Cine pășește pe tărâmurile acestei limbi ale cărei origini nu sunt cunoscute cu adevărat, albaneza? Un adevărat mister, nu-i așa. Ca nici cei mai sofisticați filologi să nu-i descopere originile.
De curând, prin intermediul lui George Volceanov – un sufletist care, de cum descoperă un nou filon ce poate ajuta la descifrarea traducerii, nu ezită să ne îmbogățească colaborările și colaboratorii revistei noastre – am descoperit un traducător de poezie albaneză, ce ne oferă câteva mostre din sensibilitatea poporului de pe malul Mării Adriatice. El i-a pus mai înainte de-acum tradiționalele întrebări.
Ce semnificație au acești poeți în lista dumneavoastră de traduceri?
Sunt poeți cu texte de referință ale poeziei albaneze moderne. Pe unii dintre autori i-am studiat în lucrarea de doctorat (literatură comparată și universală, Universitatea București, 1998), anterior și ulterior scriind despre operele lor eseuri și studii în ambele limbi.
Pe o scară de la 1 la 10, ce grad de dificultate credeți ca au poeziile traduse ?
Pentru vorbitorii / scriitorii nativi de limbă albaneză – care cunosc bine limba română – cred că textele prezintă un grad de dificultate între 2 și 5. Pentru străinii buni cunoscători ai limbii albaneze, în unele cazuri gradul de dificultate, mai ales în privința specificului mesajului artistic, poate fi între 5 și 8.
Cu ce dificultăți v-ați confruntat în timpul traducerii? (puteți oferi câteva exemple concrete sau, la o adică, puteți răspunde că textul nu a prezentat niciun fel de dificultăți.)
Nu am întâmpinat dificultăți demne de semnalat.
PORADECI LASGUSH (1899-1987)
Moartea Nositului[1]
Înfocat vă spun… înfocat
În piept un mormânt mi-am săpat
Speranță să-i dau și să-i iau
Prin lacul meu îndurerat
Înot ca lotusul curat
Dar sufletul mi-e-nsângerat
Căci puii vin cu foame mare
Și iubitor le dau mâncare
Într-o oribilă iubire
Și-ncep, ah, sânul să mi-l sap
Deschid, ah, sânu-n lung și-n lat
Și-mi satur puii; mor împăcat
Atunci cu valuri și necaz
De dorul meu, iubitul lac
de parcă-i mare, dă talaz
El dă talaz ca un muribund
Spintecă apa sfâșiind
Până la sân, până la fund
Când sufletul mi-a petrecut
Îmi spune: vezi cât e de adânc
Ah, sânul meu ce te-a născut!
Înfocat vă spun… înfocat…
CAMAJ MARTIN (1927-1992)
Vârfuri în cer
Mi-au spus că noaptea acolo sus
picură scântei din flăcările divine
pe ochi și devii nemuritor
De trup mi s-a prins pământul și praful
de haine, și capul meu arde
peste două picături de făclii
Groaznica îndoială mă sfâșie:
acolo sus oare porumbei
sau corbi zdrențuiți se învârt?
Doamne al speranței, redă-mi credința
vindecării de toate relele mele
acolo sus…
MARKO JAMARBËR (1951-2006)
*
V-am iertat
pentru ziua-n care m-ați condamnat la moarte.
V-am iertat
pentru ora-n care am suferit nebunia.
V-am iertat
pentru minutul în care iubit-am minciuna.
Mă voi răzbuna pentru secunda-n care m-ați făcut
Dumnezeu.
MIGJENI (1911-1938)
Cântecele necântate
Adânc în mine dorm cântecele necântate
Nici chin, nici fericire nu le-au putut trezi
Adorm visând la zile mai binecuvântate
Când fără nicio teamă din pieptu-mi vor țâșni
Înfloresc adânc în mine cântecele necântate
Iar eu vulcanul sunt, în somn le tot ador
dar când va veni rândul, pe toate le voi scoate
într-o mie de culori ce nu mor.
Dar va veni pentru ele o zi de trezire?
Sau veacurile iar vor surâde haine?
Nu, Nu, căci libertatea – ca-un val de pornire
O simt din Soarele (alegoric) cum vine.
O, cântece-adormite, relicvele mele
Inimi străine încă n-ați putut străbate
Singur de voi mă bucur, copil lovit de rele
Eu – leagăn vechi al vostru, mormântul vostru, poate.
PODRIMJA ALI (1942-2012)
Moartea
Erai o bucată de gheață
Te puneam sub cap
când îmi ardea fruntea
Dar ani de-a rândul
Mi-ai furat Focul
M-ai trădat
Înfrigurează-te acum
sub flacăra ta albastră
închisă într-un țipăt omenesc
POJANAKU DHIMITËR (n. 1956)
Îmi cer un epitaf pentru mine însumi
De n-o voi putea prinde-n timpul vieții
pe năpârca –
faimă,
ca șoricica remușcărilor să nu-mi
distrugă mormântul,
Scrieți:
S-a dus înecat în strălucire.
SHKRELI AZEM (1938-1997)
Lacrimile munților
Cu pâine și sare-n mână
de fiece copac și stejar m-am rugat
pentru o palmă de umbră.
Păstor am fost
norii deasupra-mi au tras
printre stânci cu puștile ruginite.
Cu pâine și sare-n suflet
pe orice trunchi și stejar l-am invitat
la săracul meu prânz.
Păstor am fost
lacrimile munților în fiecare zi
au spălat obrajii mei.
Dați-mi înapoi lacrimile,
munților!
Dați-mi-le înapoi, și pentru fiecare lacrimă
vă voi dărui un cântec!
FREDERIK RRESHPJA (1940-2006)
Prag
Bocește cucul în muntele secat
Numărându‐mi zilele
Se duce pârâul în orbirea sa
Tremură stejarul bătrân de groază
Bocește cucul necazurile lumii
Dar pe mine iarna cuvântului mă așteaptă la poartă.
ILIR BELLIU (1970-2001)
Singurătate cu oameni
Nu fac rău
Să se obișnuiască cu aripile
să mugească precum flăcările…
Veșnică pomenire
srăbunicului de aer
cu dinți de aur.
Leoaica liniștită a plânsetului
stropește în absență
o singurătate plică cu oameni…
ARIAN LEKA (n. 1966)
XII
Obosesc, se sperie, se ascund cu toții.
Cerul în cer, omul în om
și se feresc de vânătoarea ochiului.
Corăbiile legate de sfoară,
se așează și iarăși cad ca mortul din mormânt.
Furtună. Bătălii prin schele.
În molurile clădite de marea însăși.
Dar marea în Martie pricepe
Nu-i ea regina. E cununa rămasă pe valuri.
Bestia sălbatică paște oase.
Trebuie să fie legată,
Închisă spre a se liniști în peștera ei.
Sinele se hrănește cu vise, cu aer întunecat, melci fără carcase.
În Martie marea se joacă.
Dar nu e copil.
ELINDA MARKU (n. 1969)
Și‐n paradis se‐ntâmplă să moară
Zburat‐au păsările, până la capătul
Cerului
Au întârziat un anotimp.
Când s‐au întors, le‐am întrebat:
Doar un antoimp departe e paradisul?
Ele au spus:
Acolo erau ocupați toți copacii
Unde ne puteam clădi cuiburi
Nu doar copacii erau ocupați.
Ne‐a rămas să ne facem
Un nou paradis aici
Și aici să trăim și după moarte.
AGOLLI DRITËRO (n. 1931)
În țara mea
În țara mea și în țara ta
Găuresc varza, pun creier în ea.
În țara mea și în țara ta
Unul se scarpină, pe altul îl mânca.
În țara mea și în țara ta
Ca o gogoașă Luna se prăjea.
În țara mea și în țara ta
Un cap nebun o țară înnebunea.
ARDITA JATRU (n. 1972)
Tăcut-am și eu, atât mi-a fost
Tăcut-am și eu, atât mi-a fost
Luni de miere nu vor fi în veci
Într-o seară de toamnă am fost ucisă
Și acum citesc alți poeți
Sunt fluvii ce-ncet se usucă
Și-apoi ți-amintești ce e viu
Sunt și fluvii cu valuri nebune
Ce ascund în adânc un sicriu
Crede-mă, prietenă, și nu povesti
O tristețe-mi picură-n suflet
Mi-am pierdut cuvântul, l-au furat
Nici să mor nu mai prind timp.
ARBEN DEDJA (n. 1964)
Bloc
Era singurul
în bloc
care n‐a izbutit să fure
nici măcar un sac de făină
din Rezerve
Spunea
că‐l doare spatele.
Nevasta
se uita strâmb la el.
Atunci
ieși chestiunea aia a bombelor
una dintre care
i‐a explodat în mâini.
MARIKLENA NIÇO (n. 1978)
Veni disperarea
Veni disperarea
și eu i-am zis: – cântă
niciodată nu sta tăcută
nu măcina, nu măcina, nu măcina
doar timpul macină oasele omului
tu cântă cum știi, cum poți
nu te-ngriji ca vorbele să aibă sens
nu te-ngriji ca muzica să atingă inima
grija-l disperă pe om mai mult decât tu
tu trebuie să te arăți mai adevărată decât
fericirea, nu trebuie să se prefacă sufletul
pe care l-ai străpuns în lung și-n lat și peste tot…
cântă, niciodată nu te simți rușinată
chiar dacă… tăcută
cântă!
