Cum să traduci o carte despre poezie*

0
634

Despre cum am ajuns să traduc cartea best-seller a lui Edward Hirsch How to Read a Poem and Fall in Love with Poetry am scris în numărul de vară 2015 al revistei „Dacia Literară”. Reluând povestea pe scurt, am tradus cartea în urma unei întâlniri absolut memorabile, pentru mine crucială, cu autorul ei în cadrul festivalului FILIT din octombrie 2014.

Dana Bădulescu
Dana Bădulescu

Iaşul toamna, mai ales în octombrie, este un spaţiu-timp al poeziei. FILIT-ul făcea oraşul să respire poezie, proză şi teatru, de fapt toate artele, prin nervurile fiecărei frunze. În cele câteva zile din octombrie cât a durat festivalul, oraşul s-a transformat magic într-o zonă populată de scriitori, critici, traducători şi iubitori de literatură din toată lumea, un LITERATUROPOLIS.  Aveam senzaţia pregnantă că toată lumea se mişca într-un spaţiu efectiv transfigurat: oamenii zâmbeau circulând preocupaţi pe străzile care-i duceau spre diversele puncte din oraş în care aveau loc, în paralel, lecturi de poezie, întâlniri cu scriitori, lansări de carte, interviuri. Serile, magia se consuma sub reflectoarele Teatrului Naţional. Acolo, în ultima seară FILIT, au fost invitaţi Edward Hirsch şi Norman Manea – Poezia şi Proza. Înaintea serii aceleia, cei doi prieteni vorbiseră în faţa unui public restrâns în sala „Ferdinand” a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”. Cucerită iremediabil de verva lui Hirsch, îi propusesem timid traducerea, pe care urma să o fac împreună cu un coleg de Catedră, şi el poet, Radu Andriescu. Aveam cu mine ediţia bilingvă a cărţii de versuri Nocturnal Fire/Foc nocturn, pe care voiam să cer un autograf. Incredibil! – în timp ce vorbeam cu Norman Manea, am pierdut Focul din ochi şi când să i-l întind lui Hirsch, ia-l de unde nu-i! Revoltată, i-am spus că altcineva mi-a luat cartea de sub nas, iar el mi-a promis că-mi va da alta. Zis şi făcut! La încheierea serii FILIT, pe treptele teatrului, la lumina palidă a felinarelor, am primit autograful. Nu citisem How to Read a Poem, însă ştiam la ce să mă aştept după întâlnirile acelea…

Un drum iniţiatic

În aceeaşi toamnă m-am apucat de treabă, nerăbdătoare să cunosc prin traducere gândurile despre poezie ale unui poet cu care simţeam că rezonez. Cartea urma să apară la Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.

Ştiu, din experienţa pe care o am şi de la alţii, că numai rezonând se poate traduce cu adevărat. Ca şi alte întâlniri prin care destinul îşi face lucrarea, traducerea depinde de relaţia emoţională, intelectuală, spirituală pe care ajungi să o ai cu textul şi cu vocea din spatele textului. Traducând, aflam că aşa gândeşte Hirsch relaţia dintre cititor şi poezie. Pentru el, poezia este o întâlnire crucială prin care destinul lucrează asupra cititorului ei.

Metafora de la care porneşte Hirsch este aceea a mesajului din sticlă. Atunci când îşi lansează mesajul în lume prin poezie, poetul este asemenea unui navigator care îşi notează trăirile cele mai intime şi mai intense în ultimele clipe dinaintea unui naufragiu, pentru a se asigura că, într-un târziu, cineva le găseşte. Drumul sticlei, cu mesajul preţios pe care îl conţine, poate dura mult, dar până la urmă destinatarul este ales de destin. Mutatis mutandis, traducând, simţeam cum şi eu, cititoarea cărţii, fusesem aleasă de destin să o traduc. Trebuia, din nou, cu fiecare rând, la fiecare gând, să mi se întărească o convingere veche: traducerea este o scriere din nou a textului. Aşa cum scrierea lui fusese rezultatul unei serii de iniţieri în poezie, traducerea era un drum iniţiatic.

Aproape întotdeauna când vorbeşte despre impactul unui poem sau altul asupra sa, de la cele mai fragede vârste, Hirsch implică natura iniţiatică a poeziei. Pentru cel aflat de ea, întâlnirea este o cotitură: poemul îi arată drumul spre sine, îi iluminează cele mai profunde aspecte ale propriei fiinţe. Extrapolând, îmi dădeam seama că refac traseul iniţiatic într-o altă limbă, în timp ce toate experienţele lui Hirsch deveneau ale mele.

Cum să traduci ceva „dintre vorbire şi cântec”?

How to Read a Poem nu e o carte de, ci despre poezie. Cu atât mai mult! Nu e doar despre, ci chiar poezie! Nu e doar un poem, ci multe poeme, din multe literaturi, din vremuri vechi şi noi, cu sau fără rimă. Ce frumos spune Hirsch! „Poezia este o intonaţie, o evocare, iar poemul liric există undeva în regiunea – registrul – dintre vorbire şi cîntec. Cuvintele aşteaptă să fie vocalizate. Cei mai mari poeţi au recunoscut întotdeauna dimensiunile orale ale mediului lor. Pentru cea mai mare parte a istoriei omenirii, poezia a fost o artă orală. Ea reţine mereu vestigii ale acelei oralităţi. Scrisul nu este vorbire, ci inscripţie grafică, emblemă vizuală, un lanţ de semne pe o pagină. Cu toate acestea: „Am desluşit-o dintr-o gură de aer”, se lăuda W. B. Yeats într-un poem timpuriu. Aşa cum, într-adevăr, a şi făcut. Aşa cum face fiecare poet. La fel şi cititorul face sau reface poemul, dintr-o gură de aer, o suflare. Atunci cînd recit poemul, îl locuiesc din nou, iau cuvintele de pe pagină şi le pun în propria mea gură, în propriul meu trup. Eu devin cel care îl spune şi îi las muzica verbală să treacă prin mine, ca şi când poemul ar fi un portativ, iar eu instrumentalistul, interpretul ei. Îi las bătaia inimii să pulseze prin mine ca experienţă întrupată, ca experienţă încrustată în senzualitatea sunetelor.” Aici şi pulsul meu se precipită: recunosc în natura experienţei prin care poezia se transmite actul în sine al traducerii. Fără citiror, care este un interpret, poezia nu are nici timp şi nici spaţiu. Pentru a sălăşlui, are nevoie de cineva care să o respire aici şi acum. Traducătorul este cititorul în stare pură, cel (sau cea) prin care textul există în altă limbă.

Dacă citesc o carte [şi] întregul trup mi se răceşte atât de tare încât nici un foc nu mă poate încălzi, ştiu că aceea este poezie

Eram sigură că Emily i-a vorbit lui Hirsch. Emily a respirat doar poezie toată viaţa ei şi de aceea, pentru ea, fiecare întâlnire era o stare de şoc prin cutremurul emoţiei. Emily mă adusese şi pe mine în starea aceea. Ştiam mărturia, iar reacţia mea a fost mereu aceeaşi, fără nici o excepţie : scurtcircuit cerebral şi emoţional, urmat de alertă. O mai tradusesem, însă acum, în contextul cărţii lui Hirsch, mărturia lui Emily era străluminată. Poezia este contact, spune Hirsch, la fel ca şi traducerea, adaug eu. Traducerea este cea mai profundă modalitate de lectură şi de interpretare – o re-facere. După cum argumentează Hirsch, pornind de la apetitul devorator al lui Emily, orice lectură este o călătorie în afara timpului. Traducerea este şi ea o transportare în spaţiu şi în timp.

Limbile poemelor şi traducerea

Hirsch invocă remarca lui Edward Sapir: când îl citeşti pe Heine, ai senzaţia că întregul univers vorbeşte limba germană. Dacă limba sălăşluieşte în poem într-o astfel de stare de graţie, iar cântecul poemului, care este esenţa limbii, devine muzică planetară, ce şanse are poemul de a suna (măcar cumva) într-o altă limbă? Pe Hirsch îl cucereşte natura colocvială a englezei care face muzica poeziei americane de la Whitman şi până la William Carlos Williams şi Gwendolyn Brooks, oralitate pe care o numeşte „vitalitate lingvistică demotică”. Asemenea pulsaţie vitală a poemului, trăirea lui în limbă poate suna descurajant când vine vorba despre traducere. Într-adevăr, în multe locuri din carte comentariile pun sub lupă efectele fonice ale limbii engleze sau polisemia unor cuvinte din diverse poeme scrise în engleză. Vraja pe care o ţese comentariul critic în jurul poemului „Spellbound” al lui Emily Brontë m-a fascinat la fel cum l-a fascinat poemul pe Hirsch atunci când era copil. Urzeala critică îmi dezvăluie poemul ca formă condensată a epicului hipnotizant din Wuthering Heights. Citind, mi se clarifică ideea că în poem limba capătă rezistenţa şi strălucirea diamantului. Hirsch comentează asupra senzaţiei de mişcare fără ieşire, sporită de repetarea sunetelor: aliteraţia vs în „vuiesc vânturi”, asonanţa din”coldly blow.” Sunetele mimează fenomenele naturale, iar consonanţa lor emfatică are rolul de a ţine strânsă urzeala versului, evocând în acelaşi timp efecte străvechi celtice, forţe ancestrale ale limbii.

Tocmai aici e provocarea! Traducerea transferă muzica dintr-o limbă în alta, găsind alte combinaţii de sunete pentru aceleaşi efecte. Traducerea este membrana poroasă prin care muzica unei limbi pătrunde în spaţiul altei limbi. La fel de incitante sunt şi numeroasele pasaje din carte în care se comentează efectele scurtcircuitante ale poemelor în traducere: traducerea liberă a lui Christopher Smart din Ars poetica lui Horaţiu, poemul „Il Pleut” al lui Apollinaire în traducerea liniară a lui Roger Shattuck, unde comentariul devine un act de translaţie care surprinde subtilitatea alcătuirii unei unităţi ritmice a sensului prin corelarea formei grafice şi a muzicii verbale în franceză. Atunci când se opreşte asupra poemului în proză al lui Baudelaire „A une heure du matin”, Hirsch virează din nou elegant între originalul în franceză şi traducerea în engleză.  Alteori, aşa cum se întâmplă atunci când vorbeşte despre impactul emoţional puternic al unui pasaj din Iliada, textul este o adaptare liberă a lui Christopher Logue a Cărţilor XVI-XIX. Aici comentariul se axează asupra adaptării ca traducere, care dă forţă textului în limba ţintă: „Traducǎtorul foloseşte vocea directoare a comenzii, care dǎ scenei un aer dramatic şi chiar cinematic – putem vedea ce se întâmplǎ – dar în acelaşi timp creeazǎ senzaţia unei forţe enorme care îl copleşeşte pe Ahile. Logue loveşte monosilabele englezeşti aici şi obţine un efect extraordinar din împunsǎturile frazelor scurte. Ordinul este atât de direct, limba atât de aprigǎ şi inevitabilǎ încât nu poţi decât sǎ priveşti cu oroare fascinatǎ cum Ahile se azvârle la pǎmânt, mai întâi în poziţie de rugǎciune, care nu îl poate ajuta, iar apoi, încǎ şi mai abject, în patru labe, ca un animal”. Oricând se opreşte asupra poemelor în traducere, Hirsch este atent la efecte. Poemul israelianului Yehuda Amichai “A Pity. We Were Such a Good Invention” este citat „în versiunea englezească plină de vervă a lui Assia Gutmann”, iar “L’amoureuse” a lui Paul Éluard „în traducerea splendidǎ a lui Samuel Beckett din francezǎ”. Alteori, traducerea este literală, cum se întâmplă în cazul Sonetului 31 al lui Guittone dÁrezzo, redat atât în italiană cât şi în engleză, iar comentariul pune în evidenţă incantaţia ritmului, rimele, alăturarea consoanelor şi a vocalelor în italiană.

Cartea lui Hirsch nu este doar despre poezie, nu doar poezie, ci în foarte multe locuri şi într-o foarte mare măsură, despre traducerea de poezie. Purtându-şi cititorii iniţiatic prin poezia lumii de la începuturi şi până în prezent, Hirsch celebrează nu doar poezia, în toate formele şi registrele ei, ci şi limbile în care se manifestă ea. Întregul univers vorbeşte nu doar în câte o limbă, ci în atâtea limbi în câte poezia călătoreşte prin traducere în timp şi spaţiu.

Notele traducătoarei şi modelul Borges

M-au fascinat întotdeauna notele de subsol. Aşa cum sugerează şi denumirea lor, notele de subsol sunt anexe a căror parcurgere poate părea – şi de multe ori este – opţională. Pe mine notele de subsol m-au obligat să le citesc şi să le corelez cu textul, de când mă ştiu. Am descoperit că adesea ele ascund informaţii absolut esenţiale, în orice caz foarte valoroase, precum minereul care conţine aur.

Pentru traducător, notele de subsol sunt un auxiliar important. Traducând cartea lui Hirsch, acolo am ales să indic traducerile (care îmi aparţin) în română ale unor texte care nu mai fuseseră traduse. Tot acolo am indicat şi titlurile traduse de alţii, precizând cu atenţie sursele. Atunci când se comentează procedee şi efecte prozodice, am menţinut în text observaţiile care se refereau la efectul în engleză, menţionând acest lucru în notele de subsol. Dacă efectele sau topica din limba română diferă sau dacă unele jocuri de sens se bazează pe omofonie în limba engleză, subsolul o menţionează. La fel, atunci când titlul unui poem tradus în română rămâne cel din limba engleză, aşa cum se întâmplă în cazul poemului „Do Not Go Gentle into That Good Night” al lui Dylan Thomas,  nota de subsol o indică. Acolo unde se face referire în text la sensul dublu al unui cuvânt în limba engleză, fără a se explica în ce constă, nota de subsol conţine explicaţia. Dacă în textul cărţii se citează versuri fără a li se menţiona provenienţa, nota de subsol nu conţine doar traducerea în limba română, ci indică şi poemul de unde provine citatul.

De foarte multe ori, notele de subsol implică demersuri de cercetare. Pe mine notele acelea mă motivează cel mai mult. Caut animată de o curiozitate febrilă aurul din minereu (de data asta din minereul textului propriu-zis) şi îl descopăr în toată strălucirea. Fiindcă mă atrag interferenţele artelor, atunci când am aflat că „Turnul singuratic” este o acuarelă pe care Samuel Palmer a refăcut-o de mai multe ori, ultima din ciclul Milton şi care face referire la versuri din poemul „Il Penseroso”, am simţit că mă aflu pe un pisc de unde privesc deluri unduitoare. Pornisem de la simpla menţionare în textul lui Hirsch a „turnului desenat de Palmer” şi ajunsesem la imaginea unui dialog între arte.

Pentru mine, modelul de autor aproape obsedat de sursele care îi hrănesc scrisul este Borges. De altfel, pentru Borges ideea de originalitate în literatură nu există – toţi scriitorii sunt, într-un fel sau altul, traducători sau adnotatori ai unor arhetipuri pre-existente. Borges şi-a conceput notele de subsol ca pe o parte integrantă a textelor. Chiar şi atunci când a pretins că notele ar fi ale editorului, ele sunt de fapt ale autorului. Pentru traducător, modelul Borges inspiră o rigoare creativă.

Interviul cu Hirsch

Fiindcă din 1999, când a fost publicată cartea prima oară, trecuseră cincisprezece ani, iar ceea ce se publica este o traducere a cărţii unui autor pe care chiar îl cunoscusem, am simţit nevoia ca în ediţia românească să apară, în afară de celelalte anexe, un interviu cu Edward Hirsch. Cu amabilitatea pe care i-o ştiam, Hirsch a răspuns prompt întrebărilor trimise prin e-mail.

Nu m-am putut abţine să nu strecor şi două întrebări pe care le tot răsucesc şi eu în minte, referitoare la traducere: „Sunt şi câştiguri în traducere, în afară de pierderi?” Am rezonat şi aici: Hirsch consideră că „unii traducători sunt atât de eficienţi, încât eventual recreează poemele într-o limbă-ţintă. Acela este un act uluitor. De asemenea este frapant câte poeme pot fi redate în traducere. Ceva se pierde, ceva care are legătură cu sunetul, dar există altceva care este tranfigurat – să-l numim spiritul poemului. Spiritul se traduce.”

Citit printre rânduri, răspunsul la întrebarea „cât de fertilizatoare poate fi traducerea?” ar putea sugera un rol de vioara a doua, dar fără ea cum ar mai suna concertul?  Hirsch spune: „Traducerea este una dintre cele mai necesare activităţi literare. Ar fi minunat dacă ar putea cineva să citească în toate limbile pământului, dar, la modul realist vorbind, acest lucru este pur şi simplu imposibil. Avem nevoie de traducere nu doar pentru a-i citi pe poeţii antici greci şi latini, ci şi pe poeţii Dinastiei T’ang, pe poeţii japonezi de haiku, textele antice sanscrite. Mi-aş dori să-l citesc pe Konstantinos Kavafis în greceşte, pe Attilia József în ungureşte, pe Zbigniew Herbert în polonă, pe Iosif Brodski în rusă, pe Nâzim Hikmet în turcă, pe Tomas Tranströmer în suedeză etc. Dar, până când voi învăţa toate limbile acelea, voi fi nevoit să mă bazez pe treaba bună pe care o fac traducătorii. Acela este singurul mod în care am acces la biblioteca universală.”


* O variantă a acestui text a fost prezentat la FILIT în anul 2014.

Lasă un răspuns