cu siguranțǎ estompatǎ, atunci când nu este compromisǎ, în cazul celui care scrie acolo, de alte elemente pe care le urmǎrește vorbirea – cu alte cuvinte, dacǎ vrem realmente sǎ descifrǎm poezia ca poezie, trebuie sǎ uitǎm, cel puțin în primele clipe, toate acele eforturi ale analizei parțiale și toate acele jocuri pe text: cǎci spunerea, ceea ce am numit spunere, este, în acest plan al specificificității poeticului, cea care conteazǎ, singură care conteazǎ. Câteodatǎ aceastǎ spunere este cât se poate de simplǎ, am amintit-o deja, este pe cât de simplǎ pe atât de explicitǎ, se aseamǎnǎ înțelepciunii colective pânǎ la punctul în care pare un truism; spunerea, spre exemplu, conchide așa cum face Yeats în Among School Children cǎ viața spiritului și cea a corpului trebuie sǎ fie același „dans”. Aceasta este o idee ce poate pǎrea mai puțin nouǎ decât este de admirabilǎ expresia ei și totuși nu-i cere un efort mai redus cititorului care este în ochii mei poezia însǎși: a-i da acestei gândiri plenitudinea sensului sǎu, reprezentându-se cu mijloacele vieților noastre, în sânul sensibilitǎților noastre, situațiilor de viațǎ pe care ea le reprezintăǎ, – și a le reinventa, în acest fel, a le recolora, reexalta, dându-le în noi intensitatea pe care n-o mai aveau.

Și e adevǎrat, câteodatǎ se întâmplǎ ca aceastǎ spunere a poemului sǎ fie ascunsǎ, obscurǎ, și sǎ se caute în formulǎri nesigure, care solicitǎ mai întâi analize ce le-am putea desemna ca fiind textuale. De aici reiese cǎ, mergând spre poem, vom risca sǎ ne rǎtǎcim, sǎ fim în dezacord cu alți cititori, la fel de precauți totuși fațǎ de ceea ce este poetica, ba chiar sǎ ne trezim prizonieri ai prestigiilor lecturii multiple, acum mai seducǎtoare ca niciodatǎ. Dar atenție! Aceste divergențe, aceste pericole, vor putea chiar și în acest caz, sǎ nu fie exercițiile prin excelențǎ ludice de care am vorbit, este posibil sǎ nu sublinieze faptul cǎ trebuie sǎ numim poezie pluralitatea textualǎ, deorece în aceste tatonǎri nimic nu împiedicǎ menținerea ideii existenței unui adevǎr al poemului, o spunere pe care fiecare dintre noi trebuie sǎ caute în mod onest sǎ o cunoascǎ, gata sǎ rectifice modul sǎu de gândire dacǎ altcineva îi dovedește cǎ a decriptat mai bine, cǎ a înțeles mai bine. În cazul dificultǎților de interpretare, trebuie sǎ avem în minte faptul cǎ poemul a fost locul unei experiențe care a încercat sǎ fie rostitǎ, care nu a reușit decât pe jumǎtate, dar care, pentru faptul de a se fi încurcat, nu a fost mai puțin un singur gând, atât în cǎutarea sinelui cât interesatǎ în primul rând de asentimentul cititorului. Ținta acestuia din urmǎ este urmǎtoarea: a nu uita cǎ nevoia poeziei, în cazul celor care o creeazǎ, este și problema unui adevǎr partajabil.

IV

Și misiunea traducǎtorului? Ei bine, dacǎ acesta nu este un simplu istoric, dacǎ nu vrea doar sǎ ne facǎ a ști care erau în Divina Comedie numele și uneltirile interlocutorilor lui Dante în infern sau în purgatoriu, dacǎ vrea sǎ traducǎ poezia ca atare, trebuie și el sǎ admită cǎ primul obiect al atenției sale nu trebuie sǎ fie labirinturile semantice ale materiei textuale, ci ritmul, muzica versurilor, entuziasmul materiei sonore, care i-au permis poetului sǎ depǎșeascǎ în cadrul frazei planul în care cuvântul este înainte de toate un concept. Și pentru a fi astfel atent, ce îi trebuie lui dacǎ nu sǎ se lase cuprins el însuși, în mod naiv și imediat, de aceastǎ muzicǎ, pentru ca ea sǎ trezeascǎ în el – în el, cel care va rosti iar sensul – aceeași stare poeticǎ, aceeași „stare muzicalǎ” creată de către poet ? Sǎ știe astfel sǎ asculte, sǎ rǎspundǎ, sǎ reacționeze: și o muzicǎ, de acum înainte o muzică a lui, se va naște în el, de aceastǎ datǎ în sânul propriei sale limbi, va pune stǎpânire pe cuvintele traducerii sale în curs de desfǎșurare și un drum se va deschide spre experiența Prezenței, spre cunoașterea vieții, pe care numai aceastǎ muzicǎ a cuvintelor o putea face posibilǎ. – Dupǎ care nu mai are importanțǎ dacǎ aceste ritmuri noi se diferențiazǎ prin prozodie, prin timbru, de ritmica specificǎ operei originale: cǎci esențial este ca un adevǎrat raport cu materialul sonor sǎ se stabileascǎ în cazul traducǎtorului devenit poet, și destul de vane îmi par tentativele care se chinuie sǎ imite în francezǎ metrica lui Keats sau pe cea a lui Yeats. Cu siguranțǎ forma operei participǎ la intuiția sa de ansamblu și trebuie din aceasta sǎ simțim sensul. Dar traducerile făcute picior metric cu picior metric, rimǎ cu rimǎ restrâng supǎrǎtor spontaneitatea traducǎtorului; și în orice caz, nicio limbǎ nu este capabilǎ în materie de prozodie sǎ se exprime prin structurile unei alte limbi. Ceea ce este necesar, este ca accederea la muzica versurilor sǎ suscite o stare grație cǎreia, conștiința traducǎtorului adâncindu-se în sine, simplificându-se, spunerea poemului sǎu sǎ devinǎ clarǎ, evidentǎ, iar din acel moment își propune, își propune o trăire în toată puterea cuvântului: o trăire pe care, dacǎ traducǎtorul o face a sa, nu va fi cu siguranțǎ, în anii ce vor urma, o piedicǎ în munca sa! Cǎci prin cuvintele pe care știm sǎ le folosim în propria noastrǎ existențǎ se scriu cel mai bine poemele. Și nu traducem bine decât dacǎ putem participa în mod plenar la ceea ce dorim sǎ traducem.

Rezumând: traducǎtorul nu trebuie sǎ se lase prins în capcana pluralitǎții semnificațiilor din text; ceea ce trebuie sǎ facǎ, în fața acestei polisemii pe care o conștientizeazǎ, este sǎ retrezeascǎ unicitatea spunerii sale în persoana care reprezintǎ mișcarea în sine prin care poetul știuse de acum sǎ o transfere în semnificația sa fǎrǎ fond. Doar cu prețul acesta, printr-o activitate a Eului aspra sinelui prin traducere, poezia va fi durabilǎ. Iar în ceea ce privește semnificațiile care rezidǎ în consistența textualǎ, ele vor fi prezentate privirii traducǎtorului ce lucreazǎ din chiar unghiul prin care autorul însuși le întâlnise, suferise, uneori le dominase: ceea ce nu ar fi fost cea mai nefericitǎ modalitate de a se descurca printre ele, de a le înțelege, de a constata cǎ semnificațiile sunt active și în viața pe care aceștia o duc și de a-și asuma la rândul lor riscul pe calea cǎutatǎ dincolo de ele.

Și de altfel cititorul – nesatisfǎcut de modul prin care un traducǎtor a parcurs nivelul semnificației într-un poem care-l intereseazǎ – va putea întotdeauna sǎ reînceapǎ procesul, ceea ce, dacǎ se plaseazǎ la rândul sǎu sub semnul specific poeticului, va declanșa de la o traducere la alta o devenire. Cititorul chiar și de această dată va permite aceste depǎșiri fǎrǎ sfârșit pe care le numeam tradus, fǎrǎ a mai fi vorba acum de a juxtapune lecturile, pentru o desfǎșurare treptatǎ a corpului textual în care fiecare dintre acestea ar fi fost un parcurs, ci va aborda din perspective diferite masivul în centrul cǎruia, în opera originalǎ, se înalțǎ mai sus intuiția prezenței pe care se fundamenteazǎ poezia decât discursul conceptului. Aceastǎ experiențǎ a prezenței, a evidenței este rarǎ și repede uitatǎ în banala societate. Trebuie deci sǎ îi oferim cât se poate de multe ocazii, pentru care nu ne este de ajuns doar creația poeticǎ din cadrul societǎții în care o trǎim. Și este astfel de preferat ca marile opere ale poeziei universale, acelea care atestǎ în mod vizibil poetica, sǎ fie constant reconsiderate, redescoperite de cǎtre traducǎtori capabili: schimbǎrile din conștiința lumii, datorită evoluției civilizației, le cer acestor noi interpreți sǎ reia studiul anumitor poeme, urmând alte scopuri, mai accesibile epocii lor. Reînceperea, în tradusul (le traduire) acestora din urmǎ, nu este decât nevoia de a retrǎi prin vorbire un moment nou în istoria afirmării prezenței, în sine neistoricǎ, pe care au îndeplinit-o aceste opere. Și cum acest reînceput este de asemenea, în aceleași zile ce mǎsoarǎ timpul societǎții, încercarea celor ce scriu poezie pornind doar de la ei înșiși, traducǎtorii și poeții nu se vor simți deloc diferiți. Ei formeazǎ aceeași comunitate.

Acum o remarcǎ asupra acestui aspect. Atunci când vorbeam ceva mai devreme de comunitatea traducǎtorilor așa cum o concepe gândirea care identificǎ poezie și text, ceea ce se prolifera acolo, am vǎzut, era speranța de-a descifra ceea ce e implicit în texte, de a aduce la suprafața unei noi lecturi rețelele subterane ale elementelor lor semnificante. Traducǎtorul ar potența puțin câte puțin vorbirea, scoțând la ivealǎ noi puteri ale ei, noi tǎrâmuri verbale, lucrând așadar la îmbogățirea unei limbi ce-ar sta în puterea minții și, în fine, ar repara dezastrul Babel. Dar vedeți acum critica pe care pot sǎ o aduc acestui proiect și acestui tip de speranțǎ. Aceastǎ limbǎ în curs de formare, nǎscutǎ dintr-o serie de interogații în cadrul textelor, a ceea ce nu este acolo decât semnificație, folosire conceptualǎ a semnelor, ea însǎși nu ar putea sǎ fie de fapt, decât o articulare de concepte. Și oricât de diferențiate ar fi acestea, oricât de apte de a analiza cu precizie realitatea obiectualǎ care este corelatul lor natural, o astfel de devenire a limbajului nu ar avea astfel mai puțin ca efect faptul de a face mereu mai dificilǎ recâștigarea atenției prin muzicǎ, deschiderea față de evidența pe care aceasta o reprezintǎ, față de unitate – ar înstrǎina de spiritul timpului ce va veni mereu și mai mult practica de-a-fi-în-lume de care se face responsabilă poezia. Pe scurt, aceastǎ limbǎ totalizantǎ  nu ar face decât sǎ extindǎ materialul, ajungând să șteargă pânǎ la limita memoriei ceea ce poate fi o relație specificǎ omului cu pǎmântul. Nu este nimic bun – pentru relația din urmǎ, pentru viațǎ – în a spera la niște limbaje care nu ar fi decât mereu mai subtil conceptuale. Aceastǎ abundențǎ este valoroasǎ pentru științǎ, dar ea nu ne-ar oferi acele câteva mari simboluri și arhetipuri pe care gândirea poeticǎ știe sǎ le regǎseascǎ cu mijloacele limbilor în forma în care ele existǎ astǎzi, fiecare dintre acestea putând fi consideratǎ, de la începuturile vremii, ca poetic suficientǎ.

Și deci nu este o limbǎ a viitorului, ultimǎ și completǎ, care trebuie sǎ vrea a obține traducǎtori și sǎ aibǎ un tradus: dar acesta din urmǎ, acest act fǎrǎ sfârșit, nu tinde mai puțin spre o țintǎ, el are un obiect care, în colaborare cu poeții, poate sǎ-l ajute sǎ dea la o parte broboanele de brumǎ de care acesta este acoperit. Acest obiect este ceea ce numim rațiune.

V

Rațiunea? Poate vǎ veți mira cǎ întâlniți acest cuvânt, aceastǎ idee într-o reflecție asupra poeziei. Este mult mai întâlnită asociarea poeților cu visul, cu iraționalul visului, cu fantasmele și cu fantasmagoriile sale cele mai absurde, și pentru aceastǎ acțiune putem sǎ recurgem la destule exemple, ce par de netǎgǎduit. Ce este rațional în Iluminǎri? Ce este rațional în poemele lui Breton sau ale lui Henri Michaux? Constatǎri pe care teoreticienii lecturii textuale cautǎ de altfel sǎ le ia în considerare, cǎci ele definesc textul literar ca scrierea eliberată de orice constrângere, ca cea care își asumǎ toate contradicțiile, toate incoerențele și ar avea valoare, totuși, dar în mod precis, prin însuși acest fapt. Scriitura ar deschide drumurile. Atât criticului cât și filosofului le-ar reveni, în și prin studiul lor asupra mecanismelor scriiturii, misiunea adevǎrului, uiversalitǎții, nu  a celui care scrie textul.

Dar în imaginea mea despre poezie aceasta este, o știți de acum, memorie, ba chiar experiențǎ a unei stǎri originale, indivizibile, a prezenței noastre în lume. Intuiția poeticǎ depǎșește semnificații care ne priveazǎ de aceasta și respinge astfel mirajele, fantasmele, miturile neplǎcute ce se nasc din distanța dintre cuvinte și lucruri. Rezultǎ din aceastǎ vocație a poeziei cǎ ea permite, pur și simplu, spiritului sǎ cunoascǎ datele fundamentale ale vieții, prin ceea ce ele au mai elementar și universal, și chiar acolo este terenul unde, înarmat cu logica sa, ființa umanǎ poate sǎ menținǎ aceastǎ reflecție liberǎ de orice atașament fațǎ de interesele personale pe care o numim rațiune. Poezie? Ceea ce scoate la ivealǎ aceastǎ gândire a universalului, explorare a marilor aspecte și nevoi ale ființei-în-lume, ale cǎilor expresiei fantasmatice, consecință a închiderii persoanelor în moduri particulare de a fi. Și, subliniez în trecere, cu siguranțǎ nu este o întâmplare dacǎ principalele momente ale invenției poetice au coincis în istoria Occidentului cu cele în care rațiunea se elibereazǎ de dependența unde era pǎstrată pânǎ în clipa dogmelor fǎrǎ adevǎr. Sǎ ne gândim la Dante, scriind imediat dupǎ acest efort de raționalizare, de claritate, care a fost filosofia tomistǎ. Sǎ ne gândim la Petrarca, foarte “luminat” de primul spirit al Luminilor, cel care coloreazǎ cu inimitabilǎ veselie începuturile Renașterii. Sǎ ne gândim, dupǎ Galilei, la Poussin, acest pictor dar care a fost cu desǎvârșire poet, apoi, dupǎ Enciclopediști în Franța, sǎ ne gândim de asemenea la cei ce nu au fost, în ciuda  aparențelor, rivalii lor, la Hölderlin, la Wordsworth, la Leopardi, la Nerval. Sǎ ne gândim la aproape toți adevǎrații poeți și sǎ ne întrebǎm reciproc dacǎ, în mare, dificultǎțile poeziei de la acest sfârșit de secol XX, incapacitatea sa, chiar frecventǎ, de a crede în vocația sa nu este de asemenea, sau în primul rând, consecința invadării societǎții noastre de ideologiile de-acum brutale, care descurajeazǎ rațiunea noastrǎ.

De unde și ultima mea remarcǎ pentru ziua de azi. Grație, de altfel, activitǎții traducǎtorilor, din ce în ce mai inventivǎ pe parcursul secolului XX, am fǎcut mai multe progrese în Occident în ceea ce privește cunoașterea trǎsǎturilor civilizațiilor care sunt specifice altor țǎri, altori limbi. Strǎinul a devenit aproape familiar; numeroase aspecte, ieri încǎ necunoscute, ale vieții unor societǎți diferite de a noastrǎ au devenit obiecte ale reflecției atente, și cu siguranțǎ că acesta este un lucru bun. Totuși, de câțiva ani, aceastǎ cunoaștere crescândǎ este însoțitǎ de o gândire din ce în ce mai obstinent afirmatǎ. Aceste civilizații,  sǎ spunem, sunt fiecare dintre ele frumoase și respectabile și trebuie sǎ le luǎm în considerare, dar la fel de bine sǎ le lǎsǎm sǎ existe fǎrǎ a interacționa cu principiile lor, având în vedere cǎ este în ele, în fiecare dintre ele, o coerențǎ care-și asigurǎ ființa sa proprie și care ar fi în sine ireductibilǎ în fața oricǎrei alteia. Am putea, da, sǎ luǎm cunoștințǎ de aceste culturi, dar nu sǎ le criticǎm, ar trebui sǎ facem loc diferenței lor. Și aceastǎ gândire este mândrǎ de sine, cǎci, vǎzându-se atât de tolerantǎ, ea trage concluzia cǎ este deschisǎ, primitoare. În raportul nostru cu strǎinul nu ar mai exista astfel etnocentrism.

Dar nu sunt atât de optimist. Deoarece aceastǎ deschidere care-i lasǎ Celuilalt dreptul sǎ se închidǎ asupra stadiului prezent din evoluția sa istoricǎ renunțǎ, fǎcând asta, la aceastǎ voințǎ de cercetare, de reinterogare, pe care rațiunea despre care tocmai vorbeam,  rațiunea și nevoia sa de valori ce nu pot fi decât universale; rațiunea are totuși datoria de a se apleca asupra oricǎrei ființe umane, fie cǎ aceasta ar fi acțiunea altora, fie a noastrǎ. Acceptându-l pe celǎlalt fǎrǎ a ne oferi dreptul de a-l critica, pierdem din vedere nevoia pe care totuși o avem de a cǎuta, împreunǎ, valori care ar fi pentru toți  un mod mai bun de a fi și de a gândi. Acolo este deci, dupǎ mine, nu un progres al spiritului, ci un grav reînceput, a cǎrui intenție secretǎ se gǎsește la cel care se dedicǎ prezervǎrii propriilor rezerve de himere: pretinsul sǎu raport cu alte culturi nefiind în ultimǎ instanțǎ decât o formǎ și o ocazie de indiferențǎ, ceea ce demonstreazǎ destul de clar egoismul cu care America și Europa lasǎ societǎțile mai puțin favorizate sǎ se zbatǎ în nefericirea lor, fǎrǎ a le oferi vreun ajutor. Acolo unde ar fi necesarǎ aceastǎ veritabilǎ deschidere – care ar fi simpatia dar și judecarea, o judecatǎ unde de altfel, și în primul rând, ne punem întrebarea asupra propriului sine, ceea ce permite deci un schimb, de aceastǎ datǎ unul adevǎrat – urmeazǎ sǎ spunem: „sunt în acest fel, este felul lor de a fi” și presupusul respect al diferenței nu mai este astfel decât o formǎ modernǎ și sofisticatǎ a rasismului, de care acesta profitǎ încǎ o datǎ pentru a se extinde în formele sale cele mai grosolane.

Pe scurt, aprofundarea cunoașterii celorlalți care este unul dintre cele mai fericite produse ale traducerii romanelor, eseurilor – a tot ceea ce putem desemna ca prozǎ a societǎților – nu poate duce la nimic bun dacǎ nu va fi decât o acceptare necriticǎ a culturilor prin abandonul gândirii universale. Și aș vrea sǎ închei prin a spune cǎ traducerea poeziei, atâta vreme cât este bine direcționatǎ, este de asemenea, vin sǎ o sugerez, descǎtușarea universalului, redeschiderea câmpului rațiunii și, în fine, traducerea poeziei are din acest punct de vedere o funcție beneficǎ în societatea de astǎzi. Ea este cea care pentru început, poate alege acei poeți la care se regǎsește  atât de intens reprimarea fantasmelor, adicǎ o criticǎ directǎ a iluziilor și minciunilor societǎții și limbii lor: este cea care poate scoate în evidențǎ faptul cǎ a citi Shakespeare nu înseamnǎ pur și simplu a lua cunoștințǎ de cultura elisabetanǎ, ci a redescoperi, dincolo de ambiguitǎțile acestor piese, interogația fațǎ de viitorul spiritului care se gǎsește sǎ spunem, în Hamlet, sau în Furtuna.  Și tot ea este cea care, înarmatǎ cu aceste frumoase exemple, poate ajuta cititorii prin același tip de depǎșire a alienǎrilor, a tergiversǎrilor. Pentru atât cât știe sǎ recunoascǎ esența poeziei și vrea în mod manifest sǎ-i rǎmânǎ fidelǎ, traducerea poemelor este astǎzi, cu siguranțǎ mai mult ca niciodatǎ, necesarǎ. Ea este una dintre activitǎțile timpului nostru nefericit care ar putea sǎ contribuie la salvarea lumii.

TRADUCÂND POEZIA

(1)

Întâlnire cu Jean-Pierre Attal (1989)

Totul este traducere și interpretare. Mintea traduce sau interpreteazǎ în mod constant semne. Nu trebuie totuși, înaintea oricǎrei apropieri serioase de problemele pe care le pune traducerea literarǎ, sǎ facem loc pentru ceea ce separǎ traducerea de interpretare?

De fapt, traducere și interpretare sunt douǎ acțiuni profund diferite. Interpretarea este deschisǎ, cǎci ea poate și trebuie sǎ tindǎ spre planuri al cǎror numǎr este nedefinit, naturǎ diversificatǎ dacǎ nu chiar contradictorie; ea trebuie de asemenea sǎ asculte obiecțiile, sǎ reflecteze la multitudinea metodelor; iar traducerea este închisǎ, pentru cǎ ea nu dǎ naștere sensului decât concepând aceastǎ frazǎ scrisǎ, definitivǎ, unde semnificațiile nu vor acționa decât repliate de cǎtre formǎ pe suprafața unor cuvinte. Si iatǎ cine poate da de gândit cǎ interpretarea este cea care va spune cel mai mult despre un text, dar atenție: acceptarea de cǎtre traducǎtor a unei formulǎri definite nu este decât o pierdere, evident regretabilǎ, poate în intruziunea probabil inutilǎ sau jenantǎ a unei noi personalitǎți, este repetiția acestui act de a da formǎ, de a crea, care a fost cauza operei, care face parte din ce este cel mai bun, cel mai misterios în sensul sǎu, și pe care nicio interpretare nu poate sǎ o restituie, poate nici chiar sǎ o înțeleagǎ. Traducerea aduce audǎgiri din acest punct de vedere, oricǎrei interpretǎri posibile.

S-a spus cǎ trupul spiritului sunt cuvintele. Acest aspect carnal al limbajului, atât de prezent în exprimarea poeticǎ, nu este el obstacolul major al oricǎrei traduceri de poezie?

Cuvintele sunt intraductibile, în ciuda a ceea ce conceptele au universal. Știm ce sunt speciie vegetale, dar acel chestnut-tree a lui Yeats nu este nici castanul dulce, nici castanul sǎlbatic, cǎci mediul sǎu, care face parte din sensul sǎu, este pentru un anglofon un orǎșel din Anglia sau Irlanda, sau atmosfera unui anume colegiu din Oxford. Prin urmare aș spune și eu cǎ acele cuvinte constituie corpul, într-o limbǎ, cǎ ele sunt carnația – dar și mușchii, nervii – acelei variețǎți a limbajului. Însǎ frazele, ele sunt traductibile, cǎci ne aflǎm deja la nivelul experiențelor globale care trec puțin de ceea ce au specific, de locul, de aria proprie unui cuvânt în însǎși limba lor. Și prin urmare, va trebui ca traducǎtorul, scǎpând pe cât posibil de miopia traducerilor cuvânt cu cuvânt sau chiar mai departe, a traducerilor frazǎ cu frazǎ, sǎ caute sǎ retrǎiascǎ pe cât posibil acel aspect universalizabil al travaliului scriitorului, care experimenteazǎ dar la fel de bine și mediteazǎ, de unde și un anume tip de gândire pentru a-și susține opera. Dupǎ aceea traducǎtorul le va cere propriilor cuvinte, total decalate fațǎ de cele ale textului original, sǎ îi vorbeascǎ despre aproximativ același lucru.

Dacǎ a traduce este în mod obligatoriu a trǎda, cum pot fi justificate traducerile atât de numeroase ale unor poeți din antichitate pânǎ în zilele noastre?

Funcția poeziei este de a neliniști limbajul, de a sparge în interiorul cuvintelor rețelele relațiilor conceptuale din cauza cǎrora noi nu avem asupra realitǎții decât o imagine, fǎrǎ acces la aceastǎ unitate pe care o împingem totuși în spatele tuturor acestor reprezentǎri parțiale, deci abstracte. În aceste condiții ce riscǎ sǎ piardǎ traducǎtorul? Multe aspecte ale textului care sunt consecința propriilor caractere, propriilor mijloace, limbii acestei scrieri dar care nu sunt neapǎrat acel ceva ce îi permite în cadrul acestuia sǎ reflecteze la transgresiunea poeticǎ, și sǎ îl transpunǎ într-o altǎ limbǎ. Cu îndrǎznealǎ și curaj traducǎtorul va putea astfel sǎ nu trǎdeze decât neesențialul. Aceastǎ speranțǎ este cea care face ca, din generație în generație, tineri poeți sǎ reia de la început pas cu pas traducerea marilor texte. În acest fel ei pot sǎ-și facǎ ucenicia poeziei, cu riscul de a trata puțin cu brutalitate sensul superficial al poemelor, care sunt mai puțin decât ea.

A accepta sǎ traduci un poem nu implicǎ în mod necesar recunoașterea unui sens în afara semnelor care i-au servit spre a-l exprima?

Remarcați poate cǎ pare sǎ minimalizez prin ceea ce urmeazǎ sǎ spun, importanța sensului pe care îl putem gǎsi unui poem, și trebuie deci sǎ fiu mai clar. Da, poezia este cea care merge dincolo de noțiunea conținutǎ de cuvânt, pentru clipe de plenitudine, cǎrora le-aș spune transverbale. Ceea ce este depǎșit atunci și în acest mod, este întreaga rețea a relațiilor care tind sǎ se stabileascǎ între cuvintele poemului – aceste semnificații textuale pe care o întreagǎ criticǎ recentǎ a fost atât de fericitǎ de a le fi învǎțat pentru ca sǎ o reconstruiascǎ mai bine – ; iar ultima dintre aceste semnificații care se mai menține pe muchia „tǎcerii” Prezenței trǎite este un gând anume pe care poetul l-a dezvoltat foarte conștient de dinainte sǎ fi scris, gândit despre viațǎ, despre moarte, o recunoaștere a ceea ce iubește sau refuzǎ; cǎci aceastǎ viziune a lumii, aceastǎ conștiințǎ de sine, aceastǎ elaborare a valorilor, este în mod precis cea care l-a purtat spre poezie și care continuǎ sǎ-l susținǎ într-acolo.

Și cine vrea sǎ traducǎ pe de-a-ntregul nu poate decât sǎ vrea sǎ regǎseascǎ și aceastǎ gândire, sǎ o urmeze în forma pe care o va fi luat în poem, sǎ o înțeleagǎ:  oare nu ea permite de fapt trecerea de la o strofǎ la alta în Odǎ la o urnǎ greceascǎ la Keats, sau în Among School Children , la Yeats? Va trebui câteodatǎ chiar sǎ o redai mai explicit în francezǎ decât este ea în limba originalǎ, deoarece se întâmplǎ ca în cadrul acesteia ea sǎ treacǎ, în anumite momente, pe dedesubtul cuvintelor, rǎmânând și acolo activǎ, în consecințǎ necesarǎ ca element al textului ce trebuie tradus; în orice caz traducǎtorul nu are niciodatǎ, în ceea ce-l privește, dreptul de a lǎsa ceea ce descifreazǎ într-un „implicit” al muncii sale, unde nu ar putea sǎ fie decât inconștientul sǎu cel care ar decide, dincolo de orice control.

Gǎsește materia verbalǎ a unei limbi ( morfologia, fonologia, prozodia sa specificǎ) un echivalent aproximativ într-o altǎ limbǎ? Dacǎ da, alegerea acestei echivalențe poate fi arbitrarǎ ( sau pur și simplu personalǎ)?

Sǎ luǎm exemplul prozodiei. Nimic mai diferit decât versul englez, cu simțul lor al accentelor, și versul nostru, care în special astǎzi se constituie – atunci când totuși existǎ – din jocul silabelor lungi și scurte, marcate de timpi tari plasați aproape liber de cǎtre autor. Dar cu douǎ instrumente diferite în cadrul orchestrei, este bine sǎ tindem spre aceeași muzicǎ și în cazul poeziei lucrurile merg asemǎnǎtor. Esențial este sǎ fie muzicǎ, este sǎ o știm și sǎ simțim legǎtura esențialǎ, originalǎ, cu acel tip de sens care este cǎutat în poezie; și tot restul va urma. Dacǎ ar fi ca ritmul sǎ lipseascǎ în traducere, cine ar putea sǎ o citeascǎ? Dar sǎ fie, în schimb, acolo, viu, iar libertǎțile de joc cu pǎrțile originale sǎ fie posibile! Gǎsesc cǎ suntem destul de adesea prea timizi sub acest aspect; cǎ uitǎm prea mult lecția lui Mallarmé traducând poemele extrem de meticuloase, hipermuzicale – ceea ce nu este o virtute – ale lui Poe printr-un soi de prozǎ. Nu existǎ niciun motiv sǎ traduci un poem vers cu vers, pentru cǎ înseamnǎ de exemplu a te deda a distruge înlǎnțuirile care sunt suflul strofelor. Nu are sens nici sǎ-ți impui rigiditatea regulilor prozodice atunci când secolul nostru refuzǎ sǎ gǎsim un sens acestor forme fixe de altǎdatǎ, metaforice printr-un consens pe care modernitatea nu-l cunoaște și nici nu-l mai acceptǎ. Mai degrabǎ sǎ aștepți de la versul nostru liber ca el sǎ se deschidǎ, prin metodele sale amintirii și meditației regularitǎții de acum înainte în afara așteptǎrilor, dacǎ nu prin vane acrobații.

Nu este în orice act poetic un hic et nunc care este singura sa rațiune de a fi? O transpunere nu riscǎ de a denatura în mod profund valoarea esențialǎ a acestui act?

Poezia nu existǎ decât hic et nunc! A atesta Unul dincolo de cuvinte, așa cum o face poetul, este la fel de bine pentru a-l recunoaște acolo unde este în existența sa, cu toatǎ povara absolutului sǎu, și înseamnǎ așadar a se întoarce spre obiectul afecțiunii sale, în acel „aici”, „acum” al lor pe care cuvintele noastre nu pot decât sǎ le desemneze, numeascǎ, nu și reducǎ. Un hic et nunc, a fost Irlanda pentru Yeats, și Maud Gonne de asemenea, despre care și extraordinarul poem A Bronze Head își pune diverse întrebǎri – psihologia, gândirea sa politicǎ, destinul sǎu – dar pentru a constata cǎ ea a fost ireductibilǎ în fața oricǎrei apropieri prin limbajul comun. Hic et nunc este marea sursǎ de unde izvorǎște energia care ne face sǎ fim poeți așa cum au fost Yeats sau Baudelaire.

Și iatǎ astfel întrebarea care poate sǎ ne reținǎ, sǎ ne preocupe: privatǎ de aceastǎ fascinație care îl conducea pe Yeats la vechea sa prietenǎ, va putea traducǎtorul sǎu sǎ-l urmeze în aceastǎ înǎlțare reprezentatǎ de Un cap de bronz? Acolo rezidǎ, nu ne îndoim de asta, marea dificultate a traducerii poetice. Dar soluția este evidentǎ,  atât doar cǎ ea nu este mai ușor de stǎpânit, va fi vorba, pur și simplu, de a da dovadǎ de fascinații, de atașamente de o intensitate comparabilǎ. Textul, ne va face sǎ ne gândim la asta; obiectul valorificǎrilor sale va deveni pentru acest cititor, plin de elanuri încǎ reprimate, o metaforǎ posibilǎ pentru ceea ce îi place lui însuși; și astfel sentimentele traducǎtorului vor fi prezente în mod secret, în munca sa asupra fiecǎrui vers și fiecǎrui cuvânt, ele îi vor comunica energia necesarǎ. Sǎ spunem cǎ nu existǎ traducere poeticǎ autenticǎ decât dacǎ conținutul prezenței care cǎlǎuzea și purta expresia primǎ a putut sǎ beneficieze de un echivalent în existența cea mai intimǎ a ceea ce vrea sǎ semnifice într-o altǎ limbǎ. Asta face ca textul original sǎ fie mai puțin semnificatul textului destinat traducerii decât semnificantul  grație cǎruia expresia cea mai secretǎ a traducǎtorului a putut sǎ ia formǎ, redescoperind aceastǎ misterioasǎ nevoie de a crea de care spuneam la început.

În ciuda criticilor pe care le facem oricǎrei traduceri de poezie, nu putem sǎ spunem cǎ în actul de a traduce este un soi de profunzime subsidiarǎ?

Da, este mai exact aceastǎ transpunere care face ca poemul tradus sǎ fi ajutat traducǎtorul sǎ reveleze în sine un loc al vorbirii sau sǎ-l redescopere. Traducerea este, bineînțeles, desemnarea pe care o facem altuia, dar este în același timp și o explorare a sinelui. Și este cǎutarea sinelui așa cum ea trebuie sǎ se împlineascǎ și la care totuși consemneazǎ atât de rar: printr-o ascultare atentǎ a expresiei altuia. O traducere, înseamnǎ doar aceste câteva pagini imprimate? Nu, este un dialog care a început acum mult timp, în epoca primelor lecturi, odatǎ cu traducerile încǎ nescrise, atunci când decideam dacǎ am putea sau nu vorbi cu acest poet; care a continuat câteodatǎ de-a lungul neînțelegerilor, dar cu din ce în ce mai multǎ intimitate, afecțiune care va continua și dincolo de publicații, cǎci poetul tradus va rǎmâne prezent în ceea ce traducǎtorul sǎu scrie pentru partea sa, îi va fi ca un sfǎtuitor, ca unul dintre vârfurile ce se înalțǎ în orizontul sǎu. De fapt, poezia a fost întotdeauna o conversație purtatǎ de-a lungul secolelor, Dante i-a vorbit lui Virgiliu, cel care l-a cǎlǎuzit, însuși Yeats l-a ascultat pe Blake. Iar traducerea este cu siguranțǎ contribuția unei opere strǎine, dar este de asemenea evidențierea acestui raport de la autor la autor care este, în mod mult mai esențial decât la nivelul influențelor oarbe, viața însǎși a creației poetice.

Noi nu am vorbit despre obstacolele specifice care sunt pentru traducǎtor caracterele particulare ale francezei și englezei.

Este o problemǎ prea vastǎ în fața cǎreia este ușor sǎ fii aventuros. Am fǎcut referire odinioarǎ în câteva eseuri, la butada lui Borges: și anume cǎ franceza este platonicianǎ, engleza aristotelicǎ, și nu regret sǎ o fi fǎcut. Dar prefer astǎzi ca arborii sǎ-mi ascundǎ puțin pǎdurea. Un lucru este clar: sunt puține limbile pe care atâtea elemente comune sǎ le diferențieze, pentru a nu spune chiar pe care uneori sǎ le dezvǎluie ca antagonice. Și engleza este adeseori atât de monosilabicǎ pe cât franceza se strofoacǎ sǎ urce treptele cuvintelor în versuri atât de repede cât vor Yeats sau Shakespeare: „acum” este atât de lent, „now” merge atât de repede, raportarea la lume este astfel afectatǎ. Dar în traducere și nenorocirile sunt daruri de la Dumnezeu. Sau cel puțin dificultǎțile sunt stimulante ce ne pregǎtesc pentru obiceiurile de rigoare ce sunt necesare pentru ca scrierea poeticǎ, în cadrul acestui exercițiu ori altundeva, sǎ nu fie doar apǎ de ploaie. Traducerea este posibilǎ, mai exact pentru cǎ dificultatea sa este lecția exigenței care permite în scriiturǎ accederea la un nivel mai înalt de rigoare, dar traducerile bune ( cele care servesc poezia) sunt rare pentru exact același motiv.

(2)

Întâlnire cu jean-Pierre Attal ( 1993)

– Mi-ar plǎcea sǎ reiau puțin dialogul pe care îl antamasem acum câțiva ani. A reînnoi aceastǎ interogație cu ajutorul unei întrebǎri asupra unui aspect major care încǎ nu a fost abordat, știind restituirea registrului poetului tradus, oricare ar fi restul limbilor în care este tradus sau în care a scris. Prin registru înțeleg aceastǎ calitate primordialǎ plǎmǎditǎ din cuvinte, din ritmuri, din spus și nespus, din cauza cǎruia Apollinaire nu este Jehan Rictus, nici Verlaine Paul Géraldy, și chiar pentru a nu avea senzația circumscrierii întrebǎrii la valoarea textului tradus, cǎ Saint-John Perse nu este Paul Claudel, cǎ Chénier nu este Chênedollé, sau Supervielle Jean Tardieu. Pentru cǎ pericolul unei traduceri este  de a denatura în acest punct rostirea poetului care pare depersonalizatǎ, aproape anonimǎ, ca o hainǎ rǎtǎcitǎ ce și-a pierdut proprietarul.

– Credeți dumneavoastrǎ cǎ un text tradus poate merita originalul din care se naște? Îi este el uneori chiar superior? În orice caz, a dobândi o asemenea independențǎ (istoria literaturii ne oferǎ destule exemple, cel al Fabulelor lui Esop și ale lui La Fontaine, printre altele) cǎ rezultatul obținut prin actul traducerii gǎsește acolo o viațǎ proprie, self-sufficient cum spunem în englezǎ, și care nu are deloc nevoie sǎ fie confruntatǎ cu textul care i-a dat naștere?

– O ultimǎ întrebare pentru a trage și cel de-al doilea oblon al întâlnirilor noastre, o întrebare poate indiscretǎ: ce parte îi conferiți lui Yves Bonnefoy poetul în traducerile pe care Yves Bonnefoy le realizeazǎ? În alți termeni, pe ce poziție plasați dumneavoastrǎ aceste douǎ activitǎți distincte în aceastǎ înlǎnțuire de expresii?

Dragul meu Jean-Pierre, permiteți-mi sǎ nu rețin din întrebǎrile dumneavoastrǎ – cel puțin pentru început – decât pe cea care îmi este cel mai direct adresatǎ. De fapt, am obosit puțin a pǎrea cǎ rǎspund, pe marginea acestor subiecte despre traducere, la întrebǎri de naturǎ teoreticǎ – a pǎrea pentru cǎ de fapt nu am avut timp, cu aceste ocazii, sǎ reflectez îndeajuns și pentru cǎ în sinea mea este cineva pentru care a traduce reprezintǎ înainte de toate o practicǎ care depǎșește, și asta într-un mod imediat destul de aparent, ideea pe care noi o credem realizatǎ.

În schimb, în momentul în care traducerile mele din Yeats vor reapǎrea – în colecția Poésie/ Gallimard, ceea ce mi-a permis câteva corecturi foarte utile; unde urmeazǎ sǎ fac într-un mod puțin neprevǎzut, o traducere din The Phoenix and Turtle, de Shakespeare, un poem pe care mi-l imaginam în afara tuturor așteptǎrilor și unde în sfârșit mǎ apuc, puțin din cauza voastrǎ, de traducerea Sonetelor aceluiași poet, întrebarea raportului acestei activitǎți care persistǎ – în ciuda timpului scurt pe care i l-am consacrat, ea este prin asta în mare chiar absurdǎ – și în viața mea, de mult timp, începând cu Hamlet și Iulius Cezar  la mijlocul anilor ’50, da, aceastǎ întrebare se impune iar atenției mele, și ea îmi este o sursǎ de uimire pe care aș vrea sǎ o clarific. De ce traducem, mǎ refer la un poem, când nu trebuie sǎ o facem pentru a revela opera sau a-i îmbunǎtǎți prezența – din punct de vedere istoric sau filologic – în limba ce ne aparține? Cu siguranțǎ,  pentru a retrǎi experiența, vorbind la propriu poetic, pentru a se impregna chiar acolo și doar acolo unde este posibil, adicǎ în vorbire, în scrierea cu care trǎim, experimentǎm, realizǎm opera. În orice caz, de ce sǎ ne dorim uneori într-atât aceastǎ situație de problematizare, de întâlnire? Sau mai degrabǎ – cǎci afecțiunea, admirația sunt deja la acel „de ce” al rǎspunsurilor – cum ne gǎsim forța de a ne abandona pentru atât de mult timp în detrimentul altor lucrǎri; nu ar trebui sǎ ne gândim cǎ acestea beneficiazǎ de asta, fie direct, fie pentru cǎ este stimulatǎ în noi nevoia care constituie cauza lor ?

Fǎrǎ îndoialǎ; și voi avansa din acest punct de vedere douǎ ipoteze.

Prima dintre ele, se referǎ la faptul cǎ a traduce este școala respectului, astfel încât avem nevoie sǎ știm sǎ respectǎm, este cheia oricǎrei comprehensiuni a chestiunii omenescului. Citesc un poem, sǎ spunem, de Yeats și este clar cǎ nu-l voi înțelege decât imperfect, acolo unde este ceva de înțeles. Am alunecat pe suprafața sensului anumitor cuvinte, nu am poposit asupra multora dintre ambiguitǎți– cum spunea Empson – pe care totuși aș fi putut sǎ le înțeleg, pe scurt am întors pe dos opera. Și a proceda în acest mod are virtutea sa, am subliniat-o cândva – în A ridica ochii din cartea sa ( Lever les yeux de son livre) – și asta înseamnǎ a rǎmâne sau a reveni la ceea ce are viațǎ, ce are dorințǎ în ființa noastrǎ: are drept consecințǎ sǎ deschidem ochii încǎ o datǎ și în beneficiul textului citit. Prin propria sa existențǎ îl înțelegem pe Yeats sau pe Shakespeare, mai degrabǎ decât reflectând la teoria vortexurilor din Vacillation sau Sailing to Byzantium sau la ceea ce rǎmâne în Hamlet, dacǎ este același caz, în povestirea lui Saxo Grammaticus. Dar acest gest de independențǎ nu are valoare decât pentru un moment. A te aventura prea mult în tine fǎrǎ a îi asculta – și a asculta cu atenție – pe ceilalți, înseamnǎ a te lǎsa pradǎ solitudinii, și deci a începe sǎ pierzi sensul a ceea ce este, a nu mai înțelege nimic.

Dupǎ ce ai lǎsat textul altuia trebuie așadar, atunci când este unul bun, sǎ îl reiei. Pe cât este nerǎbdarea de sǎnǎtoasǎ, pe atât sunt de utile reîntoarcerea la cartea închisǎ, la a o deschide, a o citi iar, a o aprofunda. Și pentru a te deprinde sǎ faci asta, pentru a te obișnui cu acest examen care trebuie acum strâns în jurul tǎu și urmat, nu este altǎ ocazie mai bunǎ, școalǎ mai clarificatoare, decât a începe o traducere: atâta timp cât este adevǎrat cǎ a traduce necesitǎ, acesta e contractul nostru cu cititorul, sǎ facem tot posibilul pentru a fi de la un capǎt la celǎlalt fideli fațǎ de ceea ce traducem, chiar dacǎ din exterior, poate pǎrem cǎ ne îndepǎrtǎm. A traduce: este aceastǎ obligație de a nu ridica privirea din cartea sa; și ceea ce îi oferǎ șansa, în consecințǎ, de a vedea cum se transformǎ interesul inițial pentru poem, fǎcându-l, în conștiințǎ atașat mai bine de profunzimea care se gǎsește în respectul pentru creatorul sǎu și deci, în încrederea în calitatea, în mersul, în energia proiectului uman în general. Le datorez mult din acest punct de vedere lui Shakespeare și lui Yeats- și într-o micǎ mǎsurǎ, dar doar pentru cǎ i-am tradus mai puțin, chiar destul de puțin – lui John Donne, Keats sau Dylan Thomas. Într-o epocǎ în care numeroase lucrǎri literare nu se fac decât printr-o exagerare, exasperare, a unui  aspect al persoanei, acesta care se dedicǎ dezechilibrului și violenței, adicǎ încǎ orbirii fațǎ de proiectul fundamental al umanitǎții, acela de a face din nimic spațiul sensului, mǎ simt reconfortat de descoperirea, evident progresivǎ, cǎ sub ciudǎțeniile lui Yeats, de exemplu, sub gândurile care se contrazic, se aflǎ exigența, rigoarea, capacitatea de a iubi o bucatǎ de aur. Și spunând asta, sunt cuprins de aceastǎ senzație de reconfortare, pe unde trece ea? Trece prin cuvântul pentru care m-am strǎduit, cuvântul pe care de fapt am vrut sǎ nu-l înțeleg, pentru cǎ poetul îmi spunea mai mult, alǎturi de el, cǎ nu eram pregǎtit sǎ-l înțeleg. Face ocolul pe care am vrut sǎ-l impun textului, în franceza mea, pentru cǎ mǎ credeam superior ideii pe care aș întâlni-o; dar iatǎ cǎ deodatǎ o vǎd cǎzând din traducerea mea. Aș putea da exemple.

Acum și cea de-a doua ipotezǎ. Prima, pe scurt, era cǎ traducerea este ceea ce vrea în noi sǎ rǎspundǎ rigorii faptului operei destinate traducerii prin lecția rigorii. Dar avem noi într-adevǎr gustul efortului? Și putem noi sǎ ne fǎlim cu o atât de frumoasǎ conduitǎ fǎrǎ a suspecta în spatele ei o motivație ascunsǎ, mai ușoarǎ? Existǎ una. Și voi spune acum cǎ dacǎ ne place sǎ traducem, este pentru cǎ este o minunatǎ ocazie de a ne odihni.

Aceastǎ idee poate surprinde. Îl arǎtǎm întotdeauna pe traducǎtorul în cǎutarea unui cuvânt care îi lipsește, fie din lipsǎ de agilitate în raportul sǎu cu propria limbǎ, fie, cel mai adesea, pentru cǎ limbile nu își rǎspund termen cu termen astfel încât atunci când Yeats aratǎ o femeie întrebându-se, îmbǎtrânitǎ, tristǎ, how love fled/ And paced upon the mountains overhead, suntem destul de încurcați de acest “paced” pe care, dacǎ îl traducem literal,  nu poate sǎ ducǎ în francezǎ decât la termenii unei agitații fǎrǎ prea mare seriozitate, cu atât mai puțin tragice. Cǎutǎm, nu gǎsim, ne trezim atunci când este the very witching time of night pentru a cǎuta o idee în dicționarele analoage sau a reține o panǎ din aripa ultimului vis, care se interesa și el de acest cuvânt rebel, apoi încetǎm sǎ batem la cap editorul traducerii, venind ziua cea mare și trecând cu corecturi peste corecturile corecturilor, telefoane sau faxuri. Dar acestea nu sunt decât mici valuri și jocuri ale spumei la suprafațǎ, iar dedesubt, acolo unde o pǎstrǎm, începând sǎ traducem, luam loc în fața acestei întinderi infinite, ușor strǎlucitoare, bogǎții ale celeilalte limbi, oferite cǎutǎrii dar și contemplǎrii, înainte de toate, ce primire frumoasǎ, ce pace! În ea însǎși, în ciuda funcțiilor sale, sub acestǎ suprafațǎ agitatǎ, o limbǎ este un peisaj superb în adâncurile mǎrilor, ochiul spiritului poate acolo sǎ contemple armonia, solemnitatea munților în lumina parțialǎ a vâltorii, corpul spiritului, minunat destins, poate sǎ înoate printre vǎile lor strâmte sau largi, și acestea ne liniștesc pe noi, vorbitori extenuați ai limbii de zi cu zi, simțim cǎ vom respira mai bine. În ceea ce mǎ privește, în aceste momente de obosealǎ dau cel mai mult dovadǎ de nevoia de a mǎ așeza la masa mea de traducǎtor.

Si iatǎ cǎ mǎ conduce la poezie și de aceastǎ datǎ, o ascult pe cea pe care eu caut sǎ o scriu. Pentru a duce la bun sfârșit acest proiect, care în mare țintește spre a trǎi mai bine, deci a trǎi, trebuie sǎ știm sǎ respirǎm – și nu este de prisos sǎ fi menajat în seria activitǎților de-a lungul anilor, care este mai pernicioasǎ decât cea de zi de zi, aceste momente de respirație mai largǎ, traducerea. O parte a perioadelor de tǎcere necesare nouǎ, de cǎutare a surselor o putem plasa pe malurile ce înconjoarǎ traducerea, atunci când întâlnim cuvintele unei alte limbi.

*

Dar revin, pentru un moment, la primele dumneavoastrǎ douǎ întrebǎri. Dacǎ o traducere poate sǎ merite originalul, sau sǎ-i fie chiar superioarǎ, da, bineînțeles, și nu este necesar ca pentru asta sǎ-l fi trǎdat, va fi fost suficient de a “coace” câteva dintre fructele sale încǎ verzi și prinse de crengi. Și mǎ avânt sǎ spun cǎ existǎ totuși opere pe care nu le vom depǎși; și pe care nu vom putea nici mǎcar sǎ le egalǎm, cu regret mǎreția lor beneficiând și de câteva aspecte ale materialului lor verbal ce nu au echivalent în alte limbi. Nu putem sǎ traducem pictura în ulei prin picturǎ în culori de apǎ pentru cǎ pierdem acea strâlucire a uleiului care îi dǎdea artei lui Van Eyck din lumina sa. În ceea ce privește faptul de a fi self-sufficient, este în toate cazurile,  o obligație a traducerii pentru cǎ este condiția necesarǎ a genezei sale, care este poemul și implicǎ așadar prezența unei ființe, aceea care scrie acest poem, cu toatǎ libertatea sa.

Și acest cuvânt ține de registrul din care face parte. Este destul de adevǎrat cǎ un poem este o voce, și cǎ o voce este de asemenea un instrument muzical, cu sunete, ritmuri în putere, variețǎți ale emoțiilor care nu aparțin decât instrumentului respectiv: vioara nu este oboiul, unul este pasiunea celǎlalt este cumințenia. Și o lucrare de poezie, este când vioarǎ, când oboi, sau este îmbinarea dintre cele douǎ încǎ și a altora în evenimentele orchestrale care desemneazǎ spațiul inimitabil al operei și locul însuși unde rezidǎ ceea ce este sensul sǎu: sǎ spunem sufletul sǎu.

De unde reiese cǎ a te înșela în privința identificǎrii acestor elemente ale unei opere poate fi catastrofalǎ. Pe baza acestor decizii intuitive și a capacitǎții traducǎtorului de a le lua, judecǎm traducerile, fie cǎ o știm sau nu. În mare, spre a practica instrumentul celuilalt, a lua în propriile mâini și a face sǎ sune aceastǎ harpǎ care rǎsunǎ din pǎcate infinit în toate pǎrțile și prin ceațǎ sau lumini uneori destul de vii, tinde traducǎtorul, ceea ce poate sǎ-i ia toatǎ existența pentru aceastǎ meditație asupra vieții.

De altfel fiind important a nu se înșela în privința registrului, în mod special pentru poezia acestui secol, cǎci, în deschiderea lor mai largǎ asupra aspectelor societǎții, scrierile moderne ale unui T. S. Eliot, ale unui Apollinaire ( care nu este cu siguranțǎ un Jehan Rictus, pentru cǎ el aude “zgomotul etern” al fluviului) pot întâlni, primi, pǎrea a-și însuși, fǎrâme din vorbirea altor ființe. Dar ele le-au transpus pe instrumentul lor, și-au schimbat mai exact cromatica și sensul într-un mod subtil dar decisiv.

III

Spunerea (Le dire). Și pornind de la ideea acestei spuneri, voi deduce ceea ce trebuie sǎ fie, îmi pare, ținta cititorului și cea a traducǎtorului.

Aceea a cititorului, mai întâi și mai precis, aceea a criticului. Sigur, criticul poate face tot ce dorește. Și dacǎ el decide sǎ vadǎ într-un poem un simplu document supus unei cǎutǎri pe care el a hotǎrât sǎ o întreprindǎ, aceea, spre exemplu, a istoricului, a psihanalistului ori a sociologului, îi va fi îngǎduit sǎ opereze în materia verbalǎ tot felul de decupaje care-i vor revela acolo planuri de semnificație și despre fiecare dintre ele îi vor dezvǎlui structurile semnificante utile necesitǎților sale. El va putea sǎ se intereseze astfel în legătură cu impactul nevrozei în scrierea Annabel Lee sau în cea a Domeniului d’Arnheim la Edgar Poe, asupra influenței convingerilor religioase specifice epocii elisabetane în teatrul lui Shakespeare, sau asupra vechilor orientǎri politice la un scriitor sau altul: analizǎ, în acest caz, pe care ajung sǎ o întreprindǎ de altfel însuși poeții, așa cum Rimbaud râdea pe seama unui anume domn de Kerdrel în poezia Ceea ce i se spune poetului în legǎturǎ cu florile. Aceste lecturi parțiale au o rațiune de a fi atâta vreme cât se știu parțiale, atestând prin aceastǎ acceptare a relativitǎții lor cǎ poezia nu se reduce la semnificațiile extrase din profunzimea textualǎ.

Și nimic nu mai împiedicǎ cititorul sǎ se joace cu frazele pe care textul i le oferǎ spre lecturǎ, punând în relație un element sau altul pentru construcțiile care determinǎ propriul sǎu vis. Dar atunci trebuie ca interpretul sǎ înțeleagǎ – sau sǎ înțelegem noi pentru el – cǎ realizeazǎ ceva grav. A lǎsat sǎ se înțeleagǎ, de fapt, cǎ a respectat poemul ca poem, cǎ a lucrat doar pentru a revela polisemia care ar constitui și abundența sa. Dar, în realitate, ce a fǎcut dacǎ nu sǎ se dedice rețelelor de semnificație acolo chiar unde ar fi trebuit sǎ recunoascǎ preeminența unei spuneri, și sǎ știe a aminti faptul cǎ aceastǎ spunere este specificǎ poetului, vorbirii fǎrǎ de care poezia nu ar fi posibilǎ? Sǎ ne lǎmurim: aceastǎ activitate a lecturii în principal ludicǎ nu este dezvoltarea progresivǎ a substanței poemului, este necunoașterea vocației poetului de a da sens vieții, de a fi responsabil de aceasta, și este deci cenzura poeticii. Ceea ce explicǎ de ce dǎm dovadǎ de o așa mare neliniște în fața exegezelor care sunt cu siguranțǎ ingenioase dar care nu ne șocheazǎ mai puțin prin plǎcerea, evident, gǎsită în raționamentele lor, în timp ce acestea mascheazǎ ceea ce este totuși esențialul. Mǎ gândesc astfel la lecturile poemului Pisicile de Baudelaire; sau la acele câteva poeme de Paul Celan pe care am hotǎrât sǎ le considerǎm eliptice, ce ne-ar permite sǎ adǎugǎm tot ceea ce vrem din semnificațiile presupuse ca fiind ascunse.

De fapt, dacǎ vrem sǎ citim un poem pentru ceea ce este cu adevǎrat – adicǎ o intuiție cu siguranțǎ estompatǎ, atunci când nu este compromisǎ, în cazul celui care scrie acolo, de alte elemente pe care le urmǎrește vorbirea – cu alte cuvinte, dacǎ vrem realmente sǎ descifrǎm poezia ca poezie, trebuie sǎ uitǎm, cel puțin în primele clipe, toate acele eforturi ale analizei parțiale și toate acele jocuri pe text: cǎci spunerea, ceea ce am numit spunere, este, în acest plan al specificificității poeticului, cea care conteazǎ, singură care conteazǎ. Câteodatǎ aceastǎ spunere este cât se poate de simplǎ, am amintit-o deja, este pe cât de simplǎ pe atât de explicitǎ, se aseamǎnǎ înțelepciunii colective pânǎ la punctul în care pare un truism; spunerea, spre exemplu, conchide așa cum face Yeats în Among School Children cǎ viața spiritului și cea a corpului trebuie sǎ fie același „dans”. Aceasta este o idee ce poate pǎrea mai puțin nouǎ decât este de admirabilǎ expresia ei și totuși nu-i cere un efort mai redus cititorului care este în ochii mei poezia însǎși: a-i da acestei gândiri plenitudinea sensului sǎu, reprezentându-se cu mijloacele vieților noastre, în sânul sensibilitǎților noastre, situațiilor de viațǎ pe care ea le reprezintăǎ, – și a le reinventa, în acest fel, a le recolora, reexalta, dându-le în noi intensitatea pe care n-o mai aveau.

Și e adevǎrat, câteodatǎ se întâmplǎ ca aceastǎ spunere a poemului sǎ fie ascunsǎ, obscurǎ, și sǎ se caute în formulǎri nesigure, care solicitǎ mai întâi analize ce le-am putea desemna ca fiind textuale. De aici reiese cǎ, mergând spre poem, vom risca sǎ ne rǎtǎcim, sǎ fim în dezacord cu alți cititori, la fel de precauți totuși fațǎ de ceea ce este poetica, ba chiar sǎ ne trezim prizonieri ai prestigiilor lecturii multiple, acum mai seducǎtoare ca niciodatǎ. Dar atenție! Aceste divergențe, aceste pericole, vor putea chiar și în acest caz, sǎ nu fie exercițiile prin excelențǎ ludice de care am vorbit, este posibil sǎ nu sublinieze faptul cǎ trebuie sǎ numim poezie pluralitatea textualǎ, deorece în aceste tatonǎri nimic nu împiedicǎ menținerea ideii existenței unui adevǎr al poemului, o spunere pe care fiecare dintre noi trebuie sǎ caute în mod onest sǎ o cunoascǎ, gata sǎ rectifice modul sǎu de gândire dacǎ altcineva îi dovedește cǎ a decriptat mai bine, cǎ a înțeles mai bine. În cazul dificultǎților de interpretare, trebuie sǎ avem în minte faptul cǎ poemul a fost locul unei experiențe care a încercat sǎ fie rostitǎ, care nu a reușit decât pe jumǎtate, dar care, pentru faptul de a se fi încurcat, nu a fost mai puțin un singur gând, atât în cǎutarea sinelui cât interesatǎ în primul rând de asentimentul cititorului. Ținta acestuia din urmǎ este urmǎtoarea: a nu uita cǎ nevoia poeziei, în cazul celor care o creeazǎ, este și problema unui adevǎr partajabil.

IV

Și misiunea traducǎtorului? Ei bine, dacǎ acesta nu este un simplu istoric, dacǎ nu vrea doar sǎ ne facǎ a ști care erau în Divina Comedie numele și uneltirile interlocutorilor lui Dante în infern sau în purgatoriu, dacǎ vrea sǎ traducǎ poezia ca atare, trebuie și el sǎ admită cǎ primul obiect al atenției sale nu trebuie sǎ fie labirinturile semantice ale materiei textuale, ci ritmul, muzica versurilor, entuziasmul materiei sonore, care i-au permis poetului sǎ depǎșeascǎ în cadrul frazei planul în care cuvântul este înainte de toate un concept. Și pentru a fi astfel atent, ce îi trebuie lui dacǎ nu sǎ se lase cuprins el însuși, în mod naiv și imediat, de aceastǎ muzicǎ, pentru ca ea sǎ trezeascǎ în el – în el, cel care va rosti iar sensul – aceeași stare poeticǎ, aceeași „stare muzicalǎ” creată de către poet ? Sǎ știe astfel sǎ asculte, sǎ rǎspundǎ, sǎ reacționeze: și o muzicǎ, de acum înainte o muzică a lui, se va naște în el, de aceastǎ datǎ în sânul propriei sale limbi, va pune stǎpânire pe cuvintele traducerii sale în curs de desfǎșurare și un drum se va deschide spre experiența Prezenței, spre cunoașterea vieții, pe care numai aceastǎ muzicǎ a cuvintelor o putea face posibilǎ. – Dupǎ care nu mai are importanțǎ dacǎ aceste ritmuri noi se diferențiazǎ prin prozodie, prin timbru, de ritmica specificǎ operei originale: cǎci esențial este ca un adevǎrat raport cu materialul sonor sǎ se stabileascǎ în cazul traducǎtorului devenit poet, și destul de vane îmi par tentativele care se chinuie sǎ imite în francezǎ metrica lui Keats sau pe cea a lui Yeats. Cu siguranțǎ forma operei participǎ la intuiția sa de ansamblu și trebuie din aceasta sǎ simțim sensul. Dar traducerile făcute picior metric cu picior metric, rimǎ cu rimǎ restrâng supǎrǎtor spontaneitatea traducǎtorului; și în orice caz, nicio limbǎ nu este capabilǎ în materie de prozodie sǎ se exprime prin structurile unei alte limbi. Ceea ce este necesar, este ca accederea la muzica versurilor sǎ suscite o stare grație cǎreia, conștiința traducǎtorului adâncindu-se în sine, simplificându-se, spunerea poemului sǎu sǎ devinǎ clarǎ, evidentǎ, iar din acel moment își propune, își propune o trăire în toată puterea cuvântului: o trăire pe care, dacǎ traducǎtorul o face a sa, nu va fi cu siguranțǎ, în anii ce vor urma, o piedicǎ în munca sa! Cǎci prin cuvintele pe care știm sǎ le folosim în propria noastrǎ existențǎ se scriu cel mai bine poemele. Și nu traducem bine decât dacǎ putem participa în mod plenar la ceea ce dorim sǎ traducem.

Rezumând: traducǎtorul nu trebuie sǎ se lase prins în capcana pluralitǎții semnificațiilor din text; ceea ce trebuie sǎ facǎ, în fața acestei polisemii pe care o conștientizeazǎ, este sǎ retrezeascǎ unicitatea spunerii sale în persoana care reprezintǎ mișcarea în sine prin care poetul știuse de acum sǎ o transfere în semnificația sa fǎrǎ fond. Doar cu prețul acesta, printr-o activitate a Eului aspra sinelui prin traducere, poezia va fi durabilǎ. Iar în ceea ce privește semnificațiile care rezidǎ în consistența textualǎ, ele vor fi prezentate privirii traducǎtorului ce lucreazǎ din chiar unghiul prin care autorul însuși le întâlnise, suferise, uneori le dominase: ceea ce nu ar fi fost cea mai nefericitǎ modalitate de a se descurca printre ele, de a le înțelege, de a constata cǎ semnificațiile sunt active și în viața pe care aceștia o duc și de a-și asuma la rândul lor riscul pe calea cǎutatǎ dincolo de ele.

Și de altfel cititorul – nesatisfǎcut de modul prin care un traducǎtor a parcurs nivelul semnificației într-un poem care-l intereseazǎ – va putea întotdeauna sǎ reînceapǎ procesul, ceea ce, dacǎ se plaseazǎ la rândul sǎu sub semnul specific poeticului, va declanșa de la o traducere la alta o devenire. Cititorul chiar și de această dată va permite aceste depǎșiri fǎrǎ sfârșit pe care le numeam tradus, fǎrǎ a mai fi vorba acum de a juxtapune lecturile, pentru o desfǎșurare treptatǎ a corpului textual în care fiecare dintre acestea ar fi fost un parcurs, ci va aborda din perspective diferite masivul în centrul cǎruia, în opera originalǎ, se înalțǎ mai sus intuiția prezenței pe care se fundamenteazǎ poezia decât discursul conceptului. Aceastǎ experiențǎ a prezenței, a evidenței este rarǎ și repede uitatǎ în banala societate. Trebuie deci sǎ îi oferim cât se poate de multe ocazii, pentru care nu ne este de ajuns doar creația poeticǎ din cadrul societǎții în care o trǎim. Și este astfel de preferat ca marile opere ale poeziei universale, acelea care atestǎ în mod vizibil poetica, sǎ fie constant reconsiderate, redescoperite de cǎtre traducǎtori capabili: schimbǎrile din conștiința lumii, datorită evoluției civilizației, le cer acestor noi interpreți sǎ reia studiul anumitor poeme, urmând alte scopuri, mai accesibile epocii lor. Reînceperea, în tradusul (le traduire) acestora din urmǎ, nu este decât nevoia de a retrǎi prin vorbire un moment nou în istoria afirmării prezenței, în sine neistoricǎ, pe care au îndeplinit-o aceste opere. Și cum acest reînceput este de asemenea, în aceleași zile ce mǎsoarǎ timpul societǎții, încercarea celor ce scriu poezie pornind doar de la ei înșiși, traducǎtorii și poeții nu se vor simți deloc diferiți. Ei formeazǎ aceeași comunitate.

Acum o remarcǎ asupra acestui aspect. Atunci când vorbeam ceva mai devreme de comunitatea traducǎtorilor așa cum o concepe gândirea care identificǎ poezie și text, ceea ce se prolifera acolo, am vǎzut, era speranța de-a descifra ceea ce e implicit în texte, de a aduce la suprafața unei noi lecturi rețelele subterane ale elementelor lor semnificante. Traducǎtorul ar potența puțin câte puțin vorbirea, scoțând la ivealǎ noi puteri ale ei, noi tǎrâmuri verbale, lucrând așadar la îmbogățirea unei limbi ce-ar sta în puterea minții și, în fine, ar repara dezastrul Babel. Dar vedeți acum critica pe care pot sǎ o aduc acestui proiect și acestui tip de speranțǎ. Aceastǎ limbǎ în curs de formare, nǎscutǎ dintr-o serie de interogații în cadrul textelor, a ceea ce nu este acolo decât semnificație, folosire conceptualǎ a semnelor, ea însǎși nu ar putea sǎ fie de fapt, decât o articulare de concepte. Și oricât de diferențiate ar fi acestea, oricât de apte de a analiza cu precizie realitatea obiectualǎ care este corelatul lor natural, o astfel de devenire a limbajului nu ar avea astfel mai puțin ca efect faptul de a face mereu mai dificilǎ recâștigarea atenției prin muzicǎ, deschiderea față de evidența pe care aceasta o reprezintǎ, față de unitate – ar înstrǎina de spiritul timpului ce va veni mereu și mai mult practica de-a-fi-în-lume de care se face responsabilă poezia. Pe scurt, aceastǎ limbǎ totalizantǎ  nu ar face decât sǎ extindǎ materialul, ajungând să șteargă pânǎ la limita memoriei ceea ce poate fi o relație specificǎ omului cu pǎmântul. Nu este nimic bun – pentru relația din urmǎ, pentru viațǎ – în a spera la niște limbaje care nu ar fi decât mereu mai subtil conceptuale. Aceastǎ abundențǎ este valoroasǎ pentru științǎ, dar ea nu ne-ar oferi acele câteva mari simboluri și arhetipuri pe care gândirea poeticǎ știe sǎ le regǎseascǎ cu mijloacele limbilor în forma în care ele existǎ astǎzi, fiecare dintre acestea putând fi consideratǎ, de la începuturile vremii, ca poetic suficientǎ.

Și deci nu este o limbǎ a viitorului, ultimǎ și completǎ, care trebuie sǎ vrea a obține traducǎtori și sǎ aibǎ un tradus: dar acesta din urmǎ, acest act fǎrǎ sfârșit, nu tinde mai puțin spre o țintǎ, el are un obiect care, în colaborare cu poeții, poate sǎ-l ajute sǎ dea la o parte broboanele de brumǎ de care acesta este acoperit. Acest obiect este ceea ce numim rațiune.

V

Rațiunea? Poate vǎ veți mira cǎ întâlniți acest cuvânt, aceastǎ idee într-o reflecție asupra poeziei. Este mult mai întâlnită asociarea poeților cu visul, cu iraționalul visului, cu fantasmele și cu fantasmagoriile sale cele mai absurde, și pentru aceastǎ acțiune putem sǎ recurgem la destule exemple, ce par de netǎgǎduit. Ce este rațional în Iluminǎri? Ce este rațional în poemele lui Breton sau ale lui Henri Michaux? Constatǎri pe care teoreticienii lecturii textuale cautǎ de altfel sǎ le ia în considerare, cǎci ele definesc textul literar ca scrierea eliberată de orice constrângere, ca cea care își asumǎ toate contradicțiile, toate incoerențele și ar avea valoare, totuși, dar în mod precis, prin însuși acest fapt. Scriitura ar deschide drumurile. Atât criticului cât și filosofului le-ar reveni, în și prin studiul lor asupra mecanismelor scriiturii, misiunea adevǎrului, uiversalitǎții, nu  a celui care scrie textul.

Dar în imaginea mea despre poezie aceasta este, o știți de acum, memorie, ba chiar experiențǎ a unei stǎri originale, indivizibile, a prezenței noastre în lume. Intuiția poeticǎ depǎșește semnificații care ne priveazǎ de aceasta și respinge astfel mirajele, fantasmele, miturile neplǎcute ce se nasc din distanța dintre cuvinte și lucruri. Rezultǎ din aceastǎ vocație a poeziei cǎ ea permite, pur și simplu, spiritului sǎ cunoascǎ datele fundamentale ale vieții, prin ceea ce ele au mai elementar și universal, și chiar acolo este terenul unde, înarmat cu logica sa, ființa umanǎ poate sǎ menținǎ aceastǎ reflecție liberǎ de orice atașament fațǎ de interesele personale pe care o numim rațiune. Poezie? Ceea ce scoate la ivealǎ aceastǎ gândire a universalului, explorare a marilor aspecte și nevoi ale ființei-în-lume, ale cǎilor expresiei fantasmatice, consecință a închiderii persoanelor în moduri particulare de a fi. Și, subliniez în trecere, cu siguranțǎ nu este o întâmplare dacǎ principalele momente ale invenției poetice au coincis în istoria Occidentului cu cele în care rațiunea se elibereazǎ de dependența unde era pǎstrată pânǎ în clipa dogmelor fǎrǎ adevǎr. Sǎ ne gândim la Dante, scriind imediat dupǎ acest efort de raționalizare, de claritate, care a fost filosofia tomistǎ. Sǎ ne gândim la Petrarca, foarte “luminat” de primul spirit al Luminilor, cel care coloreazǎ cu inimitabilǎ veselie începuturile Renașterii. Sǎ ne gândim, dupǎ Galilei, la Poussin, acest pictor dar care a fost cu desǎvârșire poet, apoi, dupǎ Enciclopediști în Franța, sǎ ne gândim de asemenea la cei ce nu au fost, în ciuda  aparențelor, rivalii lor, la Hölderlin, la Wordsworth, la Leopardi, la Nerval. Sǎ ne gândim la aproape toți adevǎrații poeți și sǎ ne întrebǎm reciproc dacǎ, în mare, dificultǎțile poeziei de la acest sfârșit de secol XX, incapacitatea sa, chiar frecventǎ, de a crede în vocația sa nu este de asemenea, sau în primul rând, consecința invadării societǎții noastre de ideologiile de-acum brutale, care descurajeazǎ rațiunea noastrǎ.

De unde și ultima mea remarcǎ pentru ziua de azi. Grație, de altfel, activitǎții traducǎtorilor, din ce în ce mai inventivǎ pe parcursul secolului XX, am fǎcut mai multe progrese în Occident în ceea ce privește cunoașterea trǎsǎturilor civilizațiilor care sunt specifice altor țǎri, altori limbi. Strǎinul a devenit aproape familiar; numeroase aspecte, ieri încǎ necunoscute, ale vieții unor societǎți diferite de a noastrǎ au devenit obiecte ale reflecției atente, și cu siguranțǎ că acesta este un lucru bun. Totuși, de câțiva ani, aceastǎ cunoaștere crescândǎ este însoțitǎ de o gândire din ce în ce mai obstinent afirmatǎ. Aceste civilizații,  sǎ spunem, sunt fiecare dintre ele frumoase și respectabile și trebuie sǎ le luǎm în considerare, dar la fel de bine sǎ le lǎsǎm sǎ existe fǎrǎ a interacționa cu principiile lor, având în vedere cǎ este în ele, în fiecare dintre ele, o coerențǎ care-și asigurǎ ființa sa proprie și care ar fi în sine ireductibilǎ în fața oricǎrei alteia. Am putea, da, sǎ luǎm cunoștințǎ de aceste culturi, dar nu sǎ le criticǎm, ar trebui sǎ facem loc diferenței lor. Și aceastǎ gândire este mândrǎ de sine, cǎci, vǎzându-se atât de tolerantǎ, ea trage concluzia cǎ este deschisǎ, primitoare. În raportul nostru cu strǎinul nu ar mai exista astfel etnocentrism.

Dar nu sunt atât de optimist. Deoarece aceastǎ deschidere care-i lasǎ Celuilalt dreptul sǎ se închidǎ asupra stadiului prezent din evoluția sa istoricǎ renunțǎ, fǎcând asta, la aceastǎ voințǎ de cercetare, de reinterogare, pe care rațiunea despre care tocmai vorbeam,  rațiunea și nevoia sa de valori ce nu pot fi decât universale; rațiunea are totuși datoria de a se apleca asupra oricǎrei ființe umane, fie cǎ aceasta ar fi acțiunea altora, fie a noastrǎ. Acceptându-l pe celǎlalt fǎrǎ a ne oferi dreptul de a-l critica, pierdem din vedere nevoia pe care totuși o avem de a cǎuta, împreunǎ, valori care ar fi pentru toți  un mod mai bun de a fi și de a gândi. Acolo este deci, dupǎ mine, nu un progres al spiritului, ci un grav reînceput, a cǎrui intenție secretǎ se gǎsește la cel care se dedicǎ prezervǎrii propriilor rezerve de himere: pretinsul sǎu raport cu alte culturi nefiind în ultimǎ instanțǎ decât o formǎ și o ocazie de indiferențǎ, ceea ce demonstreazǎ destul de clar egoismul cu care America și Europa lasǎ societǎțile mai puțin favorizate sǎ se zbatǎ în nefericirea lor, fǎrǎ a le oferi vreun ajutor. Acolo unde ar fi necesarǎ aceastǎ veritabilǎ deschidere – care ar fi simpatia dar și judecarea, o judecatǎ unde de altfel, și în primul rând, ne punem întrebarea asupra propriului sine, ceea ce permite deci un schimb, de aceastǎ datǎ unul adevǎrat – urmeazǎ sǎ spunem: „sunt în acest fel, este felul lor de a fi” și presupusul respect al diferenței nu mai este astfel decât o formǎ modernǎ și sofisticatǎ a rasismului, de care acesta profitǎ încǎ o datǎ pentru a se extinde în formele sale cele mai grosolane.

Pe scurt, aprofundarea cunoașterii celorlalți care este unul dintre cele mai fericite produse ale traducerii romanelor, eseurilor – a tot ceea ce putem desemna ca prozǎ a societǎților – nu poate duce la nimic bun dacǎ nu va fi decât o acceptare necriticǎ a culturilor prin abandonul gândirii universale. Și aș vrea sǎ închei prin a spune cǎ traducerea poeziei, atâta vreme cât este bine direcționatǎ, este de asemenea, vin sǎ o sugerez, descǎtușarea universalului, redeschiderea câmpului rațiunii și, în fine, traducerea poeziei are din acest punct de vedere o funcție beneficǎ în societatea de astǎzi. Ea este cea care pentru început, poate alege acei poeți la care se regǎsește  atât de intens reprimarea fantasmelor, adicǎ o criticǎ directǎ a iluziilor și minciunilor societǎții și limbii lor: este cea care poate scoate în evidențǎ faptul cǎ a citi Shakespeare nu înseamnǎ pur și simplu a lua cunoștințǎ de cultura elisabetanǎ, ci a redescoperi, dincolo de ambiguitǎțile acestor piese, interogația fațǎ de viitorul spiritului care se gǎsește sǎ spunem, în Hamlet, sau în Furtuna.  Și tot ea este cea care, înarmatǎ cu aceste frumoase exemple, poate ajuta cititorii prin același tip de depǎșire a alienǎrilor, a tergiversǎrilor. Pentru atât cât știe sǎ recunoascǎ esența poeziei și vrea în mod manifest sǎ-i rǎmânǎ fidelǎ, traducerea poemelor este astǎzi, cu siguranțǎ mai mult ca niciodatǎ, necesarǎ. Ea este una dintre activitǎțile timpului nostru nefericit care ar putea sǎ contribuie la salvarea lumii.

Cuvânt înainte

Cu ocazia celei de-a douǎzecea aniversǎri, Les Presses de l’Université de Strasbourg îmi face onoarea de a-mi propune publicarea unei mici cǎrţi, pentru care le mulţumesc cu atât mai mult cu cât aceastǎ ocazie îmi permite sǎ-mi exprim înalta stimǎ şi mai ales, simpatia pe care o am faţǎ de o editurǎ care pǎstreazǎ vie tradiţia umanistǎ a Alsaciei, una dintre cele mai inovatoare, una dintre cele mai îndrǎzneţe pe care Occidentul le-a cunoscut.

Dar cum sǎ rǎspund într-o manierǎ potrivitǎ invitaţiei? Luând în considerare faptul cǎ Strasbourg este una dintre marile intersecţii ale spaţiului european, care din fericire a redevenit centrul unor schimburi culturale, centrul necesar al unei civilizaţii ameninţate, m-am gândit cǎ ce puteam face cel mai bine era sǎ reunesc în aceastǎ carte câteva eseuri, câteva întâlniri transcrise relativ recent despre traducere.

Aceste pagini nu sunt, în opinia mea, din cele mai satisfǎcǎtoare şi încǎ visez sǎ scriu studiul mai ambiţios care mi-ar permite sǎ pun – dacǎ nu în generalitatea sa, cel puţin din punctul meu de vedere, prin mijloacele mele – problema contribuţiei aduse de traduceri, în special traducerile de poezie, a acestor cǎutǎri comune ale unei vorbiri esenţiale, ce sunt, poate, fǎrǎ a o şti încǎ, limbile lumii; o cǎutare pe care ele trebuie sǎ o reprezinte, în orice caz. Îmi pare cǎ gândirea lui Walter Benjamin, de exemplu, se cer încǎ a fi supusǎ reflecţiei, şi nu am spus mare lucru atunci când nu am reanalizat presupunerile, intuiţile şi reveriile sale. Lucru faţǎ de care sunt şi eu departe de a-l fi întreprins.

Dar cel puţin voi fi vorbit despre traduceri aşa cum cred eu cǎ ar trebui sǎ o facem de câte ori ni se iveşte ocazia.

Şi aş pune o problemǎ ce nu este îndeajuns de prezentǎ în dezbaterea contemporanǎ, în afară de frumoasele cercetǎri, din nefericire întrerupte, ale lui Antoine Berman: aceea a relaţiei, în cazul multora, dintre dorinţa de a traduce şi problema poeziei.

Traducem de multe ori, de fapt, traducem sigur chiar de cele mai multe ori fǎrǎ a avea sau a crede cǎ ne punem aceastǎ problemǎ care nu poate decât sǎ implice, când este prezentǎ activ, toate acţiunile, toatǎ existenţa traducǎtorului. Fie cǎ aceastǎ obsesie a poeziei îşi face loc, fie cǎ o reprimǎm – şi atunci vorbim de a traduce din interes faţǎ de un tip de gândire, faţǎ de mǎrturia pe care scriitorul o aduce asupra societǎţii sale sau asupra lui însuşi, faţǎ de opera de artǎ care rezultǎ din aceasta. În acest caz vorbim de asemenea de a lucra şi din devotament, dacǎ nu chiar acesta primeazǎ: la începutul acestei practici a fost dorinţa de a îi comunica ceva unui lector ce nu poate pătrunde textele pe care noi, cei de aici, le înţelegem. Binecuvântatǎ fie aceastǎ tradiţie altruistǎ, fǎrǎ de care, eu unul, nu aş fi cunoscut nimic din Dostoievski şi aproape nimic din Kafka sau Cervantes.

Dar sunt şi alţi traducǎtori. Aceia care, prinşi în labirinturile unei scriituri despre care nu ştiu aproape nimic, nici cum aceasta îi strǎbate, nici unde ea se duce – aceia care, altfel spus, au mai mult de a face cu  idei decât cuvinte, care se raporteazǎ la arhetipuri obscure, percepute superficial în aceste cuvinte, mai mult decât la semnificaţii formulabile –, ei nu pot întâlni semnele pe care le emit la acelaşi nivel alte opere, fie cǎ sunt în limba lor sau într-o alta, fǎrǎ a le ataşa propriei lui cǎutǎri, deschise şi nedefinite.

Care va fi, în practicǎ, pentru aceştia şi printre ei poeţii, raportul lor cu textele pe care le admirǎ, sau mai bine spus, cu textele la care ţin, cǎci în aceste pagini se gǎseşte prezenţa unei fiinţe pe care o percep, o prezenţǎ ca treazǎ, din nou activǎ şi resimţitǎ de cǎtre ei într-un mod uneori mai imediat şi mai profund decât ideea pe care scriitorul respectiv o avusese faţǎ de sine? Deodatǎ, ei vor cere cuvintelor celuilalt poet, imaginilor, figurilor sale, ceea ce ei aşteaptǎ deja de la toate elementele semnificative propriei lor scriituri în plinǎ desfǎşurare, adicǎ, sǎ îi ajute sǎ porneascǎ pe calea care îi duce de la nivelul conceptual al conştiinţei la o apropriere mai concretǎ de ceea ce ea este.  Mai puţin vor citi un poem decât, luându-l în spaţiul expresiei lor, să  înceapă sǎ scrie odatǎ cu el, în el, însoţind autorul sǎu, dar şi atrǎgându-l pe traseele lor. Şi astfel pe drum alǎturi de acest prieten, acest aproape, îi vor vorbi, îl vor asculta acolo unde cuvintele sale şi ale lor vor cǎuta împreunǎ, tot înainte, într-o prezenţǎ mundanǎ care se reanimǎ: de unde rezultǎ, de altfel, cǎ aceastǎ lecturǎ care ar putea pǎrea abuzivǎ are şansa de a fi, dimpotrivǎ, locul adevǎrului. Cǎci fiinţa umanǎ este muritoare, adicǎ destinatǎ unor circumstanţe ale hazardului şi percepţia adevǎratelor sale nevoi cu siguranţǎ nu poate fi desǎvârşitǎ prin nişte formulǎri şi reprezentǎri ce nu vizeazǎ decât generalul.

Existǎ, în mare, o lecturǎ pe care aş numi-o scriitoare, înţelegând prin acest termen cu totul altceva decât acţiunea peniţei pe hârtie, ci o formǎ de a şterge, din experienţa sinelui pe care o permite lectura în curs, nu atât formulǎri cât aspiraţii, proiecte personale, vise, chiar acţiuni: supunând vastitǎţii cuvântului, infinitului imaginii, bogǎţiei simbolurilor astfel de obiceiuri de viaţǎ înţelese acum ca abstracţiuni ale uitǎrii. – Ceea ce trebuie sǎ subliniez, din punctul meu de vedere de acum, este cǎ lecturile de acest fel nu se cantoneazǎ în texte care sunt scrise în limba lor, nu le preferǎ. Din contrǎ, ele vor migra cǎtre poeme scrise în alte limbi, ce fac parte din alte culturi cu tot surplusul fascinator care se naşte dintr-un gest al speranţei.

O speranţǎ? Da, nǎscutǎ din situaţia în care se gǎsesc, pentru lectorul devorator de poezie, cuvintele – doar anumite cuvinte, dar acestea sunt cele mai importante, cele mai active – pe care le întâlneşte în poemul care trece drept „strǎin”.  Pe de-o parte, în mod curios aceşti termeni îi sunt familiari. Datoritǎ adunǎrii elective pe care o realizeazǎ poemul sub semnul unor aspecte majore ale vieţii şi luminii ce-i învǎluie chiar din acelaşi motiv, detaşându-i de o serie de griji gratuite, uneori de cǎutǎri zadarnice, ei sunt, de fapt, în redactarea poeziilor, mult mai limpede în relaţie cu realitatea de dincolo de limbaj, ceea ce nu este cazul pentru cuvintele dintr-un ziar sau roman scris în aceeaşi limbǎ; astfel, un cititor ce vine dintr-o altǎ ţarǎ, chiar dacǎ nu stǎpâneşte lexicul lor, poate sǎ le citeascǎ cu impresia cǎ împǎrtǎşeşte alǎturi de aceste cuvinte o experienţǎ deja în curs de desfăşurare, o inteligenţǎ deja specific poeticǎ, trezindu-ne aproape sentimentul unei complicitǎţi. Aceste cuvinte ale lumii simple nu sunt ele oare impregnate, în aceste versuri ce se-nfǎţişeazǎ, acolo, pe cealǎlalt tǎrâm, prin evidenţa sensibilului, de aceleaşi mirosuri, de aceleaşi culori şi rumori ale întâmplǎrilor telurice pe care le reprezintǎ, în termenii limbii noastre de zi cu zi, nu sunt ele oare cuvintele cu aceeaşi pretenţie?  Nu înţelegem noi prin acel brook din limba engleză – în ciuda, în ceea ce ne priveşte, a sunetului diferit, a radicalului neanalizabil, a lipsei de conotaţii şi de evocǎri literare – acelaşi freamǎt uşor sau rapid ca ruisseau (pârâu) ?  De fapt, chiar opacitatea unui cuvânt sugereazǎ cel mai natural apariţia sensibilǎ, purǎ, aceastǎ realitate neantamatǎ de cǎtre spirit, acest nucleu al prezenţei de la care cuvinte de cea mai explicativă natură – spre exemplu prin combinaţia destul de vizibilǎ a douǎ idei – distrag atenţia. Şi limbile au deci, în mod poetic, hotare deschise, traversabile. Când astfel de cuvinte pe care le trǎiesc în viaţa de zi cu zi îl ţin pe noul venit la distanţǎ, prin multitudinea comportamentelor, obiectelor, situaţilor ignorate, pe care le zdrobesc în cadrul existenţei sociale, sub greutatea istoriei unei naţiuni sau unui popor. Aceste cuvinte reţinute de către poeţii, în fraze unde desemnarea directǎ a lor duce departe, cel mai adesea prin întorsǎturile sintactice, cuvintele vin spre el, pot rǎmâne aproape de el.

Dar, prezentându-ni-se astfel în proximitatea obiectului, ele nu conturează mai puţin pregnant prin ceea ce îi înconjoarǎ, prin ceea ce se aflǎ în spatele lor, un orizont despre care totuşi noi nu ştim tot ceea ce ascunde, tot ceea ce i-a oferit dintr-o datǎ poetului, tot ceea ce poate chiar i-a oferit cu adevǎrat pentru a înţelege de fapt realitatea esenţialǎ. Şi la fel de bine, pe acest prag unde aceste opere, aceste cuvinte, ne situeazǎ, imediat noi am avea impresia cǎ drumul ales de autorul pe care noi îl descifrǎm este depǎşit, în scriitura misterioasǎ, prin elemente unde lumea şi viaţa se dezvǎluie ca fiind în profunzime altele faţǎ de ceea ce noi puteam ştii, noi, cu resursele unice ale limbii sau ale tradiţiei noastre poetice ori artistice. Limba strǎinǎ – de unde şi speranţa despre care am vorbit – ne permite sǎ visǎm cǎ ea deţine, în intuiţile sale, o experienţǎ ce-i este proprie, ba chiar deţine „secrete pentru a-ţi schimba viaţa.” Iar nevoia – de care am amintit puţin mai înainte ca fiind atât de fireascǎ celor ce scriu, şi anume de a ne apropria scriitura celuilalt poet – poate deci sǎ nu fie niciodatǎ la fel de intensǎ ca în cazul în care poemul ce-l citim este într-o altă limbǎ. Cu atât mai mult, dacǎ aş îndrǎzni sǎ spun, noi o cunoaştem destul de prost limba străină, pentru a putea avea dreptul la câteva cuvinte mari şi de a visa la ele. Este ca şi cum relativa noastrǎ ignoranţǎ faţǎ de cealaltǎ limbǎ ne apropia de un nivel al conştiinţei originale, ne fǎcea sǎ zǎrim o frântură de rǎsǎrit. Şi, de fapt, cine nu-şi aminteşte de impresia absolutului, de profunzimea rezonantǎ, de gravitatea aproape solemnǎ, pe care ni le oferǎ primele cuvinte învǎţate într-o limbǎ strǎinǎ? În ceea ce mǎ priveşte, s-a petrecut astfel în cazul italianei, primele cuvinte din Infernul lui Dante: într-o clipǎ, m-am simţit aventurându-mă mai profund într-o selva oscura sau pe malul acelui lago del cor decât aş fi fost într-o „pǎdure” sau în apropierea unui „lac”, la fel de sumbre.

Promiţǎtor este deci limbajul marilor poeme ale limbilor ce ne este îngǎduit sǎ-l simţim, şi care, iatǎ, ne explicǎ faptul cǎ a existat în Europa timpurilor moderne – şi poate din ce în ce mai mult astǎzi, acum când locurile proprii naturii se pierd în monotonia invazivǎ a panourilor publicitare – o tradiţie a traducerilor, aş spune eu, poetice, cu alte cuvinte, fǎrǎ un alt scop în afarǎ de acela de a urmǎri gǎsirea imediateţii în cuvinte, şi aceasta prin cǎi puternic marcate de opera originalǎ şi de transpunerea sa. Traduceri care destul de des, de altfel, nu încep cu proiectul precis al traducerii unui poem sau a unei cǎrţi în totalitate: este vorba mai mult de a aduce momente de aici sau de acolo în aceste scrieri, ca sǎ poatǎ comunica cu ale noastre, şi chiar nu vom cǎuta în mod necesar sau înainte de toate sǎ redǎm în francezǎ, într-o formǎ completǎ, un anume vers care ne-a marcat, ci vom privi mai degrabǎ spre lume cu un oarecare dispreţ. Traduceri care nu se cristalizeazǎ mai puţin prin texte, într-un moment sau altul, pentru cǎ poetul pe care-l citim îşi face simţitǎ prezenţa din ce în ce mai puternic, el este cel pe care vrem sǎ-l ascultǎm aşa cum este, în subiectivitatea sa, ale cǎrui progrese sau eşecuri se dezvǎluie şi ne reţin atenţia şi ne dau o lecţie. Prin asta noi ne vom ataşa din ce în ce mai mult de continuitatea textului sǎu. Din aproape în aproape, vom putea chiar ajunge la traducerea unei întregi pǎrţi a operei sale. Şi, spre exemplu cuvintele mist şi fruitfulness împreunǎ, dar separate de restul poemului, m-au solicitat odatǎ, în oda Cǎtre toamnǎ, să explorez o potecǎ ce se deschidea, la un final de sezon, spre o abundenţǎ invizibilǎ. Atunci se găsea în mine locul spre care mǎ conduceau cuvintele, dar trebuia la fel de bine sǎ porneascǎ dinlăuntrul meu iubirea pentru creaţia lui Keats pentru el însuşi şi pentru a traduce toate aceste ode şi chiar multe altele.

Astfel va fi avut loc traducerea şi de aceastǎ datǎ; şi chiar traducerea ce se va vrea fidelǎ, cǎci pentru a se hrǎni din învǎţǎturile unui poet trebuie sǎ parcurgă toate valenţele sale, trebuie atât sǎ scoatǎ la ivealǎ elementele semnificative ce-l îndepǎrteazǎ, cât şi sǎ-i înţeleagǎ pe cei ce-l ghideazǎ, trebuie sǎ înveţe limba „reportajului”, aşa cum spunea Mallarmé, pentru a pǎşi în experienţa care a fost trǎitǎ la un nivel mai înalt decât ea. Este, într-o mare mǎsurǎ, vorba despre acest tip de traducere în paginile acestui mic volum. Dar poate fǎrǎ sǎ-i fi delimitat îndeajuns de clar locul în spaţiul altora.

Este adevǎrat, fǎrǎ îndoialǎ, cǎ nu este atât de simplu. Dupǎ ce am vorbit, cum sunt pe cale sǎ o fac, de o traducere „altruistǎ”, care se evaporǎ în faţa textului pentru cǎ nu este vorba decât de a le oferi lectorilor cât mai multe aspecte posibile, avem de-a face şi cu o traducere pe care-aş putea-o numi „interesatǎ”, pentru cǎ autorul rǎmâne în spaţiul scriiturii sale de acum în plină desfǎşurare. Cum sǎ nu fii tentat, de fapt, sǎ elimini aceastǎ distincţie sau, în orice caz, sǎ consideri cǎ este mai puţin necesar sǎ caracterizezi cei doi poli decât sǎ străbaţii miile de cǎi prin care cele douǎ activitǎţi comunicǎ?

Apar o serie de întrebǎri şi este important sǎ fie abordate. Putem oare sǎ opunem într-adevǎr douǎ modalitǎţi de a iubi o operǎ? Putem oare sǎ ne imaginǎm redactarea unei traduceri care sǎ nu fie, într-o anumitǎ mǎsurǎ, o activitate de scriere, în sensul pe care acest cuvânt îl poate avea pentru poeţi? Atunci când poemul vorbeşte despre imediateţe, despre prezenţǎ, se poate imagina ca cele sau cei ce-şi propun sǎ-l traducǎ, fie cǎ s-ar vrea ei mai întâi istorici, filologi sau lingvişti, sǎ nu se simtǎ implicaţi în aceastǎ spunere (dire) într-un mod care implicǎ oare însǎşi fiinţa la un nivel mult mai profund ? Poemul îi va îndemna sǎ citeascǎ, în pluralitatea întotdeauna abundentǎ a textului, cu ajutorul modului lor de a înţelege viaţa, dar şi prin generozitatea amǎgitoare a fantasmelor, a obsesiilor lor: adicǎ, a acelui plan al propriei lor existenţe unde sensul recâştigat al finitudinii poate regenera adevǎrul? Sǎ ne înţelegem, sǎ nu uitǎm: orice conştiinţǎ este o conştiinţǎ profundǎ, orice analizǎ a unui text se lasǎ structuratǎ, dacǎ este impulsionatǎ, de anamneza produsǎ în cazul cititorului în relaţia care-l leagǎ de Eul ce se sustrage sinelui, şi ea vine sǎ se continue într-o regiune a spiritului care, fie cǎ o ştim, fie cǎ o ignorǎm, este vecinǎ cu poezia. Pe scurt, la fel cum orice mare roman este un poem, orice traducere a unei opere poetice veritabile poate la fel de bine sǎ se vrea pe cât posibil de ştiinţificǎ şi de impersonalǎ: dacǎ nu este doar mediocrǎ, ea va fi bineînţeles un act de poezie.

Comunitatea traducătorilor

I

Doamnelor, domnilor, prieteni, nu mǎ îndoiesc cǎ printre voi sunt numeroşi cei care se intereseazǎ în mod particular de problemele traducerii, îmi imaginez cǎ unii dintre aceştia sunt ei înşişi traducători, dar nu doar lor li se vor adresa observaţiile mele, cǎci mi se pare cǎ problema traducerii depǎşeşte reflecţiile pe care specialiştii le pot emite asupra aspectelor particulare ale misiunii lor.  Pe de-o parte, traducerea poeziei este poezie ea însǎşi, iar a reflecta asupra acestui lucru poate clarifica activitatea poeticǎ, care ne priveşte pe fiecare dintre noi. Şi, pe de-altǎ parte, orice traducere pune problema raportului dintre culturi, altfel spus, aduce interogaţia asupra a ceea ce are valoare, şi poate chiar valoare universalǎ, în dezbaterea care se declanşeazǎ între aceste culturi, începând cu momentul în care un traducǎtor le apropie. Acesta din urmǎ este şi cel care constatǎ de fapt diferenţele dintre civilizaţii sau aparentele incompatibilitǎţi. Trebuie el sǎ încerce să continue în a explica aceste neasemǎnǎri, trebuie sǎ profite, dimpotrivǎ, de percepţia sa simultanǎ a douǎ propoziţii existente pentru a înţelege cǎ existǎ pentru el fericita ocazie a unei reflecţii asupra lui însuşi, a unei autocritici, şi mai departe, la fel de bine, a unei critici a expresiei celuilalt? A respecta în mod scrupulos textul pe care i-l încredinţǎm, a-l transforma, aş spune eu, în avocatul ce se plimbǎ printre cei care vorbesc aceeaşi limbǎ precum el – şi o face cu poate preţul prejudecǎţilor cu atât mai pernicioase, cu cât mai profund ascunse în obiceiurile vorbirii lor – îi dǎ dreptul de-a nu mai şti cǎ acest fapt se datoreazǎ cǎutǎrii unui mod de a fi în lume pe care orice fiinţǎ umanǎ ar putea sǎ-l accepte?

Şi iatǎ aici prima dintre observaţiile pe care vreau sǎ vi le înfǎţişez: va fi critica unei concepţii asupra poeziei astǎzi curente. Gândirea contemporanǎ tinde, o ştiţi, sǎ considere cǎ ceea ce conteazǎ în literaturǎ, este ceea ce ar depǎşi, în cadrul operelor, sensul pe care autorul lor ar cǎuta sǎ-l formuleze, sau şi-ar imagina sǎ-l transmitǎ. Aceastǎ modalitate de a pune problema receptǎrii scrierii sesizeazǎ, în mod corect de altfel, cǎ „textul” poemului, chiar cel al povestirii, sau chiar cel al eseului, are semnificaţii infinit mai numeroase decât acelea, decât toate acelea pe care le-ar recunoaşte autorul sǎu. Textul are dimensiuni în plus, acestea sunt ca nişte pânze de semnificaţie care alunecǎ în profunzimea sa, destinat astfel sǎ se sustragǎ oricǎrui sechestru al unei singure persoane; şi i-ar conveni sǎ recunoascǎ în aceastǎ transcendere a scrierii peste descifrǎrile sau interpretǎrile sale – transcendere care este cu siguranţǎ promisiunea unor mari contribuţii, reînnoite de la o epocǎ la alta – motivul acelui tip de interes pe care-l avem mai mult ca niciodatǎ astǎzi faţǎ de cercetǎrile scriitorilor, cel puţin printre cei ce observǎ devenirea civilizaţiei.

În ceea ce priveşte lectura acestor texte pe care noi le considerăm sau desemnǎm ca literare, ar trebui deci ca aceasta sǎ înţeleagǎ cǎ nu este şi nici n-ar şti sǎ fie înregistrarea pasivǎ – chiar şi în primǎ fazǎ, chiar şi forţatǎ spre reflexie, spre studiu, spre dobândirea tuturor tipurilor de instrumente de apropiere –, pe care încǎ ne-o imaginam odinioarǎ. Lectura trebuie sǎ se vrea o activitate şi anume, o activitate neîncetatǎ, deoarece, iată, în textul citit nu se mai găseşte o semnificaţie evidentǎ ce-ar constitui esenţialul. reiese cǎ de acum trebuie deschisǎ o cale pe sub suprafaţa lecturi pentru a ajunge la ciorchinii de semnificaţii neexplicitaţi de cǎtre autor, dacǎ nu mǎcar pentru acesta din urmǎ total inconştienţi. Lectura este o activitate, dar desemeni, este la fel de important de subliniat, o activitate care trebuie sǎ aibǎ conştiinţa cǎ ea este ceva subiectiv, acţiunea unui individ ce-şi asumǎ toatǎ diferenţa. De ce? Pentru cǎ traseele practicabile pentru explorarea labirintului lexical sunt numeroase, ca sǎ nu spunem chiar infinite, nu putem spera în a deschide pur şi simplu o hartǎ detaliatǎ, astfel că trebuie ca explorarea sǎ fie încredinţatǎ mijloacelor specifice interpretului, mijloace ale intelectului sǎu sau tendinţe ale dorinţei ce nu pot fi decât determinate, mai mult decât el poate şti, prin elementele „ecuaţiei sale personale”.

Însumând toate aceste elemente, acolo unde sperasem sǎ elaborǎm, fie dintr-o datǎ, fie puţin câte puţin, o adevǎratǎ lecturǎ a operei, o interpretare cu vocaţie canonicǎ, iatǎ cǎ ea doar pǎrea, la suprafaţa textului, imaginea în oglindǎ a cititorului sǎu, un fel de autoportret al celui supus criticii. Şi acest lucru poate pǎrea destul de descurajator, dar doar pentru atât nu este totul pierdut pentru descoperirea unui adevǎr care ar fi o elaborare colectivǎ. Cǎci – va adǎuga gândirea pe care sunt pe punctul de a o evoca – acest nou tip de cititor împlineşte de fapt, cu siguranţă din cauza subiectivitǎţii actului sǎu, a îndrǎznelii sale de a face din semnificaţiile textului semnificanţii propriei sale lumi, ceva cu totul asemǎnǎtor cu ceea ce a fǎcut autorul, care se şi comportase  cât se poate de liber cu discursul receptat de la societatea sa. Cititorul de astǎzi ar fi cel care ar citi aşa cum scrie scriitorul, şi prin urmare l-ar înţelege pe cel din urmǎ aşa cum nu o fǎceau aceste spirite de-altǎdatǎ care, autori, cititori sau teoreticieni ai faptului literar, trăiau cu iluzia cǎ sensul operei lor este atât explicit cât şi univoc. În realitate, acest cititor ar fi într-o anumitǎ mǎsurǎ chiar superior poetului pe care îl analizeazǎ. Pentru cǎ a fost mai atent decât acest creator adeseori încǎ naiv faţǎ de mecanismul real al vorbirii, întrucât şi-ar fi dorit să fie mai lucid decât el şi sǎ examineze indiciile care ţâşnesc din inconştient, ar putea acorda o mare atenţie gestului uman decât el, dorinţei umane, ar trezi luciditatea în aceastǎ fiinţǎ înşelatǎ de propria himerǎ.

Pe scurt, autorul ar fi acela care crede sau care a crezut mult timp cǎ se întoarce cu faţa spre lume, ca şi cum aceasta ar fi în el sau în jurul lui, pentru a descoperi adevǎrul: şi anume cǎ „lume” şi „adevǎr” nu sunt decât constructe ale cuvintelor sale, şi într-o anumitǎ mǎsurǎ miraje. Şi astfel, el ar pierde din vedere aceastǎ multiplicare a virtualitǎţilor textului sǎu pe care ar trebui sǎ-l luǎm drept puterea cuvântului, în timp ce interpretul său îndrǎzneţ ar percepe, el, aceste ambiguitǎţi, aceste polisemii, şi le-ar cunoaşte valoarea, înţelegând chiar cǎ ele sunt singurele realitǎţi dintr-un univers neconstituit decât din semne în continuǎ mişcare. Se înşalǎ acest scriitor care ar crede cǎ existǎ o lume, cosmicǎ sau socialǎ, exterioarǎ travaliului cuvintelor, pe nedrept ar încerca s-o rosteascǎ şi l-ar satisface modul sǎu de a o spune. Are dreptate cititorul precaut, cel ce a constituit gândirea nouǎ, care s-ar ataşa mecanismului limbii cu ceea ce are el mai autonom, care ar observa devierile vorbirii. Cititorul s-ar menţine în planul acestor acţiuni cu privirea sa asupra acestui text unde, din fericire, dar fǎrǎ a o şti îndeajuns, scriitorul lǎsase, în orice caz, cuvinte şi personaje menite sǎ-şi trǎiascǎ existenţa, în mod liber şi din acel moment fecund.

Iatǎ, grosso modo, aceastǎ concepţie a operei literare şi a lecturii sale. Şi, bineînţeles, ea a fost aplicatǎ de asemenea acestei forme speciale de lecturǎ, pe care o întreprinde traducǎtorul. Mai întâi, a pǎrut evident cǎ acesta nu va întâlni, în ceea ce traduce, nimic care sǎ treacǎ drept altceva decât cuvinte şi relaţii între cuvinte pe o paginǎ; altfel spus text, şi nu urma unei experienţe pe care poetul ar fi trǎit-o de-a lungul vieţii sale printre anumite lucruri şi fiinţe, într-un anumit moment, într-un anumit loc: alegând, hotărând, înfruntându-şi destinul, – pe scurt, prins adeseori dincolo de cuprinderea ce-o practicǎ limbajul. Aşa că nu este vorba de a se îndoi în legătură cu atâtea aspecte şi acţiuni specifice condiţiei umane.

Materialul traducǎtorului ar fi textul. Şi în consecinţǎ, am putut estima, va fi la fel de indicat pe cât de uşor sǎ adoptǎm faţǎ de opera pe care vrem s-o traducem atitudinea interpretativǎ, în mod deliberat personalǎ, evocată mai înainte. O ţintǎ destul de clarǎ, şi anume cǎ traducǎtorul citeşte, îşi urmǎreşte liber, cu seriozitate, calea în text. Şi aceasta va însemna sǎ producǎ el însuşi un text, un text care, raportat la original, va pǎrea cu siguranţǎ lacunar sau cǎ se îndepǎrteazǎ de acesta în mod ameninţǎtor, pentru cǎ va fi absolutizat un aspect al operei, acela pe care l-a privilegiat în lectura sa, în timp ce acest text îşi rezervă cu siguranţǎ o multitudine de dimensiuni. Dar, la fel de bine aceastǎ traducere fǎrǎ iluzii ori oprelişti, aceastǎ perspectivǎ voit personalǎ, nu poate sǎ se ştie decât aidoma unui simplu moment într-o suitǎ de alte interpretǎri ale aceluiaşi poem: şi aceastǎ conştientizare, acest validare dintr-o datǎ acordată de către un traducǎtor muncii celorlalţi în anii ce vor uma, va institui astfel o activitate, tradusul (le traduire  ) – tradusul, aşa cum spunem deja vorbitul, scrisul –, cu diversele consecinţe şi valenţe considerabile. Acest tradus în continuu proces de reinventare, de fapt, cu fiecare generaţie aceastǎ pluralitate a textului original din care s-ar naşte trǎsǎtura cea mai specificǎ, în acest fel ar putea fi actul, nu mai spun decisiv, care ar deprinde gândirea cu viaţa tainicǎ a cuvintelor şi ar obţine de la spirit destrǎmarea pretinselor sale evidenţe, convingerilor iluzorii, tot ceea ce frâneazǎ, e adevǎrat, evoluţia spiritului.

În linii mari, dacǎ fiecare traducere este mai puţin decât originalul, tradusul în sine,  activitatea pe care o putem numi tradus, ne va oferi – spunem noi – pentru o lungǎ perioadǎ, echivalentul sǎu şi fǎrǎ îndoialǎ chiar mai mult: aceste descifrǎri succesive fǎcând sǎ aparǎ în ziua cea mare, un infinit al semnificaţiei pe care autorul, în ceea ce-l priveşte, mai mult l-a reprimat decât l-a trǎit. Şi din aceastǎ constatare decurge faptul cǎ critici sau filosofi ce o considerǎ veridicǎ şi poetic suficientǎ pot declara cǎ poemul, poemul care a fost totuşi punctul de plecare al tradusului, este nu cauza, ci consecinţa traducerilor, întrucât acestea sunt cele care, la final, îi vor oferi forma extinsǎ a ceea ce nu era decât o forţǎ. Chiar dacǎ în ultimǎ instanţǎ tradusul va putea fi considerat nu drept scop, în orice caz puţin supus marjelor veritabilei invenţii, ci mai degrabă trecerea primordialǎ de la gând la faptǎ.

Pe bunǎ dreptate vom sublinia, de exemplu, faptul cǎ traducǎtorul poate face sǎ aparǎ în textul sǎu anumite aspecte ale operei pe care nu le percepeam la prima vedere, din cauza refulǎrilor, iluziilor, prejudecǎţilor inerente limbii scriitorului; şi ne va face plǎcere sǎ constatǎm cǎ aceastǎ rotire a pǎmântului, dezvǎluirea negânditului sau inconştientuluui primei scriituri, îi vor permite sǎ ajute propria sa limbǎ, aceea în care traduce, sǎ-i delimiteze insuficienţele. Doar poemele, e adevǎrat, doar marile poeme sunt nǎscute în aproprierea traducerilor realizate într-un mod cutezǎtor de inovativ. Pentru a convinge, este de-ajuns sǎ ne gândim la Hölderlin, traducǎtor revoluţionar al poeziei Greciei, totodată reinventator al poeziei germane.

II

Urmeazǎ sǎ expun, fǎrǎ îndoialǎ prea succint, o teorie a traducerii – sau mai degrabǎ, aşa cum am vǎzut, a tradusului (traduire) – şi adaug imediat cu plǎcere cǎ acolo subzistǎ o gândire concentratǎ, pǎtrunzǎtoare, ale cǎrei implicaţii ar fi interesant sǎ le luǎm în considerare, şi în special ideea, deja veche, dar asupra cǎreia insistǎm, a unitǎţii spiritului: spiritul, la fel ca vorbirea absolutǎ, un asemenea estuar în aval al diferitelor limbi, care ar fi orizontul comun al scrisului şi tradusului, menite în mod complementar sǎ deconstruiascǎ iluzia cuvântului prezent. Totuşi trebuie de asemenea, şi fǎrǎ sǎ o mai lungesc, sǎ remarc cǎ ceva, poate esenţial, atunci când vorbim de poezie nu pare a fi nici mǎcar bǎnuit de aceastǎ filosofie a scriiturii.

Mai întâi aceastǎ întrebare: de ce traducǎtorii, şi mǎ refer aici la marii traducǎtori, cei ale cǎror lucrǎri vor conta, se ataşeazǎ de o operǎ în detrimentul uneia sau alteia? Şi de ce chiar tradusul – activitatea asta, tradusul – decurge din aceasta în cazul unor poeme cu o insistenţǎ remarcabilǎ, ca şi cum acelea erau într-o mai mare mǎsurǎ surse decât multe altele? Se datoreazǎ asta faptului cǎ la Dante, Shakespeare, Leopardi sau Baudelaire ar fi mai multe semnificaţii bine conservate în cufǎrul textual decât în cazul poeţilor mai puţin importanţi? Dar ne-am spus de asemenea cǎ pluralitatea semnificaţiilor este infinitǎ în cea mai banalǎ frazǎ! Rezultǎ astfel c-am putea conchide cǎ-i fructuos sǎ traduci şi sǎ continui în a traduce nedefinit, un autor de ordinul doi, dacǎ nu chiar de patru.

Dar este momentul sǎ reamintesc: semnificaţia nu este deloc cea care constituie un poem. Amintiţi-vǎ de primele voastre lecturi, de descoperirile voastre poetice! Nu datoritǎ semnificaţiei aţi fost atraşi, copii fiind, de un poem; şi nu interesaţi ci emoţionaţi de ceea ce simţeaţi în special nou în el, la limita exterioarǎ a conştiinţei comune. Ascultând „Tu, sorǎ Ariana”[1] sau „În altǎ searǎ, la Circeto gheţuri înalte […] (inima sa, de chihlimbar şi de spunk)”[2], nu un gând, nu o judecatǎ v-a tulburat, nici impresia cǎ urmaţi un indiciu care vǎ va permite sǎ începeţi studierea a ceea ce au însemnat Rimbaud ori Racine. Nu, ne place un poem la prima vedere, fǎrǎ sǎ ştim ce se spune acolo. Înainte de-a ţine cont de metonimiile şi de metaforele care se împletesc în textul sǎu, poemul ne place pentru cuvintele sale, aşa cum sunt ele, cuvintele sale pe cât de evidente pe atât de enigmatice, ne place pentru cǎ vorbele ca şi cum ar fi resuscitate în spirit, par a anunţa cǎ ele numesc ceea ce este într-un mod mai imediat şi mai intens decât pânǎ acum.

Şi îmi veţi spune acum cǎ, dacǎ poemul ne pretinde astfel prin cuvinte, poate este bine  totuşi sǎ prezentǎm – în aceste structuri ale vorbirii, atât de evident diferite de discursul obişnuit – expansiunea polisemiei, mai precis, iminenţa revǎrsǎrii sale în conştiinţa noastrǎ a textului, şi mulţumitǎ ei posibilitatea, foarte apropiatǎ, a unei frumoase lecturi bogate, subiective, aşa cum am spus cǎ o voiam odatǎ? Poate, dar de ce ne-am lǎsa învǎluiţi atât de brusc şi atât de puternic de muzica ce poartǎ versurile care ne-au frapat, de ritmurile care se înalţǎ, astfel încât sǎ ascult aceastǎ muzicǎ – aceastǎ „mare”, spunea Baudelaire – amplificând în receptarea cuvântului partea sa sonorǎ, care se impune astfel în detrimentul firmamentelor gândirii? Muzica vorbelor în poezie schimbǎ efectul acestora. Susţinute de timbre, asonanţele, ritmurile, cuvintele sunt în vers mai puţin instrumente de interpretare conceptualǎ ale aspectelor lumii sau instrumente pentru a construi o scenǎ a dorinţei decât, eliberate de lanţurile lor, evocările directe şi, aş spune eu, chiar silenţioase ce-i restituie obiectului strǎlucirea sa paradisiacǎ. Poezia nu semnificǎ, ea aratǎ. Ea nu joacǎ jocul semnificaţiei, din contrǎ, îl respinge, raţiunea ei de a fi constând în a merge dincolo de reprezentǎri, de analize, de formule – dincolo de orice discurs, de orice cunoaştere -, spre imediateţea fiinţei sensibile de care conceptele ne priveazǎ.

Aceastǎ constatare pe care o consider elementarǎ şi convingerea tuturor celor care iubesc poezia, nu poate decât sǎ ne incite sǎ reflectǎm altfel la ceea ce în poem rezidǎ ca semnificaţie şi care, în orice caz, trebuie sǎ fie situat la locul sǎu de drept, aceasta având în vedere doar traducerea în stadiu de proiect. Cǎ în poeme existǎ semnificaţie, chiar dacǎ acestea nu au o fiinţǎ şi o valoare veritabilǎ decât depǎşind limitele, este un lucru clar. Oricare ar fi dorinţa poetului de a se avânta dincolo de jocul semnificanţilor  şi semnificaţiilor în favoarea unei experienţe directe şi plenare a prezenţei lumii, sau a unei alte fiinţe, el va rǎmâne captiv în iluzia propriului raport cu sine, care îl face adesea sǎ ia drept imediat şi original ceea ce nu este în realitate decât un construct al visului sǎu, care este o reţea de metonimii şi de metafore, adicǎ de semnificaţii. Din cauza prinderii autorului în capcana ambiguitǎţii propriilor sale cuvinte, partizanii poeziei ca text nu se înşalǎ percepând în aceasta o concentrare, şi chiar o intensificare, a semnificaţiei pe care au tot dreptul sǎ doreascǎ sǎ o pǎtrundǎ.

Dar cu totul altceva li se adaugǎ totuşi adevǎratelor poeme, acestor reţele de semnificaţie. De fapt, întrepǎtrunderea de concepte,  fie cǎ este un gând, fie o judecatǎ de valoare sau exprimare a dorinţelor, nu este niciodatǎ doar forma pe care o capǎtǎ în raportul poetului cu el însuşi ceea ce am putea numi sinele sǎu, adicǎ acea formǎ de a exista, de a practica realitatea, pe care o posedǎm, specificǎ fiecǎruia de la naştere, prin educaţie, prin desăvârşirea noastrǎ moralǎ sau intelectualǎ. Sinele este replierea persoanei asupra ei însǎşi, locul natural al tuturor subdeterminǎrilor şi condensǎrilor care sunt active în ceea ce într-o operǎ poate fi numit textul sǎu. Dar poetul, cel care a perceput cuvintele sale ca materie sonorǎ şi a cǎutat acolo un ritm, a inventat o muzicǎ, poetul care prin asta a dat deoparte semnificaţiile şi a zǎrit ceea ce realitatea de dincolo are ca imediat, nedecompozabil şi evident, acest poet nu mai ignorǎ faptul cǎ sub structurile sinelui vegheazǎ o capacitate de a fi în lume atât mai originalǎ, cât şi virtual mai universalǎ, ceva pe care am putea-o numi Eul, în sensul în care Rimbaud a afirmat : „Eu este un altul” şi a presimţit astfel modalitǎţile de existenţǎ, de a confrunta realitatea, ale acestui a-fi-în-lume, care sunt specifice acestui nivel al conştiinţei; el a perceput câteva evidenţe, de exemplu, faptul cǎ acest Eu, care nu este nimic, este în aceeaşi mǎsurǎ şi totul, în fracţiuni de secundǎ intense, dupǎ care va avea dorinţa de a fixa aceastǎ intuiţie – ce este poate încǎ o cunoaştere, dar o cunoaştere de tip nou – cu ajutorul cuvintelor de care dispune, chiar dacǎ acestea continuǎ sǎ-l trǎdeze, cerute aşa cum sunt de cǎtre semnificaţia obişnuitǎ… Misiunea este dificilǎ, cu siguranţǎ. Nu mǎ îndoiesc cǎ sinele va încerca sǎ acopere vocea Eului; cǎ gândurile, grijile şi dorinţele unei vieţi cotidiene vor încerca sǎ-şi impunǎ faţǎ de acesta punctele de vedere, dacǎ nu rigiditatea regulilor lor, cu scopul de a sufoca rezonanţa absolutului din cuvintele ce devin poeme. Dar nu existǎ alt scop pentru poet în afara vocaţiei sale, mai precis, aceea de a înţelege cǎ trebuie sǎ facǎ sǎ predomine asupra sinelui care viseazǎ aceastǎ memorie a lui Unu – adicǎ, acest sens al finitudinii – care bântuie şi animǎ Eul profund. Şi este încǎpǎţânarea cu care încearcǎ sǎ forţeze aceastǎ rupturǎ de plan care constituie frumuseţea, poezia operei sale, în mijlocul apoi dincolo de contradicţiile scriiturii sale.

Pe scurt, în cazul semnificaţiei, aşa cum ea apare într-un poem, în aceste straturi ale semnificanţilor şi semnificaţiilor care îl constituie, trebuie sǎ învǎţǎm sǎ distingem douǎ niveluri. Mai întâi, nivelul conştiinţei ordinare, aceea care nu vede mai departe de limbaj, dacǎ pot îndrǎzni sǎ spun, aceea pe care am denumit-o sinele, cu cunoştinţele sale proprii, cu ideile, dorinţele, reveriile sale, o întreagǎ reţea de discursuri conştiente sau nu, intercalate şi polisemice: materie, aş spune prin definiţie, a activitǎţii literare, îndeosebi în cazul romancierului. Apoi, sǎ ne îndreptǎm atenţia spre acest alt nivel pe care îl constituie intuiţia, de aceastǎ datǎ, conştientǎ, care încearcǎ în cazul poetului sǎ se detaşeze de interogaţia asupra sinelui, acest tip de exprimare în mare parte fantasmagoric, pentru a-şi putea aprofunda şi manifesta propria cunoaştere: una care este de altfel o percepţie a evidenţei, a absolutului acestei evidenţe, dar şi a gândirii vieţii care decurge din aceasta. O gândire care, ea, ar fi cel mai adesea foarte simplǎ, atât de puţin polisemicǎ pe cât este posibil, vom fi tentaţi sǎ spunem chiar naivǎ, dar ar trebui sǎ o luǎm foarte în serios, aceasta va fi, în calitate de lectori, modul nostru de a recunoaşte ţinta poeziei şi de a participa la actul sǎu.

Aceastǎ altǎ utilizare a semnificaţiei, deopotrivǎ simplǎ şi secundarǎ, caracteristicǎ marilor poeme, aş numi-o „spunerea” acestora.  Spunerea (dire), ceva supus reflecţiei, conştient, cǎutat cu ardoare şi asumat cu tǎrie de cǎtre poet, o idee asupra vieţii pe care o propune imediat asentimentului apropiaţilor sǎi: într-un cuvânt, un sens care este în consecinţǎ total distinct de aceste semnificaţii pe care critica textualǎ vrea sǎ i le mǎrturiseascǎ poetului, dar vorbind în locul sǎu.

 © Presses universitaires de Strasbourg

[1] Racine, Teatru, Fedra, traducere de Tudor Mǎinescu, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literaturǎ şi Artǎ, 1959, p. 260.
[2] Arthur Rimbaud, Scrieri alese, Iluminǎri, traducere de Petre Solomon şi N. Argintescu-Amza, Bucureşti, Editura pentru Literatura Universalǎ, 1968, p. 190.