În zodia tratativelor
S-ar fi putut crede că, după atâtea secole de travaliu propriu-zis și asiduu în arta – sau… (so)arta – traducerii și de teoretizare despre atare captivantă întâmplare-derulare, nu s-ar mai ivi posibilitatea de „a trage” și alte fire ideatice interpretative în ariile respectivei fenomenologii care îi înlesnește lumii comunicarea (dar îi și sporește… desfătarea). Sau – de ce nu? – le ajută popoarelor-lumii să iasă din starea de insulă, spre a forma continente spirituale nu doar „coastă în coastă, hotar în hotar”, ci, bineînțeles, – continente… trans-oceanice, trans-continentale, trans-rasiale etc., la modul propriu și cel figurat, întru (con)sens. Ba chiar de a face din întreg globul pământesc un continent de intercomunicare cu sine însuși. [Am impresia că deja tenta tautologizării este aproape inevitabilă în suprasaturatul (de sine însuși?), ca entropie, act dialogic postmodern (…non-stop, 24 din 24!), ceea ce se (re)simte și în cele câteva fraze, pe care le-am încondeiat/ încomputerizat până aici. Iar noțiunea de entropie, care definește DEX-online(!) (da, da, deschideți: www.dexonilne.ro) mărimea fundamentală în teoria informației, ce indică cantitatea de sensuri, să zic așa, raportată la un element al mesajului transmis, – adică (măria sa) entropia – mie unuia îmi sună aproape religios – ca parohia, episcopia etc., și – cu pioasă – vă asigur – extindere de sensosubiectivitate – … ca euharistia, drept împărtășanie, din cuvânt și prin cuvânt, între limbi și popoare, între cărți și cetăți, spre pacea bunei înțelegeri și îmbogățiri mutuale cu minuni ale artei cuvintelor, zisă – beletristică, literatură.)
Însă iată că mereu surprinzătorul domn Umberto Eco multiplică grupurile gramaticale de trei puncte, ca posibilitate de extindere a discuțiilor asupra subiectului dat – traducerea –, formulând teze și, concomitent, antiteze memorabile care fortifică baza teoretică a metodelor de receptare și analiză a traducerii, ca artă, fenomenologie sau simplă, dar inevitabilă – deci, și inestimabilă – îndeletnicire umană. În prefața lucrării sale „Dire quasi la stessa cosa” – „A spune aproape același lucru” (aici nu ar merge, cred, sinonimul: aproximativ același…), celebrul literat italian spune că nu are intenția de a o da drept „carte despre teoria traducerii (îi lipsește o sistematizare corespunzătoare) din simplul motiv că infinitele probleme ale traductologiei rămân și de aici încolo deschise”. Este demnă de atenție această remarcă ce vine din partea unui scriitor și teoretician care s-a remarcat și ca un eminent traducător, italienizând lucrări ale unor autori de maximă dificultate, cum ar fi Raymond Queneau, Gérard Nerval…
Și iată prima formulă-concept surprinzătoare, (a)dusă în ariile diplomației ca atare (care, se spune, n-ar fi decât „arta compromisurilor”) – zice Eco că dragomania, alias – moderna traducere „este o procedură… care se întâmplă sub semnul tratativelor”. Cum să nu atragă atenția un astfel de cvasi-adagiu, hai să zic, scos din sfera banalizării sale în această lume – aproape – a noastră care, sub toate aspectele, pare a fi anume una a interminabilelor, omniprezentelor tratative?! Iar stringenta necesitate a tratativelor învederează anume dovada diversității de opinie. În diplomație și nu numai. (Ca să rămânem în sfera a ceea ce se poate fructifica eficace și făcând abstracție de cealaltă parte a stării de fapt – tratative de dragul tratativelor, din cauza încăpățânării, cinismului – politic rusesc, spre exemplu, – obscurantismului etc.) Iar inevitabilitatea „tratativelor”, adică și a înaltei diplomații, ca element inclus, în arta traducerii este „dictată” de caracterul specific al unor sau altor limbi care trebuie nu pur și simplu să (inter)comunice, ci să și păstreze (menajeze) cel mai înalt, mai subtil nivel de comunicare – artistic, literar, filosofic. [Vai, ce mai probleme au traducătorii de filosofie!… Nu o singură dată, „coincidențele” și divergențele – astea, fără a fi luate între ghilimele – se amestecă într-un fel de „aproximație” ineluctabilă, (…neapărată), de ușoară sau ceva mai gravă resemnare – de moment, pentru că alți filosofi-traducători nu renunță: revin la textele „blestemate”, ale antichității sau modernității, patricienilor, patristicienilor sau avangardiștilor, testamentelor vechi, noi sau postmoderne etc., împănate de sensuri, subsensuri sau suprasensuri… zenital-infernale; adică, și ca niște… furnale ale zenital-nadiralelor sensuri atât de necesare comunicării umane profund-superioare, mereu captivante, atractive și dulce-chinuitoare, ca enigma Sfinxului!… Plus mereu imprevizibilele… – dreapta-stânga sensuri zig-zag-ate!]
În continuare (de dorință întru comunicare), Umberto Eco „insinuează” subtil-subtextual ideea conform căreia o prea mare râvnă întru minuțioasă teoretizare asupra metodelor și gradualităților – ca „doză de exactitate”, poate duce la jertfirea mai multor elemente importante în „procesul tratativelor”. Cu alte cuvinte, când traduci, spre exemplu, din Aristofan, trebuie să fii (cât mai mult)… ArTistofan, decât (…pardon) – teoreTician. Și aici îmi amintesc de traducerile lui Boris Pasternak din Verlaine, referitor la care exegeții, teoreticienii constatară că ele ar fi sensibil deosebite de original, dar tot unii din ei au emis fericita constatare conform căreia putem fi siguri că, dacă Verlaine ar fi scris în rusește, ar fi scris exact cum l-a tradus Pasternak. (Ura! Vivat concordia!) Adică, și în acest caz s-a ajuns la compromis. Pe calea tratativelor, pe cea a diplomației în literatură care, ca și diplomația propriu-zis(ă), ar fi de asemenea arta compromisurilor. (Iar o mare autoritate în domeniu, precum e Pasternak, cam impune și regulile jocului – cu accepțiile, decepțiile, constatările, doleanțele, resemnările și, deci, cu respectarea de către părți a anumitor dozaje în arta compromisurilor – adică, nu e obligatoriu să cedeze prea mult ambele părți; una – mai multișor, cealaltă – nu chiar atât etc. De, diplomație, politică, adică…)
Iar faptul că, la rândul său, Umberto Eco este poate cel mai tradus autor italian contemporan în multe, foarte multe limbi, nu de puține ori el însuși trebuie să se angajeze „în tratative” cu traducătorii săi francezi, englezi etc., despre care, de altfel, povestește, „cu cărțile pe masă”, – oferind exemple concrete, în aceeași carte (uite, nu poți să-i spui – studiu, exegeză anume din cauza sus-invocatului, deja, liberalism de bun simț, până la păciuirea… extraliterară, aproape, a autorului) – „Dire quasi la stessa cosa”.
Bineînțeles, expansiva noastră rudă italiană nu ar fi avut timp să ducă tratative cu toți dragomanii din lume, ce își pliaseră interesul pe romanele sale care – să amintim – au fost transpuse în peste 20 de limbi (mai) fiecare. Dar ideea tratativelor, reale sau virtuale, rămâne în picioare și merită a fi susținută anume cu argumentele, plastic formulate, de cel care a lansat-o – Eco: „Să admitem că teoria tinde spre puritate (nealterat), fără de care experiența poate să și se descurce, însă ar fi interesant să înțelegem în ce măsură și fără de ce încă s-ar putea descurca experiența. De unde și opinia că traducerea se bazează pe ceva asemănător tratativelor, deoarece acestea și constituie procesul de bază, în timpul căruia, pentru a ajunge la anumite rezultate, trebuie să se renunțe la altele posibile. În ultimă instanță, părțile trebuie să iasă din acest proces cu un sentiment de satisfacție reciproc(ă), ținând minte regula de aur conform căreia este imposibil să deții totul”. Astfel, prin această quasi la stessa cosa se generalizează și alte formule, cunoscute până la (de asemenea) memorabila – s-o recunoaștem și parcă ceva mai „proaspăta” – zicere a lui Eco tratative, în rezultatul cărora ambele părți se aleg cu aproape rezultatul scontat și nicidecum cu întregul. Acesta este pur și simplu imposibil, chiar când se traduc geniile înde ele. Chiar în cazul când ar traduce însuși îngerii! (Sau, meticuloși, – inginerii…) [Numai că, probabil, aceștia / aceia, îngerii, vorbesc o singură limbă și nu au nevoie de a se califica în dragomanie. De la un capăt la celălalt al(e) cerului – un singur cuvânt, înțeles tuturor! – Cuvântul care a fost la Începu, dar nu va fi și la… Sfârșit. Sfârșitul vizează omul, dar nu și Îngerul, căruia îi este asigurată veșnicia…] Acest aproape era / este prezent și în precedentele adagii referitoare la tema în cauză: că, chipurile, traducerea nu ar fi decât un sărut prin… sticlă; sau reversul unei cusături pe canava, țesături; sau că ar fi asemeni femeii-doamne: dacă e fidelă – nu e frumoasă, dacă e frumoasă – nu e fidelă etc. Altceva e cât poate fi de departe acest… aproape! Adică, în ce măsură datul aproape (quasi) permite depărtarea traducerii de original. Probabil, de acest lucru sunt preocupați iarăși meticuloșii (poate că și… tipicarii) teoreticieni pe care, fără a-i ignora, Eco pare, pur și simplu, a-i ocoli (nu-i exclus, de asemenea delicat, și… a-i fenta…), propunând propriile păreri / deducții. Astfel că dânsul pune în relație aproapele traducerii de original nu în sens juxtalinear, ci înalță fapta transferului de scris-sens dintr-o limbă în alta în spațiile diafanului, fineței de percepție (și… accepție!), vorbind deja de effetto del testo – efectul textului – (Cât de ușor pare a se traduce din italiană în română: effetto del testo = efectul textului… Dar înșelătoare iluzie!).
Efectul textului sau – micșorarea distanțelor
Prin urmare, ce ar însemna efetto del testo = efectul textului?
Pornind de la premisa că scrisul – să-l luăm în calcul, în primul rând, pe cel ce are (și) funcții / calități estetice, literare – poezia, proza, – „trebuie să producă același efect, pe care contase originalul”, spune Umberto Eco. Ar fi aici, implicit necesară, o sinteză atavico-izomorfă, să zic, când descendentul – traducerea presupune, prin sine, manifestarea particularităților pe care le avu al său (de, o ușoară întorsătură stilistică arhaizantă…) părinte-sorginte, dacă se poate numi (și) astfel originalul. Cu alte cuvinte, e o relație de sugestie-efect-impresie izomorfă, o legătură-corespondență de cât mai apropiată (identitatea ar fi, totuși, exclusă) afinitate de structură, atât sub aspect semantic, cât și sintactic, stilistic, fonetic (când e vorba de aliterații, apofonie, jocuri de cuvinte), iar în cazul poeziei – și de similitudini metrice, de construcție prozodică recognoscibilă în original și, poate, cel mai important efect – cel al ascendenței (și, concomitent… descendenței!) emoționale. Adică, celebrul cercetător italian se menține – pe acest segment teoretic – în raza echivalenței funcționale, utilizate de mulți exegeți ai artei traducerii.
Spre a se ajunge la reproducerea, dar, mai bine zis, – la crearea-recrearea stării de efect (scontat) este nevoie de un anume (Ar putea fi mai multe? Nu este exclus…) mod de interpretare a originalului. Și aici intervine – discret, chiar… misterios (dacă ne gândim că și traducerea are nevoie de talent, intuiție artistică, inspirație – lucruri rămase ca și… zeiești-ezoterice), – deci, intervine necesitatea de a depista dominantele matricei (intentio operis). Iar din cele deduse-mărturisite de Eco în continuare – pornind de la propria sa experiență de traducător – un tânăr aspirant la gloria de dragoman (cu toate actele și… aprecierile exegetice în regulă) poate afla că nu e obligator să fie extrem de rigid în receptarea trăsăturilor (unele dintre ele – chiar… dominante) pe care le învederează originalul, că ar putea fi mai relaxat, dar și mai inventiv în limba (și literatura) în care transferă o operă „străină” (o traducere meritorie face să cadă de la sine acest termen – „străină” – cu tot cu perechea-i de ghilimele: nu o singură dată, unele lucrări traduse au fost percepute, tratate ca… originale în limba în care au fost transplantate). Pentru că ce spune, instructiv, cu autoritate, Eco? – În translarea „Silviei” lui Nerval el s-a diferențiat de traducătorii precedenți, care considerau ca dominante aspectele sintactice și lexicale, în timp ce Eco „pedalează” pe componenta metrico-ritmică, mărturisind că, în mai multe cazuri, „eu am renunțat la convertibilitatea lexicală și sintactică, deoarece consideram că nivelul (planul) cu adevărat important era anume cel metric…. Nu m-a interesat prea mult traducerea juxtalineară a textului, mai curând tinzând să produc (invoc) aceeași impresie care, conform interpretării mele, textul ar fi vrut să o producă asupra cititorului”. Prin urmare, traducerea ca proces trebuie înțeleasă, înainte de toate, drept interpretare; abia după depistarea intențiilor de adâncime ale originalului se poate recurge la „tratative” ce privesc alte niveluri, planuri, aspecte etc. Astfel, în scopul și măiestria traducerii intervine, iminent, legea compensației (dar numai după etapa de tratative), când se pune în balanță renunțarea la (din original) și câștigul a (în textul tradus). Cele mai dificile însă sunt, probabil, momentele în care pierderea nu mai poate fi compensată; e o pierdere… absolută, definitivă. Pentru că traducerea, ținând și ea de artă, cere jertfe, – nu? (Ca să amintim de un celebrissim adagiu.) Pe de altă parte, mie unuia mi se pare că arta tratativelor și arta renunțărilor – pentru a se ajunge la adevărata artă a traducerilor – țin de aceeași categorie (a creației, măiestriei) ca ars combinatoria – știința combinațiilor, scoasă din dialectica scolasticii târzii și adusă în imensa arie a sistemului formalizat de semne (texte!), în care se caută tipurile optime de relații între original și traducere. Nu, noțiunea de știință nu e străină domeniului, odată ce Umberto Eco, când se referă la – uneori – inevitabilele pierderi absolute, zice că trebuie să se recurgă la extrema ratio care „mărturisește despre înfrângere”. Dar – de ce nu? – și despre anumite victorii poate mărturisi această judecată în ultimă instanță.
Bineînțeles, „pierderea absolută” e numai a unui singur element din întregul (con)text al transferurilor semantice, emotive dintre original și derivat (am putea spune – subiectiv, desigur, – și astfel). În mare, rămâne a ne edifica în ce măsură în transmiterea „efectului textului” poate fi modificat (substituit, împuținat sau augmentat) denotatul. Eco subliniază că (și) în acest caz nu există legi imuabile. Fiecare traducător în parte caută propriile rezolvări de oricare ordin, pentru a(-și) atinge scopul, pe care-l consideră a fi ca atare: scop. Ar fi bine (sau, poate, foarte bine, însă nicidecum – ideal) ca pierderile să țină de fondul microsensurilor (Eco se referă, de fapt, la: macropropoziții), iar câștigurile – de macrosensuri (acestea putând fi de tipuri și niveluri diferite), ca tendință de micșorare a distanțelor culturale, caracteristice (în sensul derivat din: caracter) dintre original și traducere.
În finalitatea traducerii, ca tendință – respectată – de ansamblu, Eco pledează pentru onestitate, chiar cu riscul de a nu aduce… îmbunătățiri (posibile, tentante, de altfel) calității acesteia. Teoreticianul italian menționează că cititorului trebuie să i se lase posibilitatea de-a afla de scăderile, părțile slabe ale originalului care nu trebuie ameliorat, „ajutat” de a se înfățișa, adică, optimizat opticii noului său cititor – de altă limbă, al altei literaturi. Anume la acesta gândindu-se, la cititorul… „străin” care, de fapt, odată pus în fața unei opere sau alteia, originale sau traduse, e pur și simplu cititorul (implicit – și apreciatorul); așadar, un traducător prea grijuliu ar putea ceda ispitei de a… îmbunătăți textul-matrice, apelând la cosmetizări, dar și la explicații, la un fel de expunere în – spunere, să zic. Una din legități (nici pe departe cea de aur, totuși) ar trebui să pledeze pentru echilibrul dintre cerințele de fidelitate față de original și necesitățile de a face textul adus într-o altă albie lingvistică (dar – și psihologică) nu numai înțeles, ci și agreabil cititorului (nou, ca să nu-i mai zicem „străin”). E o sarcină deloc simplă, deoarece traducătorul este ținut mereu în șahul dihotomiei – de a se orienta la sursă sau la cititor. Și de această dată, un dragoman cu adevărat talentat, dar – obligatoriu – și inteligent recurge la (discreta, să zicem) metodă a alternanței – la un moment sau altul dându-i prioritate (neafișat, spuneam) unuia dintre cele două imperative, în cazurile fericite – sintetizându-le (…ajungând, parcă, la un fel de… tertium inclus).. Anume sinteza rezolvă, sub aspect artistic, estetic, diviziunile (spre a nu le permite să ajungă dezbin) arhaizare / modernizare și explicare / adaptare. Iar sinteza generală a procesului de traducere, ca rezultat final, – aceeași operă de artă (re)modelată într-o altă limbă – mie unuia mi se pare a avea o sinonimie, ușor metaforică, ce s-ar putea numi: micșorarea distanțelor.
