Comunitatea traducătorilor, Partea a III-a

0
101

III

Spunerea (Le dire). Și pornind de la ideea acestei spuneri, voi deduce ceea ce trebuie sǎ fie, îmi pare, ținta cititorului și cea a traducǎtorului.

Traducere de Fabiana Florescu
Traducere de Fabiana Florescu

Aceea a cititorului, mai întâi și mai precis, aceea a criticului. Sigur, criticul poate face tot ce dorește. Și dacǎ el decide sǎ vadǎ într-un poem un simplu document supus unei cǎutǎri pe care el a hotǎrât sǎ o întreprindǎ, aceea, spre exemplu, a istoricului, a psihanalistului ori a sociologului, îi va fi îngǎduit sǎ opereze în materia verbalǎ tot felul de decupaje care-i vor revela acolo planuri de semnificație și despre fiecare dintre ele îi vor dezvǎlui structurile semnificante utile necesitǎților sale. El va putea sǎ se intereseze astfel în legătură cu impactul nevrozei în scrierea Annabel Lee sau în cea a Domeniului d’Arnheim la Edgar Poe, asupra influenței convingerilor religioase specifice epocii elisabetane în teatrul lui Shakespeare, sau asupra vechilor orientǎri politice la un scriitor sau altul: analizǎ, în acest caz, pe care ajung sǎ o întreprindǎ de altfel însuși poeții, așa cum Rimbaud râdea pe seama unui anume domn de Kerdrel în poezia Ceea ce i se spune poetului în legǎturǎ cu florile. Aceste lecturi parțiale au o rațiune de a fi atâta vreme cât se știu parțiale, atestând prin aceastǎ acceptare a relativitǎții lor cǎ poezia nu se reduce la semnificațiile extrase din profunzimea textualǎ.

Și nimic nu mai împiedicǎ cititorul sǎ se joace cu frazele pe care textul i le oferǎ spre lecturǎ, punând în relație un element sau altul pentru construcțiile care determinǎ propriul sǎu vis. Dar atunci trebuie ca interpretul sǎ înțeleagǎ – sau sǎ înțelegem noi pentru el – cǎ realizeazǎ ceva grav. A lǎsat sǎ se înțeleagǎ, de fapt, cǎ a respectat poemul ca poem, cǎ a lucrat doar pentru a revela polisemia care ar constitui și abundența sa. Dar, în realitate, ce a fǎcut dacǎ nu sǎ se dedice rețelelor de semnificație acolo chiar unde ar fi trebuit sǎ recunoascǎ preeminența unei spuneri, și sǎ știe a aminti faptul cǎ aceastǎ spunere este specificǎ poetului, vorbirii fǎrǎ de care poezia nu ar fi posibilǎ? Sǎ ne lǎmurim: aceastǎ activitate a lecturii în principal ludicǎ nu este dezvoltarea progresivǎ a substanței poemului, este necunoașterea vocației poetului de a da sens vieții, de a fi responsabil de aceasta, și este deci cenzura poeticii. Ceea ce explicǎ de ce dǎm dovadǎ de o așa mare neliniște în fața exegezelor care sunt cu siguranțǎ ingenioase dar care nu ne șocheazǎ mai puțin prin plǎcerea, evident, gǎsită în raționamentele lor, în timp ce acestea mascheazǎ ceea ce este totuși esențialul. Mǎ gândesc astfel la lecturile poemului Pisicile de Baudelaire; sau la acele câteva poeme de Paul Celan pe care am hotǎrât sǎ le considerǎm eliptice, ce ne-ar permite sǎ adǎugǎm tot ceea ce vrem din semnificațiile presupuse ca fiind ascunse.

De fapt, dacǎ vrem sǎ citim un poem pentru ceea ce este cu adevǎrat – adicǎ o intuiție cu siguranțǎ estompatǎ, atunci când nu este compromisǎ, în cazul celui care scrie acolo, de alte elemente pe care le urmǎrește vorbirea – cu alte cuvinte, dacǎ vrem realmente sǎ descifrǎm poezia ca poezie, trebuie sǎ uitǎm, cel puțin în primele clipe, toate acele eforturi ale analizei parțiale și toate acele jocuri pe text: cǎci spunerea, ceea ce am numit spunere, este, în acest plan al specificificității poeticului, cea care conteazǎ, singură care conteazǎ. Câteodatǎ aceastǎ spunere este cât se poate de simplǎ, am amintit-o deja, este pe cât de simplǎ pe atât de explicitǎ, se aseamǎnǎ înțelepciunii colective pânǎ la punctul în care pare un truism; spunerea, spre exemplu, conchide așa cum face Yeats în Among School Children cǎ viața spiritului și cea a corpului trebuie sǎ fie același „dans”. Aceasta este o idee ce poate pǎrea mai puțin nouǎ decât este de admirabilǎ expresia ei și totuși nu-i cere un efort mai redus cititorului care este în ochii mei poezia însǎși: a-i da acestei gândiri plenitudinea sensului sǎu, reprezentându-se cu mijloacele vieților noastre, în sânul sensibilitǎților noastre, situațiilor de viațǎ pe care ea le reprezintăǎ, – și a le reinventa, în acest fel, a le recolora, reexalta, dându-le în noi intensitatea pe care n-o mai aveau.

Și e adevǎrat, câteodatǎ se întâmplǎ ca aceastǎ spunere a poemului sǎ fie ascunsǎ, obscurǎ, și sǎ se caute în formulǎri nesigure, care solicitǎ mai întâi analize ce le-am putea desemna ca fiind textuale. De aici reiese cǎ, mergând spre poem, vom risca sǎ ne rǎtǎcim, sǎ fim în dezacord cu alți cititori, la fel de precauți totuși fațǎ de ceea ce este poetica, ba chiar sǎ ne trezim prizonieri ai prestigiilor lecturii multiple, acum mai seducǎtoare ca niciodatǎ. Dar atenție! Aceste divergențe, aceste pericole, vor putea chiar și în acest caz, sǎ nu fie exercițiile prin excelențǎ ludice de care am vorbit, este posibil sǎ nu sublinieze faptul cǎ trebuie sǎ numim poezie pluralitatea textualǎ, deorece în aceste tatonǎri nimic nu împiedicǎ menținerea ideii existenței unui adevǎr al poemului, o spunere pe care fiecare dintre noi trebuie sǎ caute în mod onest sǎ o cunoascǎ, gata sǎ rectifice modul sǎu de gândire dacǎ altcineva îi dovedește cǎ a decriptat mai bine, cǎ a înțeles mai bine. În cazul dificultǎților de interpretare, trebuie sǎ avem în minte faptul cǎ poemul a fost locul unei experiențe care a încercat sǎ fie rostitǎ, care nu a reușit decât pe jumǎtate, dar care, pentru faptul de a se fi încurcat, nu a fost mai puțin un singur gând, atât în cǎutarea sinelui cât interesatǎ în primul rând de asentimentul cititorului. Ținta acestuia din urmǎ este urmǎtoarea: a nu uita cǎ nevoia poeziei, în cazul celor care o creeazǎ, este și problema unui adevǎr partajabil.

IV

Și misiunea traducǎtorului? Ei bine, dacǎ acesta nu este un simplu istoric, dacǎ nu vrea doar sǎ ne facǎ a ști care erau în Divina Comedie numele și uneltirile interlocutorilor lui Dante în infern sau în purgatoriu, dacǎ vrea sǎ traducǎ poezia ca atare, trebuie și el sǎ admită cǎ primul obiect al atenției sale nu trebuie sǎ fie labirinturile semantice ale materiei textuale, ci ritmul, muzica versurilor, entuziasmul materiei sonore, care i-au permis poetului sǎ depǎșeascǎ în cadrul frazei planul în care cuvântul este înainte de toate un concept. Și pentru a fi astfel atent, ce îi trebuie lui dacǎ nu sǎ se lase cuprins el însuși, în mod naiv și imediat, de aceastǎ muzicǎ, pentru ca ea sǎ trezeascǎ în el – în el, cel care va rosti iar sensul – aceeași stare poeticǎ, aceeași „stare muzicalǎ” creată de către poet ? Sǎ știe astfel sǎ asculte, sǎ rǎspundǎ, sǎ reacționeze: și o muzicǎ, de acum înainte o muzică a lui, se va naște în el, de aceastǎ datǎ în sânul propriei sale limbi, va pune stǎpânire pe cuvintele traducerii sale în curs de desfǎșurare și un drum se va deschide spre experiența Prezenței, spre cunoașterea vieții, pe care numai aceastǎ muzicǎ a cuvintelor o putea face posibilǎ. – Dupǎ care nu mai are importanțǎ dacǎ aceste ritmuri noi se diferențiazǎ prin prozodie, prin timbru, de ritmica specificǎ operei originale: cǎci esențial este ca un adevǎrat raport cu materialul sonor sǎ se stabileascǎ în cazul traducǎtorului devenit poet, și destul de vane îmi par tentativele care se chinuie sǎ imite în francezǎ metrica lui Keats sau pe cea a lui Yeats. Cu siguranțǎ forma operei participǎ la intuiția sa de ansamblu și trebuie din aceasta sǎ simțim sensul. Dar traducerile făcute picior metric cu picior metric, rimǎ cu rimǎ restrâng supǎrǎtor spontaneitatea traducǎtorului; și în orice caz, nicio limbǎ nu este capabilǎ în materie de prozodie sǎ se exprime prin structurile unei alte limbi. Ceea ce este necesar, este ca accederea la muzica versurilor sǎ suscite o stare grație cǎreia, conștiința traducǎtorului adâncindu-se în sine, simplificându-se, spunerea poemului sǎu sǎ devinǎ clarǎ, evidentǎ, iar din acel moment își propune, își propune o trăire în toată puterea cuvântului: o trăire pe care, dacǎ traducǎtorul o face a sa, nu va fi cu siguranțǎ, în anii ce vor urma, o piedicǎ în munca sa! Cǎci prin cuvintele pe care știm sǎ le folosim în propria noastrǎ existențǎ se scriu cel mai bine poemele. Și nu traducem bine decât dacǎ putem participa în mod plenar la ceea ce dorim sǎ traducem.

Rezumând: traducǎtorul nu trebuie sǎ se lase prins în capcana pluralitǎții semnificațiilor din text; ceea ce trebuie sǎ facǎ, în fața acestei polisemii pe care o conștientizeazǎ, este sǎ retrezeascǎ unicitatea spunerii sale în persoana care reprezintǎ mișcarea în sine prin care poetul știuse de acum sǎ o transfere în semnificația sa fǎrǎ fond. Doar cu prețul acesta, printr-o activitate a Eului aspra sinelui prin traducere, poezia va fi durabilǎ. Iar în ceea ce privește semnificațiile care rezidǎ în consistența textualǎ, ele vor fi prezentate privirii traducǎtorului ce lucreazǎ din chiar unghiul prin care autorul însuși le întâlnise, suferise, uneori le dominase: ceea ce nu ar fi fost cea mai nefericitǎ modalitate de a se descurca printre ele, de a le înțelege, de a constata cǎ semnificațiile sunt active și în viața pe care aceștia o duc și de a-și asuma la rândul lor riscul pe calea cǎutatǎ dincolo de ele.

Și de altfel cititorul – nesatisfǎcut de modul prin care un traducǎtor a parcurs nivelul semnificației într-un poem care-l intereseazǎ – va putea întotdeauna sǎ reînceapǎ procesul, ceea ce, dacǎ se plaseazǎ la rândul sǎu sub semnul specific poeticului, va declanșa de la o traducere la alta o devenire. Cititorul chiar și de această dată va permite aceste depǎșiri fǎrǎ sfârșit pe care le numeam tradus, fǎrǎ a mai fi vorba acum de a juxtapune lecturile, pentru o desfǎșurare treptatǎ a corpului textual în care fiecare dintre acestea ar fi fost un parcurs, ci va aborda din perspective diferite masivul în centrul cǎruia, în opera originalǎ, se înalțǎ mai sus intuiția prezenței pe care se fundamenteazǎ poezia decât discursul conceptului. Aceastǎ experiențǎ a prezenței, a evidenței este rarǎ și repede uitatǎ în banala societate. Trebuie deci sǎ îi oferim cât se poate de multe ocazii, pentru care nu ne este de ajuns doar creația poeticǎ din cadrul societǎții în care o trǎim. Și este astfel de preferat ca marile opere ale poeziei universale, acelea care atestǎ în mod vizibil poetica, sǎ fie constant reconsiderate, redescoperite de cǎtre traducǎtori capabili: schimbǎrile din conștiința lumii, datorită evoluției civilizației, le cer acestor noi interpreți sǎ reia studiul anumitor poeme, urmând alte scopuri, mai accesibile epocii lor. Reînceperea, în tradusul (le traduire) acestora din urmǎ, nu este decât nevoia de a retrǎi prin vorbire un moment nou în istoria afirmării prezenței, în sine neistoricǎ, pe care au îndeplinit-o aceste opere. Și cum acest reînceput este de asemenea, în aceleași zile ce mǎsoarǎ timpul societǎții, încercarea celor ce scriu poezie pornind doar de la ei înșiși, traducǎtorii și poeții nu se vor simți deloc diferiți. Ei formeazǎ aceeași comunitate.

Acum o remarcǎ asupra acestui aspect. Atunci când vorbeam ceva mai devreme de comunitatea traducǎtorilor așa cum o concepe gândirea care identificǎ poezie și text, ceea ce se prolifera acolo, am vǎzut, era speranța de-a descifra ceea ce e implicit în texte, de a aduce la suprafața unei noi lecturi rețelele subterane ale elementelor lor semnificante. Traducǎtorul ar potența puțin câte puțin vorbirea, scoțând la ivealǎ noi puteri ale ei, noi tǎrâmuri verbale, lucrând așadar la îmbogățirea unei limbi ce-ar sta în puterea minții și, în fine, ar repara dezastrul Babel. Dar vedeți acum critica pe care pot sǎ o aduc acestui proiect și acestui tip de speranțǎ. Aceastǎ limbǎ în curs de formare, nǎscutǎ dintr-o serie de interogații în cadrul textelor, a ceea ce nu este acolo decât semnificație, folosire conceptualǎ a semnelor, ea însǎși nu ar putea sǎ fie de fapt, decât o articulare de concepte. Și oricât de diferențiate ar fi acestea, oricât de apte de a analiza cu precizie realitatea obiectualǎ care este corelatul lor natural, o astfel de devenire a limbajului nu ar avea astfel mai puțin ca efect faptul de a face mereu mai dificilǎ recâștigarea atenției prin muzicǎ, deschiderea față de evidența pe care aceasta o reprezintǎ, față de unitate – ar înstrǎina de spiritul timpului ce va veni mereu și mai mult practica de-a-fi-în-lume de care se face responsabilă poezia. Pe scurt, aceastǎ limbǎ totalizantǎ  nu ar face decât sǎ extindǎ materialul, ajungând să șteargă pânǎ la limita memoriei ceea ce poate fi o relație specificǎ omului cu pǎmântul. Nu este nimic bun – pentru relația din urmǎ, pentru viațǎ – în a spera la niște limbaje care nu ar fi decât mereu mai subtil conceptuale. Aceastǎ abundențǎ este valoroasǎ pentru științǎ, dar ea nu ne-ar oferi acele câteva mari simboluri și arhetipuri pe care gândirea poeticǎ știe sǎ le regǎseascǎ cu mijloacele limbilor în forma în care ele existǎ astǎzi, fiecare dintre acestea putând fi consideratǎ, de la începuturile vremii, ca poetic suficientǎ.

Și deci nu este o limbǎ a viitorului, ultimǎ și completǎ, care trebuie sǎ vrea a obține traducǎtori și sǎ aibǎ un tradus: dar acesta din urmǎ, acest act fǎrǎ sfârșit, nu tinde mai puțin spre o țintǎ, el are un obiect care, în colaborare cu poeții, poate sǎ-l ajute sǎ dea la o parte broboanele de brumǎ de care acesta este acoperit. Acest obiect este ceea ce numim rațiune.

V

Rațiunea? Poate vǎ veți mira cǎ întâlniți acest cuvânt, aceastǎ idee într-o reflecție asupra poeziei. Este mult mai întâlnită asociarea poeților cu visul, cu iraționalul visului, cu fantasmele și cu fantasmagoriile sale cele mai absurde, și pentru aceastǎ acțiune putem sǎ recurgem la destule exemple, ce par de netǎgǎduit. Ce este rațional în Iluminǎri? Ce este rațional în poemele lui Breton sau ale lui Henri Michaux? Constatǎri pe care teoreticienii lecturii textuale cautǎ de altfel sǎ le ia în considerare, cǎci ele definesc textul literar ca scrierea eliberată de orice constrângere, ca cea care își asumǎ toate contradicțiile, toate incoerențele și ar avea valoare, totuși, dar în mod precis, prin însuși acest fapt. Scriitura ar deschide drumurile. Atât criticului cât și filosofului le-ar reveni, în și prin studiul lor asupra mecanismelor scriiturii, misiunea adevǎrului, uiversalitǎții, nu  a celui care scrie textul.

Dar în imaginea mea despre poezie aceasta este, o știți de acum, memorie, ba chiar experiențǎ a unei stǎri originale, indivizibile, a prezenței noastre în lume. Intuiția poeticǎ depǎșește semnificații care ne priveazǎ de aceasta și respinge astfel mirajele, fantasmele, miturile neplǎcute ce se nasc din distanța dintre cuvinte și lucruri. Rezultǎ din aceastǎ vocație a poeziei cǎ ea permite, pur și simplu, spiritului sǎ cunoascǎ datele fundamentale ale vieții, prin ceea ce ele au mai elementar și universal, și chiar acolo este terenul unde, înarmat cu logica sa, ființa umanǎ poate sǎ menținǎ aceastǎ reflecție liberǎ de orice atașament fațǎ de interesele personale pe care o numim rațiune. Poezie? Ceea ce scoate la ivealǎ aceastǎ gândire a universalului, explorare a marilor aspecte și nevoi ale ființei-în-lume, ale cǎilor expresiei fantasmatice, consecință a închiderii persoanelor în moduri particulare de a fi. Și, subliniez în trecere, cu siguranțǎ nu este o întâmplare dacǎ principalele momente ale invenției poetice au coincis în istoria Occidentului cu cele în care rațiunea se elibereazǎ de dependența unde era pǎstrată pânǎ în clipa dogmelor fǎrǎ adevǎr. Sǎ ne gândim la Dante, scriind imediat dupǎ acest efort de raționalizare, de claritate, care a fost filosofia tomistǎ. Sǎ ne gândim la Petrarca, foarte “luminat” de primul spirit al Luminilor, cel care coloreazǎ cu inimitabilǎ veselie începuturile Renașterii. Sǎ ne gândim, dupǎ Galilei, la Poussin, acest pictor dar care a fost cu desǎvârșire poet, apoi, dupǎ Enciclopediști în Franța, sǎ ne gândim de asemenea la cei ce nu au fost, în ciuda  aparențelor, rivalii lor, la Hölderlin, la Wordsworth, la Leopardi, la Nerval. Sǎ ne gândim la aproape toți adevǎrații poeți și sǎ ne întrebǎm reciproc dacǎ, în mare, dificultǎțile poeziei de la acest sfârșit de secol XX, incapacitatea sa, chiar frecventǎ, de a crede în vocația sa nu este de asemenea, sau în primul rând, consecința invadării societǎții noastre de ideologiile de-acum brutale, care descurajeazǎ rațiunea noastrǎ.

De unde și ultima mea remarcǎ pentru ziua de azi. Grație, de altfel, activitǎții traducǎtorilor, din ce în ce mai inventivǎ pe parcursul secolului XX, am fǎcut mai multe progrese în Occident în ceea ce privește cunoașterea trǎsǎturilor civilizațiilor care sunt specifice altor țǎri, altori limbi. Strǎinul a devenit aproape familiar; numeroase aspecte, ieri încǎ necunoscute, ale vieții unor societǎți diferite de a noastrǎ au devenit obiecte ale reflecției atente, și cu siguranțǎ că acesta este un lucru bun. Totuși, de câțiva ani, aceastǎ cunoaștere crescândǎ este însoțitǎ de o gândire din ce în ce mai obstinent afirmatǎ. Aceste civilizații,  sǎ spunem, sunt fiecare dintre ele frumoase și respectabile și trebuie sǎ le luǎm în considerare, dar la fel de bine sǎ le lǎsǎm sǎ existe fǎrǎ a interacționa cu principiile lor, având în vedere cǎ este în ele, în fiecare dintre ele, o coerențǎ care-și asigurǎ ființa sa proprie și care ar fi în sine ireductibilǎ în fața oricǎrei alteia. Am putea, da, sǎ luǎm cunoștințǎ de aceste culturi, dar nu sǎ le criticǎm, ar trebui sǎ facem loc diferenței lor. Și aceastǎ gândire este mândrǎ de sine, cǎci, vǎzându-se atât de tolerantǎ, ea trage concluzia cǎ este deschisǎ, primitoare. În raportul nostru cu strǎinul nu ar mai exista astfel etnocentrism.

Dar nu sunt atât de optimist. Deoarece aceastǎ deschidere care-i lasǎ Celuilalt dreptul sǎ se închidǎ asupra stadiului prezent din evoluția sa istoricǎ renunțǎ, fǎcând asta, la aceastǎ voințǎ de cercetare, de reinterogare, pe care rațiunea despre care tocmai vorbeam,  rațiunea și nevoia sa de valori ce nu pot fi decât universale; rațiunea are totuși datoria de a se apleca asupra oricǎrei ființe umane, fie cǎ aceasta ar fi acțiunea altora, fie a noastrǎ. Acceptându-l pe celǎlalt fǎrǎ a ne oferi dreptul de a-l critica, pierdem din vedere nevoia pe care totuși o avem de a cǎuta, împreunǎ, valori care ar fi pentru toți  un mod mai bun de a fi și de a gândi. Acolo este deci, dupǎ mine, nu un progres al spiritului, ci un grav reînceput, a cǎrui intenție secretǎ se gǎsește la cel care se dedicǎ prezervǎrii propriilor rezerve de himere: pretinsul sǎu raport cu alte culturi nefiind în ultimǎ instanțǎ decât o formǎ și o ocazie de indiferențǎ, ceea ce demonstreazǎ destul de clar egoismul cu care America și Europa lasǎ societǎțile mai puțin favorizate sǎ se zbatǎ în nefericirea lor, fǎrǎ a le oferi vreun ajutor. Acolo unde ar fi necesarǎ aceastǎ veritabilǎ deschidere – care ar fi simpatia dar și judecarea, o judecatǎ unde de altfel, și în primul rând, ne punem întrebarea asupra propriului sine, ceea ce permite deci un schimb, de aceastǎ datǎ unul adevǎrat – urmeazǎ sǎ spunem: „sunt în acest fel, este felul lor de a fi” și presupusul respect al diferenței nu mai este astfel decât o formǎ modernǎ și sofisticatǎ a rasismului, de care acesta profitǎ încǎ o datǎ pentru a se extinde în formele sale cele mai grosolane.

Pe scurt, aprofundarea cunoașterii celorlalți care este unul dintre cele mai fericite produse ale traducerii romanelor, eseurilor – a tot ceea ce putem desemna ca prozǎ a societǎților – nu poate duce la nimic bun dacǎ nu va fi decât o acceptare necriticǎ a culturilor prin abandonul gândirii universale. Și aș vrea sǎ închei prin a spune cǎ traducerea poeziei, atâta vreme cât este bine direcționatǎ, este de asemenea, vin sǎ o sugerez, descǎtușarea universalului, redeschiderea câmpului rațiunii și, în fine, traducerea poeziei are din acest punct de vedere o funcție beneficǎ în societatea de astǎzi. Ea este cea care pentru început, poate alege acei poeți la care se regǎsește  atât de intens reprimarea fantasmelor, adicǎ o criticǎ directǎ a iluziilor și minciunilor societǎții și limbii lor: este cea care poate scoate în evidențǎ faptul cǎ a citi Shakespeare nu înseamnǎ pur și simplu a lua cunoștințǎ de cultura elisabetanǎ, ci a redescoperi, dincolo de ambiguitǎțile acestor piese, interogația fațǎ de viitorul spiritului care se gǎsește sǎ spunem, în Hamlet, sau în Furtuna.  Și tot ea este cea care, înarmatǎ cu aceste frumoase exemple, poate ajuta cititorii prin același tip de depǎșire a alienǎrilor, a tergiversǎrilor. Pentru atât cât știe sǎ recunoascǎ esența poeziei și vrea în mod manifest sǎ-i rǎmânǎ fidelǎ, traducerea poemelor este astǎzi, cu siguranțǎ mai mult ca niciodatǎ, necesarǎ. Ea este una dintre activitǎțile timpului nostru nefericit care ar putea sǎ contribuie la salvarea lumii.

TRADUCÂND POEZIA

(1)

Întâlnire cu Jean-Pierre Attal (1989)

Totul este traducere și interpretare. Mintea traduce sau interpreteazǎ în mod constant semne. Nu trebuie totuși, înaintea oricǎrei apropieri serioase de problemele pe care le pune traducerea literarǎ, sǎ facem loc pentru ceea ce separǎ traducerea de interpretare?

De fapt, traducere și interpretare sunt douǎ acțiuni profund diferite. Interpretarea este deschisǎ, cǎci ea poate și trebuie sǎ tindǎ spre planuri al cǎror numǎr este nedefinit, naturǎ diversificatǎ dacǎ nu chiar contradictorie; ea trebuie de asemenea sǎ asculte obiecțiile, sǎ reflecteze la multitudinea metodelor; iar traducerea este închisǎ, pentru cǎ ea nu dǎ naștere sensului decât concepând aceastǎ frazǎ scrisǎ, definitivǎ, unde semnificațiile nu vor acționa decât repliate de cǎtre formǎ pe suprafața unor cuvinte. Si iatǎ cine poate da de gândit cǎ interpretarea este cea care va spune cel mai mult despre un text, dar atenție: acceptarea de cǎtre traducǎtor a unei formulǎri definite nu este decât o pierdere, evident regretabilǎ, poate în intruziunea probabil inutilǎ sau jenantǎ a unei noi personalitǎți, este repetiția acestui act de a da formǎ, de a crea, care a fost cauza operei, care face parte din ce este cel mai bun, cel mai misterios în sensul sǎu, și pe care nicio interpretare nu poate sǎ o restituie, poate nici chiar sǎ o înțeleagǎ. Traducerea aduce audǎgiri din acest punct de vedere, oricǎrei interpretǎri posibile.

S-a spus cǎ trupul spiritului sunt cuvintele. Acest aspect carnal al limbajului, atât de prezent în exprimarea poeticǎ, nu este el obstacolul major al oricǎrei traduceri de poezie?

Cuvintele sunt intraductibile, în ciuda a ceea ce conceptele au universal. Știm ce sunt speciie vegetale, dar acel chestnut-tree a lui Yeats nu este nici castanul dulce, nici castanul sǎlbatic, cǎci mediul sǎu, care face parte din sensul sǎu, este pentru un anglofon un orǎșel din Anglia sau Irlanda, sau atmosfera unui anume colegiu din Oxford. Prin urmare aș spune și eu cǎ acele cuvinte constituie corpul, într-o limbǎ, cǎ ele sunt carnația – dar și mușchii, nervii – acelei variețǎți a limbajului. Însǎ frazele, ele sunt traductibile, cǎci ne aflǎm deja la nivelul experiențelor globale care trec puțin de ceea ce au specific, de locul, de aria proprie unui cuvânt în însǎși limba lor. Și prin urmare, va trebui ca traducǎtorul, scǎpând pe cât posibil de miopia traducerilor cuvânt cu cuvânt sau chiar mai departe, a traducerilor frazǎ cu frazǎ, sǎ caute sǎ retrǎiascǎ pe cât posibil acel aspect universalizabil al travaliului scriitorului, care experimenteazǎ dar la fel de bine și mediteazǎ, de unde și un anume tip de gândire pentru a-și susține opera. Dupǎ aceea traducǎtorul le va cere propriilor cuvinte, total decalate fațǎ de cele ale textului original, sǎ îi vorbeascǎ despre aproximativ același lucru.

Dacǎ a traduce este în mod obligatoriu a trǎda, cum pot fi justificate traducerile atât de numeroase ale unor poeți din antichitate pânǎ în zilele noastre?

Funcția poeziei este de a neliniști limbajul, de a sparge în interiorul cuvintelor rețelele relațiilor conceptuale din cauza cǎrora noi nu avem asupra realitǎții decât o imagine, fǎrǎ acces la aceastǎ unitate pe care o împingem totuși în spatele tuturor acestor reprezentǎri parțiale, deci abstracte. În aceste condiții ce riscǎ sǎ piardǎ traducǎtorul? Multe aspecte ale textului care sunt consecința propriilor caractere, propriilor mijloace, limbii acestei scrieri dar care nu sunt neapǎrat acel ceva ce îi permite în cadrul acestuia sǎ reflecteze la transgresiunea poeticǎ, și sǎ îl transpunǎ într-o altǎ limbǎ. Cu îndrǎznealǎ și curaj traducǎtorul va putea astfel sǎ nu trǎdeze decât neesențialul. Aceastǎ speranțǎ este cea care face ca, din generație în generație, tineri poeți sǎ reia de la început pas cu pas traducerea marilor texte. În acest fel ei pot sǎ-și facǎ ucenicia poeziei, cu riscul de a trata puțin cu brutalitate sensul superficial al poemelor, care sunt mai puțin decât ea.

A accepta sǎ traduci un poem nu implicǎ în mod necesar recunoașterea unui sens în afara semnelor care i-au servit spre a-l exprima?

Remarcați poate cǎ pare sǎ minimalizez prin ceea ce urmeazǎ sǎ spun, importanța sensului pe care îl putem gǎsi unui poem, și trebuie deci sǎ fiu mai clar. Da, poezia este cea care merge dincolo de noțiunea conținutǎ de cuvânt, pentru clipe de plenitudine, cǎrora le-aș spune transverbale. Ceea ce este depǎșit atunci și în acest mod, este întreaga rețea a relațiilor care tind sǎ se stabileascǎ între cuvintele poemului – aceste semnificații textuale pe care o întreagǎ criticǎ recentǎ a fost atât de fericitǎ de a le fi învǎțat pentru ca sǎ o reconstruiascǎ mai bine – ; iar ultima dintre aceste semnificații care se mai menține pe muchia „tǎcerii” Prezenței trǎite este un gând anume pe care poetul l-a dezvoltat foarte conștient de dinainte sǎ fi scris, gândit despre viațǎ, despre moarte, o recunoaștere a ceea ce iubește sau refuzǎ; cǎci aceastǎ viziune a lumii, aceastǎ conștiințǎ de sine, aceastǎ elaborare a valorilor, este în mod precis cea care l-a purtat spre poezie și care continuǎ sǎ-l susținǎ într-acolo.

Și cine vrea sǎ traducǎ pe de-a-ntregul nu poate decât sǎ vrea sǎ regǎseascǎ și aceastǎ gândire, sǎ o urmeze în forma pe care o va fi luat în poem, sǎ o înțeleagǎ:  oare nu ea permite de fapt trecerea de la o strofǎ la alta în Odǎ la o urnǎ greceascǎ la Keats, sau în Among School Children , la Yeats? Va trebui câteodatǎ chiar sǎ o redai mai explicit în francezǎ decât este ea în limba originalǎ, deoarece se întâmplǎ ca în cadrul acesteia ea sǎ treacǎ, în anumite momente, pe dedesubtul cuvintelor, rǎmânând și acolo activǎ, în consecințǎ necesarǎ ca element al textului ce trebuie tradus; în orice caz traducǎtorul nu are niciodatǎ, în ceea ce-l privește, dreptul de a lǎsa ceea ce descifreazǎ într-un „implicit” al muncii sale, unde nu ar putea sǎ fie decât inconștientul sǎu cel care ar decide, dincolo de orice control.

Gǎsește materia verbalǎ a unei limbi ( morfologia, fonologia, prozodia sa specificǎ) un echivalent aproximativ într-o altǎ limbǎ? Dacǎ da, alegerea acestei echivalențe poate fi arbitrarǎ ( sau pur și simplu personalǎ)?

Sǎ luǎm exemplul prozodiei. Nimic mai diferit decât versul englez, cu simțul lor al accentelor, și versul nostru, care în special astǎzi se constituie – atunci când totuși existǎ – din jocul silabelor lungi și scurte, marcate de timpi tari plasați aproape liber de cǎtre autor. Dar cu douǎ instrumente diferite în cadrul orchestrei, este bine sǎ tindem spre aceeași muzicǎ și în cazul poeziei lucrurile merg asemǎnǎtor. Esențial este sǎ fie muzicǎ, este sǎ o știm și sǎ simțim legǎtura esențialǎ, originalǎ, cu acel tip de sens care este cǎutat în poezie; și tot restul va urma. Dacǎ ar fi ca ritmul sǎ lipseascǎ în traducere, cine ar putea sǎ o citeascǎ? Dar sǎ fie, în schimb, acolo, viu, iar libertǎțile de joc cu pǎrțile originale sǎ fie posibile! Gǎsesc cǎ suntem destul de adesea prea timizi sub acest aspect; cǎ uitǎm prea mult lecția lui Mallarmé traducând poemele extrem de meticuloase, hipermuzicale – ceea ce nu este o virtute – ale lui Poe printr-un soi de prozǎ. Nu existǎ niciun motiv sǎ traduci un poem vers cu vers, pentru cǎ înseamnǎ de exemplu a te deda a distruge înlǎnțuirile care sunt suflul strofelor. Nu are sens nici sǎ-ți impui rigiditatea regulilor prozodice atunci când secolul nostru refuzǎ sǎ gǎsim un sens acestor forme fixe de altǎdatǎ, metaforice printr-un consens pe care modernitatea nu-l cunoaște și nici nu-l mai acceptǎ. Mai degrabǎ sǎ aștepți de la versul nostru liber ca el sǎ se deschidǎ, prin metodele sale amintirii și meditației regularitǎții de acum înainte în afara așteptǎrilor, dacǎ nu prin vane acrobații.

Nu este în orice act poetic un hic et nunc care este singura sa rațiune de a fi? O transpunere nu riscǎ de a denatura în mod profund valoarea esențialǎ a acestui act?

Poezia nu existǎ decât hic et nunc! A atesta Unul dincolo de cuvinte, așa cum o face poetul, este la fel de bine pentru a-l recunoaște acolo unde este în existența sa, cu toatǎ povara absolutului sǎu, și înseamnǎ așadar a se întoarce spre obiectul afecțiunii sale, în acel „aici”, „acum” al lor pe care cuvintele noastre nu pot decât sǎ le desemneze, numeascǎ, nu și reducǎ. Un hic et nunc, a fost Irlanda pentru Yeats, și Maud Gonne de asemenea, despre care și extraordinarul poem A Bronze Head își pune diverse întrebǎri – psihologia, gândirea sa politicǎ, destinul sǎu – dar pentru a constata cǎ ea a fost ireductibilǎ în fața oricǎrei apropieri prin limbajul comun. Hic et nunc este marea sursǎ de unde izvorǎște energia care ne face sǎ fim poeți așa cum au fost Yeats sau Baudelaire.

Și iatǎ astfel întrebarea care poate sǎ ne reținǎ, sǎ ne preocupe: privatǎ de aceastǎ fascinație care îl conducea pe Yeats la vechea sa prietenǎ, va putea traducǎtorul sǎu sǎ-l urmeze în aceastǎ înǎlțare reprezentatǎ de Un cap de bronz? Acolo rezidǎ, nu ne îndoim de asta, marea dificultate a traducerii poetice. Dar soluția este evidentǎ,  atât doar cǎ ea nu este mai ușor de stǎpânit, va fi vorba, pur și simplu, de a da dovadǎ de fascinații, de atașamente de o intensitate comparabilǎ. Textul, ne va face sǎ ne gândim la asta; obiectul valorificǎrilor sale va deveni pentru acest cititor, plin de elanuri încǎ reprimate, o metaforǎ posibilǎ pentru ceea ce îi place lui însuși; și astfel sentimentele traducǎtorului vor fi prezente în mod secret, în munca sa asupra fiecǎrui vers și fiecǎrui cuvânt, ele îi vor comunica energia necesarǎ. Sǎ spunem cǎ nu existǎ traducere poeticǎ autenticǎ decât dacǎ conținutul prezenței care cǎlǎuzea și purta expresia primǎ a putut sǎ beneficieze de un echivalent în existența cea mai intimǎ a ceea ce vrea sǎ semnifice într-o altǎ limbǎ. Asta face ca textul original sǎ fie mai puțin semnificatul textului destinat traducerii decât semnificantul  grație cǎruia expresia cea mai secretǎ a traducǎtorului a putut sǎ ia formǎ, redescoperind aceastǎ misterioasǎ nevoie de a crea de care spuneam la început.

În ciuda criticilor pe care le facem oricǎrei traduceri de poezie, nu putem sǎ spunem cǎ în actul de a traduce este un soi de profunzime subsidiarǎ?

Da, este mai exact aceastǎ transpunere care face ca poemul tradus sǎ fi ajutat traducǎtorul sǎ reveleze în sine un loc al vorbirii sau sǎ-l redescopere. Traducerea este, bineînțeles, desemnarea pe care o facem altuia, dar este în același timp și o explorare a sinelui. Și este cǎutarea sinelui așa cum ea trebuie sǎ se împlineascǎ și la care totuși consemneazǎ atât de rar: printr-o ascultare atentǎ a expresiei altuia. O traducere, înseamnǎ doar aceste câteva pagini imprimate? Nu, este un dialog care a început acum mult timp, în epoca primelor lecturi, odatǎ cu traducerile încǎ nescrise, atunci când decideam dacǎ am putea sau nu vorbi cu acest poet; care a continuat câteodatǎ de-a lungul neînțelegerilor, dar cu din ce în ce mai multǎ intimitate, afecțiune care va continua și dincolo de publicații, cǎci poetul tradus va rǎmâne prezent în ceea ce traducǎtorul sǎu scrie pentru partea sa, îi va fi ca un sfǎtuitor, ca unul dintre vârfurile ce se înalțǎ în orizontul sǎu. De fapt, poezia a fost întotdeauna o conversație purtatǎ de-a lungul secolelor, Dante i-a vorbit lui Virgiliu, cel care l-a cǎlǎuzit, însuși Yeats l-a ascultat pe Blake. Iar traducerea este cu siguranțǎ contribuția unei opere strǎine, dar este de asemenea evidențierea acestui raport de la autor la autor care este, în mod mult mai esențial decât la nivelul influențelor oarbe, viața însǎși a creației poetice.

Noi nu am vorbit despre obstacolele specifice care sunt pentru traducǎtor caracterele particulare ale francezei și englezei.

Este o problemǎ prea vastǎ în fața cǎreia este ușor sǎ fii aventuros. Am fǎcut referire odinioarǎ în câteva eseuri, la butada lui Borges: și anume cǎ franceza este platonicianǎ, engleza aristotelicǎ, și nu regret sǎ o fi fǎcut. Dar prefer astǎzi ca arborii sǎ-mi ascundǎ puțin pǎdurea. Un lucru este clar: sunt puține limbile pe care atâtea elemente comune sǎ le diferențieze, pentru a nu spune chiar pe care uneori sǎ le dezvǎluie ca antagonice. Și engleza este adeseori atât de monosilabicǎ pe cât franceza se strofoacǎ sǎ urce treptele cuvintelor în versuri atât de repede cât vor Yeats sau Shakespeare: „acum” este atât de lent, „now” merge atât de repede, raportarea la lume este astfel afectatǎ. Dar în traducere și nenorocirile sunt daruri de la Dumnezeu. Sau cel puțin dificultǎțile sunt stimulante ce ne pregǎtesc pentru obiceiurile de rigoare ce sunt necesare pentru ca scrierea poeticǎ, în cadrul acestui exercițiu ori altundeva, sǎ nu fie doar apǎ de ploaie. Traducerea este posibilǎ, mai exact pentru cǎ dificultatea sa este lecția exigenței care permite în scriiturǎ accederea la un nivel mai înalt de rigoare, dar traducerile bune ( cele care servesc poezia) sunt rare pentru exact același motiv.

(2)

Întâlnire cu jean-Pierre Attal ( 1993)

– Mi-ar plǎcea sǎ reiau puțin dialogul pe care îl antamasem acum câțiva ani. A reînnoi aceastǎ interogație cu ajutorul unei întrebǎri asupra unui aspect major care încǎ nu a fost abordat, știind restituirea registrului poetului tradus, oricare ar fi restul limbilor în care este tradus sau în care a scris. Prin registru înțeleg aceastǎ calitate primordialǎ plǎmǎditǎ din cuvinte, din ritmuri, din spus și nespus, din cauza cǎruia Apollinaire nu este Jehan Rictus, nici Verlaine Paul Géraldy, și chiar pentru a nu avea senzația circumscrierii întrebǎrii la valoarea textului tradus, cǎ Saint-John Perse nu este Paul Claudel, cǎ Chénier nu este Chênedollé, sau Supervielle Jean Tardieu. Pentru cǎ pericolul unei traduceri este  de a denatura în acest punct rostirea poetului care pare depersonalizatǎ, aproape anonimǎ, ca o hainǎ rǎtǎcitǎ ce și-a pierdut proprietarul.

– Credeți dumneavoastrǎ cǎ un text tradus poate merita originalul din care se naște? Îi este el uneori chiar superior? În orice caz, a dobândi o asemenea independențǎ (istoria literaturii ne oferǎ destule exemple, cel al Fabulelor lui Esop și ale lui La Fontaine, printre altele) cǎ rezultatul obținut prin actul traducerii gǎsește acolo o viațǎ proprie, self-sufficient cum spunem în englezǎ, și care nu are deloc nevoie sǎ fie confruntatǎ cu textul care i-a dat naștere?

– O ultimǎ întrebare pentru a trage și cel de-al doilea oblon al întâlnirilor noastre, o întrebare poate indiscretǎ: ce parte îi conferiți lui Yves Bonnefoy poetul în traducerile pe care Yves Bonnefoy le realizeazǎ? În alți termeni, pe ce poziție plasați dumneavoastrǎ aceste douǎ activitǎți distincte în aceastǎ înlǎnțuire de expresii?

Dragul meu Jean-Pierre, permiteți-mi sǎ nu rețin din întrebǎrile dumneavoastrǎ – cel puțin pentru început – decât pe cea care îmi este cel mai direct adresatǎ. De fapt, am obosit puțin a pǎrea cǎ rǎspund, pe marginea acestor subiecte despre traducere, la întrebǎri de naturǎ teoreticǎ – a pǎrea pentru cǎ de fapt nu am avut timp, cu aceste ocazii, sǎ reflectez îndeajuns și pentru cǎ în sinea mea este cineva pentru care a traduce reprezintǎ înainte de toate o practicǎ care depǎșește, și asta într-un mod imediat destul de aparent, ideea pe care noi o credem realizatǎ.

În schimb, în momentul în care traducerile mele din Yeats vor reapǎrea – în colecția Poésie/ Gallimard, ceea ce mi-a permis câteva corecturi foarte utile; unde urmeazǎ sǎ fac într-un mod puțin neprevǎzut, o traducere din The Phoenix and Turtle, de Shakespeare, un poem pe care mi-l imaginam în afara tuturor așteptǎrilor și unde în sfârșit mǎ apuc, puțin din cauza voastrǎ, de traducerea Sonetelor aceluiași poet, întrebarea raportului acestei activitǎți care persistǎ – în ciuda timpului scurt pe care i l-am consacrat, ea este prin asta în mare chiar absurdǎ – și în viața mea, de mult timp, începând cu Hamlet și Iulius Cezar  la mijlocul anilor ’50, da, aceastǎ întrebare se impune iar atenției mele, și ea îmi este o sursǎ de uimire pe care aș vrea sǎ o clarific. De ce traducem, mǎ refer la un poem, când nu trebuie sǎ o facem pentru a revela opera sau a-i îmbunǎtǎți prezența – din punct de vedere istoric sau filologic – în limba ce ne aparține? Cu siguranțǎ,  pentru a retrǎi experiența, vorbind la propriu poetic, pentru a se impregna chiar acolo și doar acolo unde este posibil, adicǎ în vorbire, în scrierea cu care trǎim, experimentǎm, realizǎm opera. În orice caz, de ce sǎ ne dorim uneori într-atât aceastǎ situație de problematizare, de întâlnire? Sau mai degrabǎ – cǎci afecțiunea, admirația sunt deja la acel „de ce” al rǎspunsurilor – cum ne gǎsim forța de a ne abandona pentru atât de mult timp în detrimentul altor lucrǎri; nu ar trebui sǎ ne gândim cǎ acestea beneficiazǎ de asta, fie direct, fie pentru cǎ este stimulatǎ în noi nevoia care constituie cauza lor ?

Fǎrǎ îndoialǎ; și voi avansa din acest punct de vedere douǎ ipoteze.

Prima dintre ele, se referǎ la faptul cǎ a traduce este școala respectului, astfel încât avem nevoie sǎ știm sǎ respectǎm, este cheia oricǎrei comprehensiuni a chestiunii omenescului. Citesc un poem, sǎ spunem, de Yeats și este clar cǎ nu-l voi înțelege decât imperfect, acolo unde este ceva de înțeles. Am alunecat pe suprafața sensului anumitor cuvinte, nu am poposit asupra multora dintre ambiguitǎți– cum spunea Empson – pe care totuși aș fi putut sǎ le înțeleg, pe scurt am întors pe dos opera. Și a proceda în acest mod are virtutea sa, am subliniat-o cândva – în A ridica ochii din cartea sa ( Lever les yeux de son livre) – și asta înseamnǎ a rǎmâne sau a reveni la ceea ce are viațǎ, ce are dorințǎ în ființa noastrǎ: are drept consecințǎ sǎ deschidem ochii încǎ o datǎ și în beneficiul textului citit. Prin propria sa existențǎ îl înțelegem pe Yeats sau pe Shakespeare, mai degrabǎ decât reflectând la teoria vortexurilor din Vacillation sau Sailing to Byzantium sau la ceea ce rǎmâne în Hamlet, dacǎ este același caz, în povestirea lui Saxo Grammaticus. Dar acest gest de independențǎ nu are valoare decât pentru un moment. A te aventura prea mult în tine fǎrǎ a îi asculta – și a asculta cu atenție – pe ceilalți, înseamnǎ a te lǎsa pradǎ solitudinii, și deci a începe sǎ pierzi sensul a ceea ce este, a nu mai înțelege nimic.

Dupǎ ce ai lǎsat textul altuia trebuie așadar, atunci când este unul bun, sǎ îl reiei. Pe cât este nerǎbdarea de sǎnǎtoasǎ, pe atât sunt de utile reîntoarcerea la cartea închisǎ, la a o deschide, a o citi iar, a o aprofunda. Și pentru a te deprinde sǎ faci asta, pentru a te obișnui cu acest examen care trebuie acum strâns în jurul tǎu și urmat, nu este altǎ ocazie mai bunǎ, școalǎ mai clarificatoare, decât a începe o traducere: atâta timp cât este adevǎrat cǎ a traduce necesitǎ, acesta e contractul nostru cu cititorul, sǎ facem tot posibilul pentru a fi de la un capǎt la celǎlalt fideli fațǎ de ceea ce traducem, chiar dacǎ din exterior, poate pǎrem cǎ ne îndepǎrtǎm. A traduce: este aceastǎ obligație de a nu ridica privirea din cartea sa; și ceea ce îi oferǎ șansa, în consecințǎ, de a vedea cum se transformǎ interesul inițial pentru poem, fǎcându-l, în conștiințǎ atașat mai bine de profunzimea care se gǎsește în respectul pentru creatorul sǎu și deci, în încrederea în calitatea, în mersul, în energia proiectului uman în general. Le datorez mult din acest punct de vedere lui Shakespeare și lui Yeats- și într-o micǎ mǎsurǎ, dar doar pentru cǎ i-am tradus mai puțin, chiar destul de puțin – lui John Donne, Keats sau Dylan Thomas. Într-o epocǎ în care numeroase lucrǎri literare nu se fac decât printr-o exagerare, exasperare, a unui  aspect al persoanei, acesta care se dedicǎ dezechilibrului și violenței, adicǎ încǎ orbirii fațǎ de proiectul fundamental al umanitǎții, acela de a face din nimic spațiul sensului, mǎ simt reconfortat de descoperirea, evident progresivǎ, cǎ sub ciudǎțeniile lui Yeats, de exemplu, sub gândurile care se contrazic, se aflǎ exigența, rigoarea, capacitatea de a iubi o bucatǎ de aur. Și spunând asta, sunt cuprins de aceastǎ senzație de reconfortare, pe unde trece ea? Trece prin cuvântul pentru care m-am strǎduit, cuvântul pe care de fapt am vrut sǎ nu-l înțeleg, pentru cǎ poetul îmi spunea mai mult, alǎturi de el, cǎ nu eram pregǎtit sǎ-l înțeleg. Face ocolul pe care am vrut sǎ-l impun textului, în franceza mea, pentru cǎ mǎ credeam superior ideii pe care aș întâlni-o; dar iatǎ cǎ deodatǎ o vǎd cǎzând din traducerea mea. Aș putea da exemple.

Acum și cea de-a doua ipotezǎ. Prima, pe scurt, era cǎ traducerea este ceea ce vrea în noi sǎ rǎspundǎ rigorii faptului operei destinate traducerii prin lecția rigorii. Dar avem noi într-adevǎr gustul efortului? Și putem noi sǎ ne fǎlim cu o atât de frumoasǎ conduitǎ fǎrǎ a suspecta în spatele ei o motivație ascunsǎ, mai ușoarǎ? Existǎ una. Și voi spune acum cǎ dacǎ ne place sǎ traducem, este pentru cǎ este o minunatǎ ocazie de a ne odihni.

Aceastǎ idee poate surprinde. Îl arǎtǎm întotdeauna pe traducǎtorul în cǎutarea unui cuvânt care îi lipsește, fie din lipsǎ de agilitate în raportul sǎu cu propria limbǎ, fie, cel mai adesea, pentru cǎ limbile nu își rǎspund termen cu termen astfel încât atunci când Yeats aratǎ o femeie întrebându-se, îmbǎtrânitǎ, tristǎ, how love fled/ And paced upon the mountains overhead, suntem destul de încurcați de acest “paced” pe care, dacǎ îl traducem literal,  nu poate sǎ ducǎ în francezǎ decât la termenii unei agitații fǎrǎ prea mare seriozitate, cu atât mai puțin tragice. Cǎutǎm, nu gǎsim, ne trezim atunci când este the very witching time of night pentru a cǎuta o idee în dicționarele analoage sau a reține o panǎ din aripa ultimului vis, care se interesa și el de acest cuvânt rebel, apoi încetǎm sǎ batem la cap editorul traducerii, venind ziua cea mare și trecând cu corecturi peste corecturile corecturilor, telefoane sau faxuri. Dar acestea nu sunt decât mici valuri și jocuri ale spumei la suprafațǎ, iar dedesubt, acolo unde o pǎstrǎm, începând sǎ traducem, luam loc în fața acestei întinderi infinite, ușor strǎlucitoare, bogǎții ale celeilalte limbi, oferite cǎutǎrii dar și contemplǎrii, înainte de toate, ce primire frumoasǎ, ce pace! În ea însǎși, în ciuda funcțiilor sale, sub acestǎ suprafațǎ agitatǎ, o limbǎ este un peisaj superb în adâncurile mǎrilor, ochiul spiritului poate acolo sǎ contemple armonia, solemnitatea munților în lumina parțialǎ a vâltorii, corpul spiritului, minunat destins, poate sǎ înoate printre vǎile lor strâmte sau largi, și acestea ne liniștesc pe noi, vorbitori extenuați ai limbii de zi cu zi, simțim cǎ vom respira mai bine. În ceea ce mǎ privește, în aceste momente de obosealǎ dau cel mai mult dovadǎ de nevoia de a mǎ așeza la masa mea de traducǎtor.

Si iatǎ cǎ mǎ conduce la poezie și de aceastǎ datǎ, o ascult pe cea pe care eu caut sǎ o scriu. Pentru a duce la bun sfârșit acest proiect, care în mare țintește spre a trǎi mai bine, deci a trǎi, trebuie sǎ știm sǎ respirǎm – și nu este de prisos sǎ fi menajat în seria activitǎților de-a lungul anilor, care este mai pernicioasǎ decât cea de zi de zi, aceste momente de respirație mai largǎ, traducerea. O parte a perioadelor de tǎcere necesare nouǎ, de cǎutare a surselor o putem plasa pe malurile ce înconjoarǎ traducerea, atunci când întâlnim cuvintele unei alte limbi.

*

Dar revin, pentru un moment, la primele dumneavoastrǎ douǎ întrebǎri. Dacǎ o traducere poate sǎ merite originalul, sau sǎ-i fie chiar superioarǎ, da, bineînțeles, și nu este necesar ca pentru asta sǎ-l fi trǎdat, va fi fost suficient de a “coace” câteva dintre fructele sale încǎ verzi și prinse de crengi. Și mǎ avânt sǎ spun cǎ existǎ totuși opere pe care nu le vom depǎși; și pe care nu vom putea nici mǎcar sǎ le egalǎm, cu regret mǎreția lor beneficiând și de câteva aspecte ale materialului lor verbal ce nu au echivalent în alte limbi. Nu putem sǎ traducem pictura în ulei prin picturǎ în culori de apǎ pentru cǎ pierdem acea strâlucire a uleiului care îi dǎdea artei lui Van Eyck din lumina sa. În ceea ce privește faptul de a fi self-sufficient, este în toate cazurile,  o obligație a traducerii pentru cǎ este condiția necesarǎ a genezei sale, care este poemul și implicǎ așadar prezența unei ființe, aceea care scrie acest poem, cu toatǎ libertatea sa.

Și acest cuvânt ține de registrul din care face parte. Este destul de adevǎrat cǎ un poem este o voce, și cǎ o voce este de asemenea un instrument muzical, cu sunete, ritmuri în putere, variețǎți ale emoțiilor care nu aparțin decât instrumentului respectiv: vioara nu este oboiul, unul este pasiunea celǎlalt este cumințenia. Și o lucrare de poezie, este când vioarǎ, când oboi, sau este îmbinarea dintre cele douǎ încǎ și a altora în evenimentele orchestrale care desemneazǎ spațiul inimitabil al operei și locul însuși unde rezidǎ ceea ce este sensul sǎu: sǎ spunem sufletul sǎu.

De unde reiese cǎ a te înșela în privința identificǎrii acestor elemente ale unei opere poate fi catastrofalǎ. Pe baza acestor decizii intuitive și a capacitǎții traducǎtorului de a le lua, judecǎm traducerile, fie cǎ o știm sau nu. În mare, spre a practica instrumentul celuilalt, a lua în propriile mâini și a face sǎ sune aceastǎ harpǎ care rǎsunǎ din pǎcate infinit în toate pǎrțile și prin ceațǎ sau lumini uneori destul de vii, tinde traducǎtorul, ceea ce poate sǎ-i ia toatǎ existența pentru aceastǎ meditație asupra vieții.

De altfel fiind important a nu se înșela în privința registrului, în mod special pentru poezia acestui secol, cǎci, în deschiderea lor mai largǎ asupra aspectelor societǎții, scrierile moderne ale unui T. S. Eliot, ale unui Apollinaire ( care nu este cu siguranțǎ un Jehan Rictus, pentru cǎ el aude “zgomotul etern” al fluviului) pot întâlni, primi, pǎrea a-și însuși, fǎrâme din vorbirea altor ființe. Dar ele le-au transpus pe instrumentul lor, și-au schimbat mai exact cromatica și sensul într-un mod subtil dar decisiv.

Lasă un răspuns