Un bilanț al imposibilității traducerii
Întâlnire cu Sergio Villani ( 1994)
Cum aţi ajuns sǎ fiţi interesat de traducere, în special de traducerea literarǎ?
Doar de traducerea literarǎ, atât cât încǎ m-aş fi lǎsat cu plǎcere prins – într-o altǎ viaţǎ – de proiectele privind traducerea textelor filosofice şi de problemele pe care le ridică: un bilanţ, mai înainte de toate, al imposibilitǎţii traducerii, cǎci conceptele care în esenţǎ constituie acel model discursiv sunt mai puţin universalii decât produsul structurilor specifice fiecǎrei limbi. Ele nu privesc realitatea din acelaşi unghi, chiar şi atunci când vrem sǎ credem cǎ este cazul. Freedom nu este astfel libertatea (liberté) noastrǎ, speech nu presupune toate accepţiunile şi utilizǎrile vorbirii (parole). Existǎ între oricare noţiune a unei limbi şi cea mai apropiatǎ noţiune din limba cea mai vecinǎ ei un important decalaj şi atunci când mǎ pregǎtesc sǎ traduc din aceasta într-un mod cât se poate de puţin serios, ceea ce apare sau ar trebui să apară imediat este conştiinţa faptului cǎ ar trebui înainte de toate sǎ reluǎm conceptele de la originea lor, trecând apoi prin istoria fiecǎreia dintre cele douǎ limbi care sunt în joc. Doar în termenii acestui proces, necesarmente comparativ, ţine doar de termenii sǎi dacǎ pe dintre aceştia l-am putea traduce fărǎ a perpetua o serie de neînţelegeri. Un gând trebuie tradus pentru ceea ce el a fost, nu visul său propriu.
În realitate, şi spun asta fǎrǎ a avea vreun gust aparte pentru paradox, textul poetic – care va fi fost marea mea preocupare şi obiectul tuturor traducerilor mele – este cu siguranţǎ mult mai uşor de tradus decât textul filosofic, pentru a nu mai aminti banala paginǎ de prozǎ, foarte cotidianǎ, unde expresiile idiomatice ale intelectului ne sunt cel mai la îndemânǎ. Cǎci în poem, remarcaţi, ce gǎsim noi sǎ orienteze, sǎ decidǎ, dacǎ nu marile simboluri. Ele sunt nǎscute din observaţiile fǎcute pe marginea dintre vorbire şi tǎcere, dintre cunoaşterea noastrǎ a lucrurilor şi fundalul nepǎtrunsului, – şi atunci e vorba despre universal: sunt ele astfel comune pentru destule naţiuni, cel puțin în Occident? Atunci când Yeats priveşte lebedele sǎlbatice din Coole Park luându-şi zborul, revenind, ţipând; când le regǎseşte, ceva ani mai târziu, aparent aceleaşi, aparent încǎ tinere în orizontul vieţii sale ce se scurge, noi nu avem nevoie, pentru a înţelege, orice ar fi, de mai mult decât de a da un nume ţipǎtului rǎguşit, zgomotului aripii ce se deschide, vacarmului apei, acelor “great broken rings”, de a da un nume avântului spre cer: este ca şi cum poezia ştergea aceste reţele conceptuale, care nu ne-ar fi vorbit despre viaţǎ, despre timp, despre destin decât cu preţul abstracţiunilor niciodatǎ elaborate în acelaşi fel în limba lui Berkley, Hegel sau Malebranche. Gândirea se consacrǎ limbilor solitudinii, aceasta a fost tragedia Europei, dar poezia le apropie. Şi dacǎ poemul se oferǎ traducerii mai bine decât proza, ei bine, voi adǎuga, marea poezie, în ceea ce o priveşte, o face infinit mai mult, la rândul sǎu, decât cea mediocrǎ, ea reprezintǎ ceea ce e cel mai uşor de tradus, pentru cǎ este cea care s-a stabilit cel mai bine în economia raportului existenţei cu teluricul, comunǎ tuturor fiinţelor umane. Rǎmân câteva obstacole fǎrǎ sǎ le uit cu siguranţǎ – repet constant experienţa – pe frumoasa cale ce pare liberǎ, cǎci conceptele se menţin în activitatea simbolurilor, în intuiţia pe care o reprezintǎ imaginile. Relativizate de scopul poetic, expuse de el la o intimitate a obiectului pe care prin natura lor o refuzǎ, obstacolele nu se înverşuneazǎ mai puţin: este punctul în care ar trebui poate sǎ parǎseşti poemele, acolo unde sunt puse astfel la încercare, pentru a începe critica prin care se ivesc mai profund punctele de trecere între a gândi în englezǎ, a gândi în francezǎ sau a fi gândit în greacǎ, în armeanǎ.
Şi ar fi destul de pasionantǎ aceastǎ cercetare, extrăgând din gândirea poeticǎ prin care se topeşte înfruntarea sistemelor conceptuale ce susţin expresiile idiomatice. Istoria Occidentului, nu a fost în mare, şi asta încǎ de la origine, decât efectul acestor tatonǎri orbeşti, al acestor neînţelegeri, al acestor neascultǎri faţǎ de spirit – cu toate nonsensurile noastre în lectura lui Platon, utilizǎrile abuzive ale lui Aristotel, pentru a nu mai spune nimic de cazul Bibliei unde în Septantǎ apare, dacǎ nu mǎ înşel, cuvântul agapé : una dintre acele aproximǎri în redarea unei idei care poate fi purtǎtoare de adevǎr, purtǎtoarea unei speranţe. – Totuşi, în ciuda câtorva experienţe episodice, mai degrabǎ tentaţii decât lucrǎri, nu este sigur dacǎ în acest plan mǎ simt responsabil. În schimb, şi fǎrǎ îndoialǎ pentru cǎ am vrut dintotdeauna sǎ particip la aceastǎ cǎutare pe care o numim poezie, am vrut de asemenea dintotdeauna sǎ exersez traducerea literarǎ şi sǎ formulez observaţii pe marginea acestui subiect. La liceu începusem sǎ traduc – câteva pagini, nu mai mult, dar cu un interes pe care nu îl gǎseam la simpla lecturǎ a textului respectiv – Cartea junglei, care era inclusǎ în programa noastrǎ. Acest lucru se datora fǎrǎ îndoialǎ faptului cǎ nu ştiam destulǎ englezǎ pentru a mǎ apropia de acel text pornind de la alcătuirea interioarǎ a cuvintelor sale, prin modul lor de a trǎi lumea, trebuia aşadar sǎ-i ofer puţinǎ substanţǎ prin alte cuvinte, de aceastǎ datǎ familiare, şi-mi este teamǎ cǎ atât de puţin apropiate de ceea ce Kipling avea în gând. Aici este marcatǎ ceea ce, dupǎ mine, e una dintre posibilele slǎbiciuni ale oricǎrei tentative de traducere: unui text – care este un corp viu, ce respirǎ, ca rezultat al tuturor complicaţiilor care se pot stabili între cuvintele aceluiaşi grai, consanguine – îi substituim ceea ce, obligaţi fiind sǎ ne conformǎm uneltirilor lor, nu poate sǎ mai producǎ decât o incrustaţie de noţiuni, fǎrǎ rǎdǎcini realmente amestecate sub suprafaţa frazelor.
Cu toate acestea m-am reapucat, şi doi sau trei ani mai târziu am vrut cu orice preţ sǎ traduc pe unul dintre aceşti clasici studiați la liceu ( nu aveam alte ocazii de a-i cunoaşte): The Rime of the Ancient Mariner. De aceastǎ datǎ am fǎcut traducerea în întregime, şi poate că aveam motive sǎ mǎ încǎpǎţânez, cǎci eram profund mişcat de versuri precum
They were the first that ever burst
Into that silent sea,
şi azi îmi este evident cǎ aceste aliteraţii misterioase sau mai bine spus, augurale, îmi sugerau un nivel secund, invizibil, al percepţiei, al experienţei fiinţei şi mǎ incitau deci sǎ încerc a trǎi în acest mod poetic cuvintele propriei mele limbi. Nu mai era vorba de aceastǎ datǎ despre să substituim conotaţiilor unor concepte din englezǎ pe acelea din francezǎ, care nu modificǎ prea mult organicitatea textului. Totul se referea la a reîncepe prin propriile mele cuvinte depǎşirea impresiei banale pe care Coleridge o opera atât de puternic în „the first” şi mai ales în „silent sea”. Fiind vorba mai puţin de a reda în francezǎ un sens decât de a pǎtrunde în poezie.
Am tradus The Rime…, detestând de altfel cuvântul „baladǎ” (ballade) pe care nu ştiam sǎ îl evit – pentru cǎ „spusul” (le dit) nu este cea mai bunǎ – dar nu am pǎstrat aceastǎ lucrare care nu avea nimic de apreciat: şi-mi dau seama cǎ am petrecut destul timp dupǎ aceea, înainte sǎ mǎ reapuc de traducere. Am fǎcut, fǎrǎ îndoialǎ, în 1950, şi am publicat puţin timp dupǎ aceea traducerea unei scurte piese de Leonora Carrington pe care o gǎseam, şi încǎ o gǎsesc, foarte frumoasǎ, foarte emoţionantǎ, dar nu am început cu adevărat să traduc înainte de 1955 şi, cel puţin aparent, a fost în mare parte din întâmplare. Cu un an înainte se întâmpla sǎ mǎ împrietenesc cu Pierre Jean Jouve, iar Pierre Leyris, pe care Jouve îl cunoştea bine, începea tot atunci pregǎtirea marii sale ediţii colective a unui Shakespeare în limba francezǎ. Jouve îi sugerǎ lui Leyris sǎ îmi propunǎ una dintre piese, ceea ce a şi fǎcut, așa că mi-a oferit Iulius Cezar. Am acceptat şi, pentru a rǎspunde la dorinţa sa de a vedea câteva pagini de probǎ, am tradus prima scenǎ a operei cu un entuziasm care dezvǎluia de departe o dorinţǎ mult timp refulatǎ.
O dorinţǎ de traducere? Dorinţǎ mai degrabǎ, în acel moment al vieţii mele, de a-mi mǎsura forţele cu limba englezǎ, cu poezia sa ale cǎrei principale mijloace le percepeam ca fiind destul de diferite de cele ale poeziei franceze dar şi mai susceptibile de a ne ajuta sǎ cǎutǎm alte cǎi în noi, purtǎtori ai cuvintelor franţuzeşti, moştenitori ai unei prozodii, adicǎ sǎ vieţuim mai bine. M-am justificat cu privire la acest punct cu mult timp înainte. Îmi pare cǎ una dintre marile funcţii ale traducerii este de a scoate în evidenţǎ, de a denunţa limitele între care se închid, printr-o lene de a trǎi, tradiţiile poetice dintre care traducǎtorul a moştenit una şi pe care trebuie în consecinţǎ sǎ o suporte, când tinde să fie poet în adevǎratul sens al cuvântului, atunci când traduce un poem.
Mi s-a pǎrut cǎ fǎceaţi o distincţie între a traduce şi a transpune. Cum înţelegeţi aceşti doi termeni?
Nu voi reţine decât unul, şi anume a traduce. A transpune este un cuvânt pe care l-am folosit o datǎ, într-un eseu foarte vechi, chiar şi atunci doar în titlul sǎu dar era între ghilimele şi asta pentru a face referinţǎ la o afirmaţie pe care un traducǎtor a lui Hamlet o fǎcuse şi de care încercam sǎ mǎ delimitez. Ce ar putea sǎ fie acest „a transpune” atunci când vorbim de poezie? A pǎstra dintr-o operǎ câteva elemente semnificative pentru a le grefa pe un alt trunchi? Da, este permis, dar în acest caz, asta şi dacǎ meritǎ, nu mai vorbim de Saxo Germanicus, ci de Shakespeare, nu mai este Euripide, ci Racine atâta vreme cât spunem cǎ am uitat textul de origine şi odată cu el dorinţa, prezentǎ în proiectul traducerii, de întâlnire, ba chiar de comuniune între douǎ culturi. Nu existǎ douǎ modalitǎţi de a face acest lucru, pe hotarele a douǎ limbi, singura care meritǎ este cea care îşi propune sǎ înţeleagǎ tot, sǎ restituie tot operei în cauzǎ, sau în orice caz sǎ nu sacrifice decât ceea ce autorul ar fi fost de acord sǎ abandoneze din partea sa, dacǎ experienţa sa nu ar fi putut decât cu acest preţ sǎ nu fie denaturatǎ. Şi pentru aceastǎ fidelitate de cel mai înalt nivel, toate mijloacele cu siguranță sunt bune, inclusiv cele care pot simula cea mai ţipǎtoare infidelitate: am constatat astfel doar cǎ sacrificând ceea ce este neesenţial ne îndreptǎm spre salvarea a ceea ce conteazǎ.
Infidelitate, şi încă una ţipǎtoare? Aceasta va apǎrea de pildǎ în planul ritmurilor, când ne vom permite, aşa cum cred cǎ putem şi chiar trebuie sǎ o facem, sǎ abandonǎm aspectul prozodic al textului original în favoarea a ceva ce este nǎscut din posibilul pe care îl purtǎm în noi şi care, în mod evident, este constrâns de trecutul limbii în care se va face traducerea. Cǎci putem păstra, de la o limbǎ la alta, simboluri; putem să înţelegem sentimentele unui poet şi sǎ le reînviem prin cuvinte strǎine sentimentelor din trecut; dar cum am putea noi, în francezǎ, o limbǎ fǎra accente bine marcate, sǎ menținem metrica şi rimele unei limbi unde existǎ timpi forte în fiecare cuvânt, aşadar şi picioare metrice în versuri, nu doar simple silabe, ceea ce induce o prozodie profund diferitǎ de a noastrǎ, de versurile noastre clasice, de altfel astǎzi caduce, şi de versurile noastre libere? Trebuie acceptată aceastǎ distanţǎ, sau chiar şi altele, pentru a intra în joc, ca ascensiune spre libertatea care ne va permite sǎ ne apropiem de operă. Aceasta trebuie tradusǎ cu toatǎ amplitudinea mijloacelor noastre, dintre care niciunul nu va fi în plus, ştiind, la fel de bine, cǎ nu reacţionǎm în faţa faptului poetic, în contextul acestei opere decât dacǎ lǎsǎm sǎ izvorască din adâncul sinelui ritmuri care nu pot fi decât cele ale corpului ce suntem, ale experienţelor pe care le-am trǎit. A traduce nu înseamnǎ a te maimuţǎri! Chestiune ce ţine de libertate, este dreptul, este chiar datoria de a fi tu însuţi la fel de liber şi cu conştiinţa împăcată.
Trebuie sǎ fii poet ca sǎ traduci poezie?
Evident, dar stǎ în puterea oricui. Nu este vorba decât de a vrea destul de serios acest lucru şi de îndeajuns de mult timp pentru ca acest tip de conştientizare a lumii şi a vieții sǎ se anime şi sǎ se punǎ în funcţiune. Şi opera pe care vrem sǎ o traducem, poezie aşa cum este ea, reprezintă chiar cea care va incita spre aceastǎ explorare de sine: dupǎ care, dacǎ pentru a reuşi trebuie sǎ aştepţi douǎzeci de ani, ei bine, de ce sǎ nu aştepţi? În orice caz, şi nu existǎ argument sǎ mǎ contrazicǎ, o conştiinţǎ poeticǎ plinǎ, durabilǎ, este o limitǎ inaccesibilǎ. Autor şi traducǎtor nu ar fi fǎcut, pe acest traseu abrupt decât sǎ caute pe acelaşi teren, fiecare pe porţiunea lui – şi care îi face uneori sǎ se apropie, alteori sǎ disparǎ din vedere – urmele de cretǎ interzisǎ prin ascunzişurile lor.
Dar putem sǎ traducem o operǎ ale cǎrei experienţe emoţionale nu le putem retrǎi?
Fǎrǎ îndoialǎ cǎ nu, şi acesta este motivul pentru care nu trebuie sǎ visǎm a traduce decât poeţii care ne plac cu adevǎrat foarte mult, ceea ce aratǎ cǎ-i înţelegem, cǎ putem retrǎi sentimentele şi experienţele lor, dacǎ nu în mod real, în propria viaţǎ, cel puţin imaginar. Fǎrǎ acest ataşament instinctiv nu ar fi decât lecturi de suprafaţǎ, unde contradicţiile ar înflori printre imaginile dezordonate. Dar acest lucru se produce între douǎ persoane, unde existǎ apropieri sau depǎrtǎri, nu între douǎ epoci – şi nu cred deloc cǎ am fi astǎzi incapabili de a reface cǎile pe care le urmase afectivitatea la Homer sau Virgiliu, Dante sau Shakespeare, cel puţin atunci când în cazul lor vorbim de proiectul poeziei care traseazǎ urmele raporturilor lor cu societatea şi cu problemele sale. În Divina Comedie existǎ sentimente, moduri de a fi care ne sunt inteligibile, şi aş spune chiar antipatice, dar o resimțim aşa pentru cǎ Dante este încǎ astfel, în ciuda ambiţiei sale specific poetice. Noi îi înţelegem din nou ambiția, când ştim sǎ vedem cǎ aceste adeziuni la valori, la atitudini de care noi ne-am distanțat – existǎ astǎzi altele pentru a ne prinde în capcane asemǎnǎtoare – nu sunt decât timiditatea, limita sa: în timp ce dacǎ el îi lasǎ emoţiei sale o mai mare libertate, atunci apar Paolo, Francesca, sau în faţa extraordinarului cânt XXVIII al Purgatoriului, ne simţim mişcaţi în adâncul fiinţei şi ca revelaţi nouǎ înşine, în ciuda secolelor. Sǎ luǎm un alt exemplu, din Sonetele lui Shakespeare. Suntem noi incapabili, în secolul XX, sǎ împǎrtǎşim neliniştea celui care comploteazǎ pentru ca frumosul tânǎr sǎ procreeze, pentru cǎ în caz contrar ar muri fǎrǎ a-i fi oferit naturii misiunea sa? Nu mai credem în marele lanţ al Fiinţei, este adevǎrat, în care fiecare persoanǎ este un inel rupt prea devreme, ceea ce necesitǎ o înlocuire care trebuie aşadar sǎ prevadǎ, sǎ pregǎteascǎ, dacǎ nu chiar sǎ fie deja pǎcatul însǎşi. Dar noi încǎ resimţim ceea ce este suprinzǎtor de real într-o clipǎ, atât de scurtǎ, unde o fiinţǎ pǎstreazǎ neatinsǎ în ea frumuseţea, strǎlucirea anilor tineri: ori este aceastǎ fugacitate cea care-l agitǎ pe Shakespeare, este ceea ce îl face sǎ vrea ca tinereţea sǎ se nascǎ din copilǎrie, chiar dacǎ înţelegem aceastǎ dorinţǎ, totuşi noi o înţelegem instinctiv, aşa cum înţelegem primele mǎsuri ale Simfoniei pastorale.
În cazul lui Shakespeare, trebuie sǎ sacrifici formele arhaice ale englezei sale, care contribuie în mod considerabil la caracterul poeziei sale?
Nu cred ca aspectele pentru noi arhaice ale textului lui Shakespeare sǎ aibǎ o minimǎ relaţie cu ceea ce constituie poezia. Aceste aspecte, însuşi Shakespeare nu le percepea în mod evident ca atare, el scria cu instrumentele unei limbi perfect vii, a mers cu aceste mijloace pânǎ la capǎtul experienţei sale, şi doar asta conteazǎ, nu îmbǎtrânirea cuvintelor sale. Dar îmi veţi spune poate cǎ vǎ gândiţi la cuvinte, la forme sintactice care ne duc pe nişte cǎi pe care nu le mai parcurgem, pentru a ajunge la vârful care conteazǎ pentru noi? Ei bine, dacǎ aceasta este situaţia, noi vom alege dintre acestea altele, trecând de la antici spre contemporanii noştri la fel de firesc – chiar dacǎ, cu singuranţǎ, nu şi fǎrǎ regrete – pe cât renunţǎm, destul de forţat, atunci când traducem „Eo Romam” din Virgiliu, cu impresia imediateţii pe care latinii o primeau de la ceea ce numim în sintaxǎ acuzativul întrebǎrii quo. Trebuie, aici este prima axiomǎ a oricǎrei teorii a traducerii, sǎ traducem în limba noastrǎ, în stadiul sǎu cât se poate de prezent, care singur ne permite sǎ ne gândim, cu toatǎ fiinţa noastrǎ, la ceea ce un text ne oferǎ; nu sǎ evocǎm în traducerile noastre franceze contemporane ceea ce are arhaic Shakespeare pentru cititorul sǎu englez de astǎzi. Nu, căci asta ar însemna sǎ-l refuzam unui prezent al poeziei unde el are dreptul să vorbească atât cât oricare altul dintre noi.
