Gabriel García Márquez, Omul sovietic începe să se sature de contraste

0
113

Ca orice nouă apariţie a unei opere de celebrul Nobel columbian, cartea de reportaje Călătorind prin Europa de Est (editura Literatura Random House, 2015) reprezintă un adevărat eveniment literar hispanic cu amplu ecou internaţional  şi, totodată, o premieră editorială întrucât reuneşte, pentru întâia oară în volum, impresiile din călătoria făcută de tânărul scriitor dincolo de Cortina de Fier, între 1955 şi 1956. Este cunoscut faptul că, încă de la începutul carierei sale, García Márquez s-a dedicat cu aceeaşi pasiune literaturii şi jurnalismului, pe care îl consideră „cea mai frumoasă profesie din lume”. Când, în 1955, vine pentru prima oară în Europa, în calitate de corespondent al ziarului El Espectador din Bogotá la Conferinţa celor patru mari puteri de la Geneva, impactul cu vechiul continent avea să fie atât de puternic, încât va rămâne aici patru ani, pe care îi petrece scriind şi  călătorind,  într-o febrilă activitate, la Paris, Roma, Viena, Londra. Însă în această semnificativă perioadă se afirmă cu pregnanţă şi interesul său de a cunoaşte nemijlocit realitatea ţărilor de dincolo de “Cortina de Fier”. Astfel, în toamna lui 1955 vizitează Polonia şi Cehoslovacia şi, după multe încercări eşuate de a obţine viza necesară pentru Uniunea Sovietică, reuşeşte să fie inclus în delegaţia columbiană participantă la Festivalul Tineretului de la Moscova, din 1956, prilej cu care traversează mare parte din Europa de Est, cunoscând, la dus, Germania democrată şi, la întors, Ungaria. Adânc impresionat de periplul său în Uniunea Sovietică şi în ţările din orbita acesteia, scrie seria de reportaje  “90 de zile dincolo de Cortina de Fier”, care s-au publicat, doi ani mai târziu, în numere succesive în revista Cromos din  Bogotá, o mărturie revelatoare nu numai a măiestriei sale narative, ci mai cu seamă a unei adânci transformări ideologice. Autorul trece de la simpatia manifestată în tinereţe pentru concepţiile socialiste, generată de viziunea lirică asupra necesităţii schimbării ordinii sociale nedrepte, viziune proprie multor intelectuali latinoamericani – şi nu numai – , la descrierea obiectivă, la analiza riguroasă, nesupusă niciunui tip de prejudecăţi, a vieţii din ţările socialiste europene, îndrepăţind întrutotul concluziile categorice la care ajunge, profund dezamăgit: socialismul este o cămaşă de forţă ciudată care sufocă ţările din Europa de Est, fiind exportat din Uniunea Sovietică, fără a se ţine seama de propriile condiţii şi necesităţi istorice, căci “revoluţia a fost adusă de la Moscova într-un geamantan, pentru a o implanta acolo făsă să le pese de locuitori”. Nu există în aceste ţări o conducere  a proletariatului , “ci doar dictatura unei  birocraţii dogmatice, obtuze şi rapace, în frunte cu o gerontocraţie care, la rândul ei, era dirijată de un dictator: secretarul de serviciu al Partidului Comunist.”

În cursul acestei experienţe capitale trăite de ziarist, prodigiosul său spirit de observaţie l-a făcut să captateze uriaşa complexitate, minată de contradicţii, a Uniunii Sovietice aflate în plin proces de destalinizare, dar fără a fi izbutit încă să dezvăluie în totalitate proporţiile înfiorătoare ale crimelor epocii staliniste. Adesea, în gravitatea demersului narativ tonurile sumbre ale criticii necruţătoare  sunt străluminate de o caldă înţelegere şi generozitate faţă de oamenii din popor, precum şi de ironia cuceritoare caracteristică operei marqueziene.

În traducerea acestor reportaje nu am întâmpinat dificultăţi majore, căci transparenţa, fluiditatea şi expresivitatea scriiturii lui Gabriel García Márquez se reflectă pe deplin în opera sa jurnalistică.Dintre puţinele – şi minorele – dificultăţi, aş menţiona problema notelor. În principiu, sunt de părere că o traducere literară trebuie să evite pe cât posibil notele cu explicaţii (  este de dorit ca acestea să rezulte din text). Ca urmare, nu am făcut note decât strict în următoarele 3 cazuri:

  • nume proprii, antroponime sau toponime, puţin cunoscute cititorului român, de ex. Popayán „capitala departamentului columbian Cauca” ( p.8),  Tolima „departament din Columbia”, ( p.96), note necesare mai cu seamă atunci când pun în lumină contextul, de ex. nota „Gustavo Rojas Pinilla, preşedinte al Columbiei, ajuns la putere printr-o lovitură militară” (p.80) explică afirmaţia din text:  „…argumentul că Cehoslovacia i-a vândut arme lui Rojas Pinilla”;
  • cuvinte spaniole care nu  au pătruns ( încă!) în lexicului limbii române, nefiind comnsemnate ca atare în DEX, de ex. guayabera ”cămaşă populară latino-americană, purtată pe dinafară” (p.75); am inclus aici şi gringo, termen care, deşi apare în DEX cu sensul ”argentinian de origine europeană, (p.ext., pentru indigenii din America) american (adică alb)”,  în textul de faţă are un sens mai general, pe care l-am precizat în notă: ”poreclă dată de latino-americani străinilor, mai ales blonzi, şi în deosebi americanilor din Statele Unite” (p.75);
  • cuvinte (nume proprii sau comune) care nu pot fi înţelese uşor de publicul larg, deoarece presupun referiri mai subtile, strict hispanice, de ex. în text „Era îmbrăcată precum Cucarachita Martínez” (p.120), notă: „Cucarachita („Gândăcel”) Martínez, eroina unei cunoascute poveşti spaniole pentru copii, care apare mereu înzorzonată”, sau, în text: „La o masă vecină se vorbea într-o spaniolă perfectă, cu accent castilian” (p.101) – notă: ”accentul dialectului din Castilia, regiunea din centrul Spaniei, care a stat la baza limbii literare spaniole, accent diferit de cel al varietăţilor spaniolei din America Latină” ( notă cu atât mai necesară cu cât se mai foloseşte şi acum  termenul castellano  „limba castiliană”  ca sinonim pentru español „limba spaniolă”)

                                                          *

Omul sovietic începe să se sature de contraste

La o bancă din Moscova mi-a atras atenţia faptul că funcţionarii, în loc să se ocupe de clientelă, păreau extaziaţi numărând biluţele colorate de pe o tăbliţă. Mai târziu, aveam să văd că fac acelaşi lucru gestionarii de restaurante, funcţionarii din instituţiile publice, casierii din maga-zine şi chiar şi cei de la ghişeele pentru bilete la cinema.

Traducere de Tudora Șandru-Mehedinți
Traducere de Tudora Șandru-Mehedinți

Reţinusem acest amănunt şi eram dornic să-i aflu numele, originea şi caracteristicile a ceea ce credeam că e jocul cel mai popular la Moscova, când administratorul hotelului unde locuiam ne-a lămurit: biluţele acelea colorate, asemeni numărătoarelor pe care copiii învăţau să socotească la şcoală, sunt calulatoarele folosite de sovietici. Această constatare era cu atât mai surprinzătoare cu cât în nişte broşuri oficiale care se împărţeau la festival se spunea că Uniunea Sovietică are 17 tipuri diferite de calculatoare electronice. Le are, dar nu le produce pe scară industrială. Explicaţia aceea trebuia să-mi deschidă ochii în privinţa dramaticelor contraste ale unei ţări unde muncitorii locuiesc îngrămădiţi într-o cameră şi au dreptul să cumpere numai două haine pe an, în vreme ce savurează satisfacţia de a afla că un proiectil sovietic a ajuns pe lună.

Explicaţia pare să fie aceea că, în patruzeci de ani de revoluţie, Uniunea Soviectică s-a hotărât să-şi dedice toate eforturile, toată capacitatea de muncă, dezvoltării industriei grele, fără să acorde mai mare atenţie articolelor de consum. Se înţelege aşadar că au fost primii care au lansat pe piaţa navigaţiei aeriene intenaţionale avionul cel mai mare din lume, în vreme ce populaţia avea probleme cu încălţămintea. Sovieticii care se străduiau să ne facă să înţelegem toate astea puneau un accent deosebit pe faptul că programul acela de industrializare la scară mare suferise un accident colosal: războiul. Când nemţii au invadat Uniunea Sovietică, procesul de industrializare ajunsese la apogeu în Ucraina. Pe acolo au intrat naziştii. În timp ce soldaţii se luptau pentru a opri invazia, populaţia civilă, în una din marile mobilizări ale istoriei, a demontat piesă cu piesă sistemul industrial din Ucraina. Fabrici întregi au fost transportate în Siberia, marea curte din spatele lumii, unde au fost montate în grabă şi puse în funcţiune la capacitate maximă. Sovieticii cred că mutarea aceea spectaculoasă a întârziat cu zece ani industrializarea.

Nu încape îndoială că efortul naţional impus de această uriaşă aventură a speciei uma-ne a trebuit să fie plătit de o singură generaţie, mai întâi în zilele revoluţiei, apoi în război şi, în cele din urmă, în procesul de reconstrucţie. Aceasta este una dintre acuzaţiile cele mai dure împotriva lui Stalin, considerat un cârmuitor nemilos, fără sensibilitate umană, care a sacrificat o generaţie întreagă în construirea în mare grabă a socialismului. Pentru a nu lăsa ca propaganda occidentală să ajungă la urechile compatrioţilor, a încuiat pe dinăuntru porţile ţării, a forţat procesul şi a obţinut un salt istoric poate fără precedent. Noile generaţii, care încep fără nicio îndoială se maturizeze cu un sentiment de revoltă, pot acum să-şi permită luxul să protesteze pentru pantofii lor.

Izolarea absolută în care Stalin a ţinut naţiunea este cauza cea mai frecventă pentru care sovieticii, fără s-o ştie, par ridicoli în faţa occidentalilor. În vizita noastră la un colhoz am fost puşi în situaţia de a petrece un moment neplăcut provocat de orgoliul naţional sovietic. Ne-au transportat pe o şosea trepidantă, prin nişte sate împodobite cu steaguri unde copiii se adunau cântând la trecerea autorbuzului şi ne aruncau pe fereastră cărţi poştale cu adresele lor scrise în toate limbile occidentale. La 120 de kilometri de Moscova se afla colhozul, o enormă feudă a statului, înconjurată de sate amărâte, cu uliţe înglodate şi căsuţe în culori vii. Administratorul, un soi de senior feudal socialist, chel cu desăvârşire şi cu un ochi fără vedere, acoperit cu un plasture precum piraţii din filme, ne-a vorbit ceasuri întregi despre producţia masivă a culturilor. Interpretul s-a limitat, aproape exclusiv, să ne traducă cifre astronomice. După un prânz în aer liber, în cursul căruia un cor de şcolari ne-a însoţit mâncarea cu cântece vechi, ne-au dus să vedem instalaţiile automate de muls. O femeie foarte grasă, debordând de sănătate, părea gata să ne arate mulgătoarea hidraulică pe care cei din colhoz o considerau drept ultimul succes în procesul tehnicizării industriei laptelui. Era, nici mai mult nici mai puţin, un tub de cauciuc de irigator conectat la un recipient cu robinet. Tubul avea un dispozitiv de aspirare care funcţiona conectat la un capăt la mamelonul vacii şi la celălalt la robinet. E de-ajuns să deschizi robinetul pentru ca forţa apei să execute operaţiunea pe care în Evul Mediu o făceau mulgătorii. Toate astea, fireşte, în teorie. În practică, acela a fost unul din momentele cele mai stânjenitoare ale vizitei. Experta în mulgătoarele automate care deborda de sănătate n-a izbutit să fixeze dispozitivul pe mamelon, după ce s-a tot străduit un sfert de oră, schimbând aparatul şi schimbând poziţia vacii şi schimbând, în cele din urmă, vaca. Şi când, în sfârşit, şi-a atins scopul, toţi eram dispuşi să aplaudăm fără răutate, bucurându-ne sincer că ieşiserăm victorioşi din impas.

Un delegat american, exagerând oarecum, dar destul de întemeiat în fond, i-a povestit administratorului că în Statele Unite pun vaca într-o parte şi pe cealaltă iese laptele pasteurizat şi chiar şi untul în cutii. Foarte politicos, administratorul şi-a manifestat admiraţia, dar cu o expresie ce arăta că nu înghiţise povestea. Mai târziu ne-a mărturisit că, în realitate, era sigur că, înainte de mulgătoarea hidraulică a sovieticilor, specia umană nu născocise un sistem me-canic de extagere a laptelui de la vaci.

Un profesor de la Universitatea din Moscova, care fusese de mai multe ori în Franţa, ne comenta că, în general, muncitorii sovietici sunt convinşi că inventaseră multe lucruri care în occident funcţionează de ani de zile. Vechiul banc american că sovieticii îşi atribuie inventarea celor mai simple lucruri, de la furculiţă până la telefon, îşi are în realitate explicaţia. În vreme ce civilizaţia occidentală îşi făcea drum prin secolul XX, cu progrese spectaculoase ale tehnicii, sovieticii încercau să-şi rezolve singuri problemele elementare, cu uşile închise. Dacă vreodată un turist occidental se pomeneşte la Moscova cu un băiat nervos şi ciufulit care spune că e inventatorul frigiderului, nu trebuie să-l ia drept mincinos sau nebun: foarte probabil băiatul acela a inventat într-adevăr frigiderul la el acasă, mult timp după ce era un articol de uz curent în occident.

Realitatea Uniunii Sovietice poate fi înţeleasă mai bine când se descoperă că progresul s-a dezvoltat în sens invers. Preocuparea primordială a guvernanţilor revoluţionari a fost să dea de mâncare poporului. Trebuie să credem, cu aceeaşi bună credinţă cu care am crezut lucrurile defavorabile, că în Uniunea Sovietică nu există foamete şi nici şomaj. Dimpotrivă, lipsa forţei de muncă e un fel de obsesie naţională. Agenţia de cercetare a muncii, recent creată, are sarcina de a stabili ştiinţific cât costă munca unui om. Într-o conferinţă de presă pe care am avut-o cu şefii acestui departament al Ministerului Muncii, ni s-a spus că unii administratori de fabrici câştigau mai puţin decât anumiţi muncitori specializaţi, nu numai fiindcă investeau o cantitate mai mică de forţă de muncă, ci şi pentru că aveau o răspundere mai mică. Eu am întrebat de ce în Uniunea Sovietică femeile se spetesc muncind la şosele şi căi ferate, umăr la umăr cu bărba-ţii, şi dacă asta e bine din punctul de vedere al socialismului. Răspunsul a fost categoric: feme-ile fac munci grele deoarece există o dramatică lipsă de mână de lucru şi ţara se află de la răz-boi încoace într-un fel de stare de urgenţă. Directorul departamentului a subliniat faptul că, în privinţa muncii fizice cel puţin, trebuie recunoscut că există o enormă diferenţă între bărbat şi femeie; a spus că, potrivit cercetărilor lui, femeile au un randament mai bun în muncile care cer răbdare şi atenţie, şi a asigurat că zilnic în Uniunea Sovietică tot mai puţine femei se spetesc cu munci grele. A insistat foarte serios că una dintre cele mai mari preocupări ale departamentului său este să rezolve această problemă.

Astfel, în timp ce femeile lucrează la şosele, s-a dezvoltat o industrie importantă care a făcut din Uniunea Sovietică în patruzeci de ani una din cele două mari puteri ale lumii, dar a fost neglijată producţia de articole de consum. Când sovieticii au dezvăluit că au arme ter-monucleare, cine ar fi văzut vitrinele puţine din Moscova n-ar fi putut să creadă aşa ceva. Dar trebuia să creadă tocmai pentru asta: armele termonucleare sovietice, proiectilele lor spaţiale, agricultura lor mecanizată, fabuloasele lor instalaţii trasformatoare şi posibiliatea titanică de a preface deşerturile în câmpuri de cultură, sunt rezultatul a patruzeci de ani de încălţăminte ordinară, de îmbrăcăminte prost croită; aproape o jumătate de secol de cea mai cruntă aus-teritate. Procesul de dezvoltare inversă a pricinuit câteva dezechilibre care îi fac pe americani să se prăpădească de râs. De pildă, puternicul TU-1904, considerat drept o capodoperă a ingi-neriei aeronautice, căruia nu i s-a dat permisiunea să aterizeze pe aeroportul din Londra pentru că psihiatrii englezi au decretat că ar putea provoca tulburări psihologice oamenilor din veci-nătate, şi care are serviciu telefonic între diferitele lui etaje, este însă dotat cu cele mai primiti- ve veceuri cu lanţ. Şi alt exemplu: un delegat suedez, care se tratase de o eczemă persistentă cu cei mai cunoscuţi specialişti de la el din ţară, a profitat de călătoria la Moscova pentru a vorbi de cazul lui medicului de gardă cel mai apropiat de delegaţia lui. Medicul i-a precris o pomadă care a făcut să-i dispară în patru zile şi ultima urmă de eczemă, dar farmacistul care i-a dat-o a scos-o din borcan cu degetul şi a învelit-o într-o bucată de ziar. În materie de higienă, poate că episodul cel mai şocant a fost cel la care am asistat la întoarcerea de la colhoz, când ne-am oprit să bem o răcoritoare la un local în aer liber, în suburbiile Moscovei. Instinctul ne-a dus la serviciile sanitare. Era o platformă lungă de scânduri, cu o jumătate de duzină de găuri deasupra cărora o jumătate de duzină de cetăţeni respectabili făceau ce trebuiau să facă, pe vine, conversând cu însufleţire, într-o colectivizare a fiziologiei neprevăzută în doctrină.

Tineretul, care a ajuns la uzul raţiunii într-o ţară unde bazele erau puse, se revoltă împotriva contrastelor. La Universitate se desfăşoară dezbateri publice şi se aduce la cunoştinţa guvernului problema necesităţii ca Uniunea Sovietică să se incorporeze ritmului de confort occidental. Recent, fetele de la Institutul de Limbi din Moscova au stârnit un scandal ieşind pe străzi îmbrăcate după moda de la Paris, cu coadă de cal şi tocuri înalte. Se întâmplase ceva: vreun funcţionar neprevăzător autorizase Institutul de Limbi să primească reviste occidentale, care să le ajute pe fetele care doreau să ajungă interprete să se poată familiariza cu limbajul curent şi cu obiceiurile din occident. Măsura a dat rezultate. Însă fetele au profitat de reviste pentru a-şi croi ele însele rochiile şi a-şi moderniza pieptănătura. Văzându-le pe stradă, ca pre-tutindeni şi în toate timpurile, grăsanele matroane sovietice îşi duceau mâinile la cap, scan-dalizate, exclamând: “Tineretul nu mai are scăpare!”. Dar presiunea sistematică a acestor tineri are un mare rol în schimbările politicii sovietice. Când a murit la Paris creatorul de modă Christian Dior, tocmai primise din partea guvernului sovietic propunerea de a-şi lansa colecţiile la Moscova.

Ultima mea noapte în oraş avea să se termine tocmai cu un episod ce reflectă destul de grăitor spiritul acestui tineret. Pe buevardul Gorki, un băiat care nu avea mai mult de douăzeci şi cinci de ani m-a oprit ca să mă întrebe de ce naţionalitate sunt. Mi-a spus că îşi făcea o teză de licenţă despre poezia universală pentru copii. Voia date din Columbia. I-am vorbit de Rafael Pombo, şi el m-a intrerupt, îmbujorându-se ofensat: “Bineînţeles, am toate datele despre Rafael Pombo”. La o bere, a recitat până la miezul nopţii, cu un accent pronunţat dar cu admirabilă fluiditate, o antologie latinoamericană de poezie pentru copii.

După patruzeci şi opt de ore, Moscova revenise la viaţa ei normală. Aceleaşi mulţimi compacte, aceleaşi vitrine pline de praf şi aceeaşi coadă de doi kilometri în faţa mausoleului din Piaţa Roşie s-au perindat ca o viziune din altă epocă pe fereastra autobuzului care ne-a dus la gară. La frontieră, un interpret voluminos, care părea frate geamăn cu Charles Laughton, s-a urcat anevoie în vagon. “Am venit să vă cer scuze”, ne-a spus. “De ce?”, l-am întrebat. “Pentru că nimeni n-a venit să vă aducă flori”. Aproape cu lacrimi în ochi, ne-a explicat că e res-ponsabilul cu organizarea ceremoniei de plecare a delegaţilor la fontieră. În dimineaţa aceea, crezând că trecuseră toţi, a dat ordin la telefon să nu se mai trimită flori în gară, şi copiii care cântau imnuri la trecerea trenurilor să se întoarcă la şcoală.


Traducere literară de Tudora Șandru-Mehedinți

Lasă un răspuns