întâlniri cu Didier Méreuze (1988)
Yves Bonnefoy, de ce aţi adus corecturi Hamletului vostru cu ocazia punerii sale în scenǎ de cǎtre Patrice Chéreau? S-a schimbat Shakespeare?
Nici nu ştiţi cât de bine ați formulat. Cǎci este cert cǎ ne spune mai mult astǎzi decât ne spunea acum un secol sau chiar doar în urmǎ cu treizeci de ani: textul sǎu nu mai este acelaşi. Amintiţi-vǎ cǎ, spre deosebire de cei mai mulţi mari sciitori, Shakespeare nu ne-a lǎsat, sub formǎ de manuscris sau de ediţie dirijatǎ de el, un text de referinţǎ. Primele ediţii, mai întâi piratate apoi postume, prezintǎ erori evidente, fragmente obscure, care chiar se contrazic. Aceastǎ problemă a cuvintelor, cǎci de la un text de acest gen la altul se schimbǎ destule cuvinte… Este cazul, spre exemplu, pentru a califica carnalitatea, sexualitatea, poate, a faimosului solid al primei ediţii Folio care era sallied în Quarto, însă din cauza, poate, a unei erori tipografice, ar trebui citit sullied (adicǎ „murdǎrit” şi nu „solid” ori „înconjurat”), cum sunt de părere Wilson sau Jenkins, cel mai bun editor recent, şi cum am tradus eu însumi, dar alţii încǎ citesc în textul shakeaspearian solid. Este în aceeași măsură şi o chestiune de punctuaţie, cǎci nu este nimic mai rǎu decât prezența unei virgule, pentru a schimba sensul unei fraze. Asta se observǎ în reflecţiile lui Hamlet asupra vieţii, în ceea ce-i priveşte pe Rosencrantz sau Guildenstern, şi chiar în cel mai faimos dintre monologuri.
Înainte chiar de a citi Hamlet, trebuie aşadar sǎ-i stabilim textul de tradus, alegând dintre variante, şi asta este pentru specialiştii englezi sau americani o muncǎ extrem de dificilǎ, care nu a produs încǎ nicio unanimitate, în ciuda amplorii cǎutǎrilor. Or, dupǎ ce am lucrat prima oarǎ asupra textului lui Hamlet, la finalul anilor cincizeci, de atunci au avut loc mai multe evenimente care au fost de cea mai mare importanţǎ pentru stabilirea acestui text. Când am avut primul contact cu opera, estimam în general cǎ cea mai bunǎ ediţie era – per total, şi înţeleg prin asta, de la o piesǎ la alta, în ciuda a câteva bizarerii – aceea a New Cambridge care abia apǎruse şi pe care le Club Franҫais de Livre, pentru care am lucrat, o reţinuse drept text de bazǎ. Aceastǎ calitate de ansamblu însă nu însemna cǎ ediția Cambridge avusese dreptate din toate punctele de vedere, în special în cazul lui Hamlet. Această piesă este focarul tuturor problemelor şi deja mǎ distanţasem pe ici pe colo, acolo unde am considerat de cuviință, fapt pe care-l explicam în note. Mai târziu au apǎrut succesiv câteva ediţii remarcabile, New Arden, Riverside, New Oxford. Am gǎsit în acestea lecţiuni adeseori mai satisfǎcǎtoare şi aveam astfel nevoie sǎ revizuiesc textul meu. Patrice Chéreau mi-a oferit ocazia.
El mi-a atras de asemenea atenţia – într-o lecturǎ frazǎ cu frazǎ pe care am fǎcut-o împreunǎ – asupra unor puncte ale textului meu, care i se pǎreau contestabile şi în multe cazuri eram de acord, cu riscul de-a remarca pe parcurs şi alte slǎbiciuni, de unde a și apărut cǎutarea mea de formulǎri mai satisfǎcǎtoare. În total, fie text englez nou ori francez îmbunǎtǎţit, am fost nevoit sǎ fac, în medie, una sau douǎ corecturi pe paginǎ: nu mai mult, de altfel, decât ceea ce deja fǎcusem, cu ceva ani în urmǎ, pentru ediţiile Mercure de France, apoi pentru Livre de poche.
O adaptare a lui Shakespeare pentru limba noastrǎ, pentru gândirea noastrǎ de astǎzi, nu este niciodatǎ complet terminatǎ. Cǎci ea nu este doar o muncǎ concentrată asupra unor anumite puncte, ci o reflecţie asupra unei întregi opere, asupra unei întregi epoci. Cum sǎ traducem, în fapt, dacǎ nu ştim ce semnifica de fapt un cuvânt, fie în engleza elisabetanǎ, fie pentru Shakespeare? Sǎ luǎm exemplul lui mind, unul dintre acele mari cuvinte care au mai multe sensuri, niciodatǎ cu adevǎrat definibile, şi care apare de mai multe ori în Hamlet. Am ales sǎ-l traduc în anumite momente prin „suflet” (âme) – cum de altfel întrebuinţarea lui în epocǎ permite cu siguranţǎ sǎ o fac, şi îmi spun cǎ asta înseamnǎ a-l îndrepta pe Shakespeare spre un sens spiritualist. Înţeleg obiecţia şi eu însumi mǎ gândesc cǎ existǎ în cazul lui Shakespeare, la cel ce spune cǎ „readiness is all”, transgresiuni ale gândirii timpului sǎu – ea, care poate sǎ punǎ la îndoialǎ, în mod autentic „spiritualist”, creştinismul, o fizicǎ a calitǎţilor – dar nu rezidǎ în imagini, în situaţii, mai degrabǎ decât în vocabular?
Shakespeare nu este Marlowe, ateul dar şi teoreticianul, el se determinǎ prin inconştient, nu ştie deci întotdeauna ceea ce cautǎ dincolo de cuvinte, cǎruia trebuie sǎ-i pǎstrǎm în traducere paleta de culori iniţialǎ. A traduce Shakespeare este un studiu care necesitǎ sǎ nu ne limitǎm la o piesǎ (le-aş traduce pe toate dacǎ viaţa mi-o permite) şi care trece prin multiple propuneri, încercǎri. Mǎ gândesc sǎ scriu o carte, încǎ o carte, despre Hamlet, şi cu siguranţǎ nu am terminat a relua şi a îmbunǎtǎţi versiunea mea.
Patrice Chéreau v-a citit din perspectiva a ceea ce numim „scenǎ”?
În patru sau cinci locuri poate mi-a atras atenţia asupra unor cuvinte, din raţiuni de omofonie, prezentând la audiţie ambiguitǎţi care nu existǎ la lecturǎ. Dar nimic acolo care sǎ afecteze partea ansamblului asupra cǎruia cred cǎ noi suntem de acord, cel puţin în cazul acestei opere. Ce este Hamlet? În esenţǎ o vorbire în mijlocul cǎreia gândurile se nasc, evenimentele se refracteazǎ, dacǎ nu chiar se formeazǎ. Şi cum exprimǎ aceastǎ vorbire, fǎrǎ îndoialǎ, motivaţiile cele mai fugitive, cum percepe analogiile cele mai furtive, cum ajunge la întrebǎrile cel mai intens şi mai durabil metafizice, este o vorbire a poeziei, inseparabilǎ de aceastǎ prozodie, de aceastǎ activitate a formei, prin care vorbirea obişnuitǎ este întreruptǎ, transmutatǎ. Iatǎ ceea ce ştia actorul elisabetan atunci când se apropia de spectator. Cuvinte spuse tranşant sau cuvinte care atrag atenţia, brusc, prin trivialitatea lor, acestea se gǎsesc, bineînţeles, la Shakespeare la fel ca şi la alţii, în uneltirea acestei finalitǎţi poetice care nu trebuie sacrificatǎ.
Existǎ un conflict între carte şi scenǎ în textul englez a lui Shakespeare? Bineînţeles cǎ nu, nu mai mult decât la Paul Claudel. Sǎ nu vorbim de divergenţele dintre lecturǎ şi scenǎ, în cazul acestor mari opere, sǎ vorbim mai degrabǎ de genuri teatrale, cumva în felul în care vorbim în Japonia, dar asta înseamnǎ sǎ mergi la extremǎ, de teatrul Nô prin opoziţie cu Kabuki.
Nu aţi tradus totuşi Hamlet în versuri clasice?
Cu siguranţǎ nu, asta nu ar fi permis decât un spectacol de acrobaţie, dacǎ pot spune aşa. Şi încǎ unul destul de inutil, cǎci nu este nimic mai liber decât versul shakespearian, care este la antipodul alexandrinului nostru, aceastǎ fomǎ prea evidentǎ care se închide asupra sieşi, care se separǎ de lume. Alexandrinul, sau orice alt vers regulat al tradiţiei noastre, de altfel de acum destul de desuet, l-ar trǎda pe Shakespeare. Am vrut o vorbire familiarǎ, dar nu una supusǎ metricii. Însǎşi aceasta pe care aş utiliza-o, în mod spontan, dacǎ aş ajunge la aceastǎ expresie teatralǎ este, într-un anumit sens, dezvoltarea naturalǎ a poeziei. Este teatrul o oglindǎ a societǎţii, aşa cum spune Hamlet şi nu fǎrǎ motiv? De asemenea, şi Shakespeare o ştia bine – gândiţi-vǎ în cazul lui la atâtea momente care sunt, alǎturi de Milton, alǎturi de Yeats, de cel mai înalt lirism pentru limba englezǎ, – este ceea ce face limbajul, pentru a–l pǎstra pregǎtit pentru scopurile sale înǎlţǎtoare, e-adevǎrat, astǎzi puţin cunoscute.
