Întîlnirea mea cu profesoarea și traducătoarea Toni Radian

0
400

În primul meu an de studenție (1966-67), în afară de cursul practic de limba chineză, am avut și un curs de Introducere în filologie, la care se făcea de fapt o scurtă înițiere în sinologie: ni s-au prezentat astfel figurile marilor sinologi și metodele lor de cercetare, instrumentele de lucru, marile dicționare, precum și metoda de căutare a cuvintelor chinezești în dicționar.

Florentina Vișan
Florentina Vișan

De menționat că nu aveam niciunul dintre noi dicționar, iar la biblioteacă exista un singur dicționar chinez-rus, renumitul Oșanin. Acest curs era susținut de profesoara Toni Radian, primul profesor, cu studii la Universitatea din Beijing,  care a predat limba chineză în România, în 1956, cînd s-a înființat secția la Universitatea din București. Era un curs pe care-l construise singură și a fost foarte important, pentru că ne-a orientat în studiul unui domeniu despre care nu știam mai nimic. Cum nu aveam materiale bibliografice, am învățat cursul așa cum ne fusese dictat și cînd, peste ani, mi-am regăsit notițele vechi, mi s-a confirmat că era vorba de multă informație bine sistematizată și de elemente de erudiție gradat implementate. M-au impresionat atunci și mi-au rămas în minte metoda de reconstrucție a chinezei vechi a sinologului Bernard Karlgren, și ingenioasa strategie de redare a pronunției din primele dicționare chinezești. Cum era un curs încărcat și nu avea seminar, nu a fost timp ca profesoara, care mi-a apărut distantă și severă, să ne devină apropiată. La drept vorbind, toți din grupă ne cam temeam de ea. În anul al doilea, doamna Toni Radian ne-a predat cursul de Limba chineză contemporană, partea de morfologie, unde materialul se baza pe școala rusă de sinologie. Țin minte aproape intact cursul despre părțile de vorbire, care, pe tiparul familiar, ne prezenta fenomene noi, precum cel al conversiei, al sistemului marcării aspectuale, sau al modului specific de cuantificare cu clasificatori. Nici în acel an n-am făcut progrese în încercarea de a o cunoaște pe profesoară. Pe vremea aceea, distanța profesor-student îmi părea destul de mare. Abia în anul al treilea a început să mă pasioneze cu adevărat cursul pe care-l ținea doama Radian, atunci cînd s-a trecut la sintaxă și cînd exemplele erau incitante, mostre din registrul limbii scrise, iar frazele lungi îmi aminteau de latină, prin topica lor specială. Mi-amintesc în special cursul despre sintagmă ca bloc de construcție, cînd pentru prima oară, ni s-a dat de tradus un fragment dintr-un articol în limba chineză. Am tradus cu mare plăcere și am așteptat ca profesoara să mă remarce, dar nu a dat prea mare atenție temei mele. Cred că a început să mă ”vadă”, abia în anul IV, la o sesiune a cercurilor studențești, cînd lucrarea pe care am prezentat-o i-a trezit cît de cît interesul. M-a felicitat și la susținerea lucrării de licență (despre teatrul chinez clasic), care i-a lăsat, cum am aflat mai tîrziu, o bună impresie. Am fost așadar uimită, cînd, la un an după ce terminasem facultatea, știind că predam chineza experimental, m-a chemat să stăm de vorbă și mi-a dat niște cărți. Abia atunci am început s-o cunosc, să aflu treptat ce personalitate complexă avea, ce vie, apropiată, exuberantă uneori putea să fie profesoara noastră cea distantă. Prietenia noastră a devenit mai strînsă cînd m-am mutat cu locuința aproape de ea și cînd, vizitînd-o mai des, am fost martoră la modul în care lucra la traducerile din literatura chineză clasică. Deși era bolnavă, lucra cu o fervoare impresionantă. Nu lăsa nimic neclarificat, și dădea o mare importanță notelor. Pot spune că traducerile astea, cu strategia echivalențelor și cu întregul lor arsenal tehnic, au contribuit la crearea  unei tradiții a traducerii din chineză în România. Apărută în 1966, Duhul crizantemei de Pu Songling a fost de altfel prima traducere făcută direct din limba chineză în limba română. Povestirile extraordinare ale acestui autor au fost completate cu volumul Ciudatele povestiri ale lui Liao Zhai, din 1983, la care am avut onoarea să  scriu prefața. Am colaborat și la traducerea versurilor din antologiile de nuvele clasice (Nuvela chineză medievală, 1989). Am văzut cu cîtă acribie lucra doamna Radian, cum revenea iar și iar asupra textului. Am fost martora adevăratelor interogatorii la care-i supunea pe lectorii chinezi cînd întîlnea ceva dificil de tradus, căci nuvelele erau înțesate cu aluzii literare, cu versuri al căror autor era greu de identificat, pe modelul apelului la acel savoir colectiv, care nu avea nevoie de citări sau explicații.  Era deseori vorba de căutarea unor soluții ingenioase, în operația de transfer dintr-un cod cultural în altul. Subliniez așadar că am  putut înțelege direct, de la sursă, cum pot fi surmontate dificultățile acestor traduceri și că am putut observa delicata operație de negociere a opțiunilor, de elegantă dozare a exoticului.

Cînd eu însămi am susținut cursurile de Limba chineză contemporană și atunci cînd am tradus din literatura chineză clasică am avut tot timpul în minte ca reper modelul profesoarei și traducătoarei Toni Radian,  seriozitatea și pasiunea cu care-și onora numele de adevărat sinolog.

Lasă un răspuns