Profesori care şi-au pus amprenta pe cei 60 de ani de sinologie

0
523

Majoritatea celor care au păşit pe poarta secţiei de „Limba şi literatura chineză” au petrecut în facultate patru sau, mai nou, de cînd s-a introdus sistemul Bologna, cinci ani. M-am referit la o majoritate pentru că există şi cîteva excepţii.

Din cîte ştiu, a existat un singur repetent: colegul meu bulgar, Nikolai Nikolaev (parcă aşa suna numele lui de familie). Pe vremea aceea, examenul la limba chineză era din doi în doi ani. Ca repetent avea două opţiuni: fie schimba secţia (limba orientală pe care o urma), fie „stătea un an pe bară” şi continua studiile cu seria următoare. El a preferat să aştepte anul nostru şi astfel, „anul nostru de călugăriţe” (aşa a fost denumit anul în care s-a decis ca băieţii să fie încorporaţi de cum intrau în facultate, nu la absolvire, iar studentele să facă armata) a fost binecuvîntat cu un coleg.

Ceilalţi care au trăit şi-şi mai duc viaţa în facultate sînt fostele şi actualele cadre didactice. Deşi nu am predat decît un semestru la facultate, la ciclu de master, în cei aproape 40 de ani de carieră, viaţa mea s-a intersectat mai mereu cu cea a sinologilor. Cum 60 de ani de învăţămînt sinologic e un moment de răspîntie între trecut şi viitor, voi încerca să conturez portretele cîtorva oameni care mi-au schimbat viaţa, m-au impresionat, m-au influenţat… Dintru început îmi cer scuze faţă de cei pe care nu-i voi pomeni.

Să las dau frîu liber gîndurilor.

Primul sinolog pe care l-am cunoscut a fost doamna Florentina Vişan. Mi-a fost profesor doar şase săptămîni, dar parcursurile noastre profesionale s-au incrucişat de foarte multe ori. Cînd am cunoscut-o eram elevă de liceu. Terminam clasa a X-a şi urma să avem o perioadă de practică în producţie. Ministrul Învăţămîntului din aceea vreme, Mircea Maliţa, dorea să introducă în şcoală şi alte limbi străine în afară de rusă, intrată deja în dizgraţie, franceză engleză şi germană, respectiv, italiană, spaniolă, arabă, chineză şi japoneză. Pentru a verifica oportunitatea introducerii acestor limbi a organizat un experiment: elevii care se angajau să se supună experienţei de a învaţa una dintre aceste limbi erau scutiţi de practica în producţie. La liceul la care învaţam eu (azi Colegiul Naţional Sfîntul Sava) urmau să se predea chineză şi japoneză. Nu ştiam nimic despre nici una dintre ele. Eu mă gîndeam să mă îndrept spre folcloristică. Am decis că mă duc la limba care începe prima. A fost chineza. Doamna Vişan era în cea mai ingrată perioadă în care se putea găsi un tînăr în vremea aceea: nu mai era studentă pentru că îşi dăduse ultimele examene, dar nici absolventă nu era pentru că nu susţinuse încă lucrarea de diplomă. Spera să primească repartiţie la noi la liceu. Uşor plinuţă (nu pentru că era însărcinată, ci pentru că aşa-i este felul) i se rotunjea faţa, îi străluceau ochii de bucurie că ne poate împărtăşi cîte ceva din cunoaşterea pe care o acumulase şi răspîndea în jurul ei un aer de bonomie. Îndrăgostită de limba şi cultura chineză, nu ştia cum să ne transmită mai multe lucruri într-un timp atît de scurt. Cînd ne povestea cîte ceva, dacă stătea pe scaun la catedră şi nu trebuia să scrie nimic, ridica palmele cu degetele răşchirate ca şi cum ar fi vrut ca şi aerul să vorbească. Nu mai ştiu exact ce şi cît am învăţat atunci, dar m-am îmbolnăvit de chineză. Este o boală extrem de insidioasă: nu se „lipeşte” de oricine, nu omoară, dar, odată instalată, nu dispare niciodată. Am renunţat la folcloristică şi m-am îndreptat spre sinologie. M-am reîntîlnit cu doamna Vişan după absolvirea facultăţii şi consider că mi-a marcat, în diverse momente, cariera de sinolog.

A doua persoană întîlnită a fost Li Yu-qiu, o chinezoaică venită în România prin căsătorie. A fost prima chinezoaică pe care am întîlnit-o în viaţa mea şi care m-a impresionat extrem de mult pentru că nu semăna cu ceea ce ştiam despre aspectul fizic al asiaticilor. Înaltă, zveltă, aparent extrem de tînără (ulterior, am aflat de la ea că asiaticii, la maturitate, adică între 20 şi 45 de ani, arată tineri, fără vîrstă, pentru ca apoi să se smochinească brusc), lucra la revista Luomaniya. Vorbea foarte corect limba română. Mi-a spus o dată, în timp ce mai discutam de una, de alta, că a predat o perioadă scurtă la facultate. Nu a izbutit să mă înveţe gramatica limbii chineze, nici măcar o pronunţie corectă, deşi s-a străduit. M-a învăţat să prepar vreo două-trei feluri de mîncare (nu mai multe, căci nu se găseau ingredientele necesare) şi, mai ales, m-a învăţat ABC-ul politeţii chinezeşti.

Apoi, o dată intrată la facultate, începînd cu anul doi, am lucrat cu cea care a construit din nimic aceasta secţie, doamna Toni Radian. Nici acum, după atîţia ani, nu-mi explic de ce tremuram ori de cîte ori aveam ore cu doamna profesoară. Micuţă de înălţime, plinuţă, fuma ţigară de la ţigară, chiar şi în clasă (pe vremea aceea se putea fuma în facultăţi). Înainte de a-şi aprinde prima ţigară, ne-a cerut permisiunea. Ne-a dat şi nouă voie să fumăm în timpul orei. Atmosfera trebuia să fie cît se poate de destinsă. Şi totuşi, atunci cînd unul dintre studenţi, eu sau oricare altul, greşeam analiza frazei şi, firesc, traduceam anapoda („după ureche”) din chineză în română (se întîmpla extrem de frecvent), lăsa capul în piept, îşi lua capul în mîini, apoi se ridica de la catedră, făcea cîţiva paşi, se întorcea spre cel care greşise şi-i spunea cu glas scăzut: „Cum ai putut să spui aşa?” Nu ridica niciodată glasul. Se învinovăţea pe sine pentru greşelile noastre. Am lucrat împreună, timp de trei semestre (dacă-mi aduc bine aminte) disciplina numită „Limba chineză contemporană” (LCC), respectiv morfologia (de la formarea cuvintelor) şi sintaxa (pînă la fraze extrem de complexe de cîte o jumătate de pagină). Pe atunci, nu existau nici calculatoare, nici internet. Textele pe care lucram erau scrise de mînă şi multiplicate, cred, la editura universităţii. Cîtă răbdare şi cîtă acribie să scrie de mînă zeci de pagini!

Nu ştiu de ce în străfundurile memoriei mele am rămas marcată de elementele de tensiune din oră, pentru că, în realitate, era un spirit luminat căruia-i plăcea să glumească, să rîdă…, iar cînd hohotea o făcea cu toată fiinţa. Mai mult, era foarte atentă cu studenţii ei. Odată, am lipsit de la oră. Pe vremea aceea nu erau permise absenţele nemotivate medical şi, cum noi eram puţini, nu se putea ca profesorul să nu constate că cineva nu a venit. Seara, a dat telefon acasă. Mama (ea s-a nimerit să-i răspundă) i-a spus că am muncit două nopţi pentru o lucrare şi, eliberată, am dormit toată ziua. Nu numai că nu a lăsat-o pe mama să mă trezească, ci chiar i-a cerut să-mi transmită că, dacă simt nevoia, pot să mai rămîn o zi acasă.

Mai mult, deşi a fost profesorul care a pus bazele secţiei de chineză din nimic, nu şi-a arogat niciodată nici un fel de merit. Cînd veneam cu idei „novatoare” de la alte discipline de limbă contemporană, ne spunea „atît ştiu, atît vă învăţ”. Şi, cu mîna pe inimă, declar şi-n ziua de azi că gramatica pe care o ştiu, de la doamna Radian am învăţat-o (şi pe aceea am predat-o la rîndul meu cînd i-am învăţat pe alţii limba chineză).

Manualele noastre de curs practic erau oferite de Ambasada Republicii Populare Chineze. Textele erau cumplite. Titlul unuia nu-l uit nici peste ani: Liening de dayi (Paltonul lui Lenin). Pentru diversificare, a muncit, nu singură, la realizarea unui manual „Texte de presă”. Cred că a fost primul manual realizat şi tipărit la secţia de limbă chineză. Lucrînd textele din manual, am învăţat ce înseamnă proprietatea termenilor, mai ales în cazul unor discursuri politice sau consemnări ale unor întîlniri diplomatice, dar am aflat şi ce fin cunoscător al limbii romîne era doamna profesor. Toni Radian m-a învăţat că dacă unui termen îi spun „bou”, aşa să-i spun în tot textul, nu o dată „bou”, o dată „vită”, o dată „animal” şi aşa mai departe. În final, cînd revăd textul, pot decide ce corespondent folosesc. Nici nu concepea să nu revadă un text tradus. Iar paginile pe care ni le-a lăsat sînt, după opinia mea, adevărate perle. Numai la Dinu Luca, peste ani, am mai întîlnit o atît de fină stăpînire a subtilităţilor limbii române.

Doamna Toni Radian a considerat de datoria dumneaei să ne urmărească şi să ne ajute în viaţa profesională. Nu am fost singurul beneficiar al grijii dumneaei şi, recunosc, mi-a urmărit evoluţia profesională, m-a recomandat, m-a sfătuit… pînă a plecat dintre noi.

Un alt profesor care mi-a marcat existenţa şi după absolvire a fost Bernard Wechler. Anul nostru a lucrat cu domnul profesor numai disciplina „Limbă clasică” (se numea altfel atunci, dar nu mai ştiu care era denumirea oficială). Cînd l-am cunoscut, era deja albit. Ochi albastri, înalt, drept, subţire (nu slab), cu degete lungi, părea un arhanghel coborît de pe catapeteasmă. Iar cînd discutam poezii ale marilor clasici se lumina şi parcă-i apărea şi aureola în jurul capului. Le fel de exigent cu sine ca şi Toni Radian, dar mai puţin sever cu noi, avea darul de a ne face să regretăm că se termină ora. Faptul că, dintre toţi profesorii mei, părea cel mai distant, m-a făcut să cred că nu este prea atent la evoluţia studenţilor săi. Ce impresie greşită! Mi-a fost conducător la lucrarea de diplomă. Pe atunci eram atrasă de teoriile lingvistice moderne şi doream să le verific şi să le aplic la nivelul limbii chineze. Ştiam că doamna Radian nu ar fi acceptat să-mi conducă o astfel de lucrare şi… l-am rugat pe domnul Wechsler să-mi fie îndrumător. A acceptat numai cu condiţia ca partea de teorie generală să primească acordul doamnei profesor Maria Manoliu-Manea, reputat lingvist. Domnul profesor m-a învăţat ce înseamnă rigoarea ştiinţifică şi cum se exprimă ea. După ce mi-a citit manuscrisul mi-a declarat că a citit lucrarea mea ca pe un roman poliţist. Textul curgea, era frumos scris, dar nu avea pic de aspect ştiinţific. Fericită că materialul i-a plăcut domnului profesor, l-am rescris şi i-am dat ceea ce mi-a cerut: un text ştiinţific.

Legătura mea profesională cu domnul profesor a continuat şi după absolvire: ştiind că nu folosesc limba chineză la locul de muncă, mi-a transferat orele domniei sale de la Universitatea Populară „Ioan I. Dalles”. Mi-a oferit o şansă să folosesc ce am învăţat şi să transmit şi altora din puţinul pe care-l ştiu. Cred că, asemenea doamnei Radian, a citit în mine pasiunea de a dărui cunoştere.

Cam în aceeaşi perioadă, respectiv la vreun an după ce am terminat facultatea, m-am reîntîlnit cu doamna Vişan. Limba chineză nu s-a introdus în şcoală imediat după experimentul la care participasem şi eu, ci vreo doi ani mai tîrziu şi nu la liceu, ci în şcoala generală, din clasa a II-a. În Bucureşti erau două şcoli în care se preda limba chineză, iar doamna Vişan fusese, asemenea doamnei Radian, dar la alt nivel, un deschizător de drumuri. Urmare pensionării doamnei Radian, facultatea a scos un post la concurs, doamna Vişan a ocupat postul vacant şi neputînd face faţă simultan cerinţelor de la facultate şi de la şcoală, s-a văzut obligată să renunţe la orele de la şcoală. Doamna Radian a sfătuit-o să-mi predea mie orele şi aşa am cunoscut-o pe Luminiţa Bălan (pe atunci se numea Vasile). Eleva din clasa a VII-a era extrem de hotărîtă să-şi realizeze visul: să urmeze cursurile facultăţii de limba şi literatură chineză. Zadarnice au fost încercările mele de a o convinge să se preocupe de admiterea la liceu. La sfîrşitul fiecărei ore venea timidă, cu tot respectul, să-mi ceară exerciţii suplimentare pentru chineză. Într-o zi am făcut un lucru total nepedagogic: i-am dat să traducă o sută de propoziţii din română în chineză. După vreo săptămînă a venit la catedră cu un caiet, mi-a spus că a terminat ce i-am dat şi mai vrea exerciţii. A cîştigat! M-a convis: era în stare să muncească oricît de mult ca să devină studentă la chineză. I-am corectat exerciţiile şi nu-mi amintesc să fi găsit foarte multe greşeli.

A terminat şcoala, a terminat liceul, a intrat la facultate, a terminat facultatea, a muncit pe brînci, o muncă susţinută şi de un talent deosebit la limbi străine, iar azi, doamna profesor universitar nu este numai un continuator al predecesorilor săi, ci şi un deschizător de drumuri: este codirector (director din partea română) al Institutului Confucius din Bucureşti. Celălalt codirector, care se schimbă la doi ani, este din partea chineză.

În calitate de profesor a scos cursuri pentru studenţi, iar publicului larg i-a oferit numeroase traduceri din literatura chineză contemporană.

Un alt reprezentant al tinerei generaţii de profesori ai facultăţii este Dinu Luca. Nu l-am cunoscut în calitate de cadru didactic. Nici n-aş  fi avut cum. Am fost foarte onorată să particip la susţinerea tezei lui de doctorat. Ştiu, însă, de la foştii săi studenţi, că orele de literatură pe care le ţinea erau absolut minunate. Scriu la trecut pentru că astăzi domnul profesor predă în Taiwan, la celălalt capăt al lumii. Însă, distanţa geografică este anulată de minunatele traduceri, de fin cunoscător al limbii române, pe care ni le dăruieşte cu generozitate.

Din noua echipă de cadre didactice de la catedră face parte şi Mugur Zlotea. Şcolit, ca majoritatea celor din tînăra generaţie, atît la Bucureşti cît şi în China, va da şi el, cît de curînd, măsura măiestriei sale.

În sfărşit, un alt absolvent al facultăţii, cam „rebel” cum se defineşte singură, dar care se dovedeşte a fi tot un deschizător de drumuri, este Roxana Rîbu. După terminarea facultăţii a intrat la Radio, a tradus şi ea cîteva cărţi, dar, după opinia mea, cel mai important lucru este că a devenit primul cadru didactic care predă chineza la Universitatea Transilvania din Braşov. Îi doresc ca munca pe care o depune acum să dea roade şi satisfacţiile să-i fie pe măsura eforturilor.

Am făcut această trecere în revistă, extrem de subiectivă, a celor 60 de ani de studii sinologice cu gîndul de a evoca figurile emblematice care s-au succedat la catedră şi care m-au format ca specialist şi ca om. N-am putut să nu-i pomenesc şi pe profesorii de azi, cei care continuă munca fondatorilor, fiind ei înşişi, la rîndul lor întemeietori. Concluzia: şcoala sinologică este abia la început şi are mari perspective de a se dezvolta.

Lasă un răspuns