„Statutul” Traducătorului Literar

Răspunsuri / sugestii după vizionarea colocviului Fitralit din 29 septembrie 2016. [ VIDEO ]

Întrebările introductive formulate de Peter Sragher pentru înregistrarea colocviului, toate pertinente, nu au fost de fapt abordate decât parțial la întâlnire. Poate fiind prea multe, sau prea generale pentru colocviu. De pildă, cele legate de importanța traducerilor literare pentru cultura română și semnificația retroversiunilor pentru străinătate sunt evident retorice. Se pot scrie eseuri peste eseuri despre asta, fără vreun impact practic pentru statutul traducătorului literar. (Am salutat idea unei istorii a contribuțiilor făcute de traducerile literare pentru cultura română, am susținut-o și eu întru-un comentariu anterior).

Are traducătorul literar un statut în România pe măsura eforturilor sale? Răspusul simplu și evident este „NU”. Munca sa creatoare nu are respectul cuvenit (în România) nici din partea editorilor, nici din partea unor cititori (poate mai scuzabil, pentru că ei nu înțeleg efortul implicat), și nici chiar din partea unor intelectuali (de aici, și articolul meu “Traducerea Literară, Act de Creație” din numărul trecut al revistei).

Discuțiile de la întrunire nu au putut ascunde frustrarea evidentă a traducătorilor  care au dorit să ia cuvântul. M-am decis să ofer câteva comentarii generate de discuțiile pe care le-am urmărit:

1. Tema anunțată fiind “statutul traducătorului literar“ nu este de mirare că discuția a început cu statutul juridic. De fapt, termenul este ambiguu, pentru că un “statut” are în primul rând conotații legale. Dar statutul legal („statute” în engleză) al traducătorului este legat direct de „statutul” sau social în România! Adică de importanța și reputația activității sale (eng. „stature” și „status”), de percepția legată de munca sa, și de respectul comunității.
2. Traducătorul literar trebuie să aibă un statut separat la Ministerul Muncii, căci nu orice traducere este o traducere literară. El nu poate fi asimilat categoriei generale de ‘traducător’[1]
3. Inițiativa modificării statutului nu poate porni de la nicio facultate de limbi străine. Facultățile scot ‘filologi’ – adică absolvenți cu specialitate în limbi diverse, dar nu traducători literari[2]
4. Inițiativa trebuie dirijată de Uniunea Scriitorilor, iar Filiala trebuie să acționeze ca un Sindicat. Nu se plătesc cotizații anuale pentru calitatea de membru? Nu înseamnă asta, de fapt, apartenența la un grup special si specializat (?) căci nu orice traducător este admis în Uniune doar pentru că face ‘traduceri’! Nici în străinătate, asociațiile traducătorilor literari nu acceptă ca membru pe oricine face traduceri.
5. Plată neadecvata a unei traduceri literare nu se va schimba fără o acțiune de tip sindicalist, care să impună un statut juridic aparte. Nu este, desigur, admisibil (citește “corect”) ca traducerea unui  certificat de căsătorie, deces, act de naștere etc. pentru legalizare să coste în jur de 8 euro în România pentru un efort care folosește de obicei un formular standard, unde se schimbă doar câteva date personale. De fapt, birourile notariale care practică tarife identice pentru traduceri, urmează un model de standardizare a plătii traducătorilor care ar trebui impus si editurilor. Birourile de traduceri fac bani buni cu traducerea certificatelor, un tip de activitate care nu văd cum l-ar putea tenta pe traducătorul literar, indiferent cât de ‚bănoasă’ ar fi ea. Vă ofer și o vinietă personală transatlantică. [3]
6. Vreau să fie foarte clar că nu desconsider traducerile specializate.[4] Pentru ele este nevoie atât de cunoașterea normelor teoretice cât și a terminologiilor de specialitate din domeniul respectiv. Trebuie subliniat însă că definiția generică de la Ministerul Muncii acoperă mult mai bine activitatea traducătorului specializat, el fiind deci mai bine protejat (juridic) pentru instituirea unei recompense reglementate.[5]
7. Argumentul ‚nu ești traducător literar decât dacă trăiești din asta’ – (care se zice că ar fi fost invocat din partea unor parteneri străini) este nu doar greșit, ci este pur și simplu neadevărat, nu numai pentru România (unde nimeni nu poate trăi doar din plățile editurilor) ci și pentru străinătate. Sunt rare cazurile unui traducător care să primească o propunere de proiect din partea editurii (cu avans 1/3 și restul la depunerea manuscrisului), bani care să-i permită o vacanță de lucru, trăind confortabil și acoperindu-și cheltuielile curente. Traducatorii literari sunt, în covârșitoarea lor majoritate, din lumea academică și/sau a scriitorilor, ca și în România.[6]
8. Imensa majoritate a traducerilor literare în limba română au fost făcute întotdeauna de scriitori, poeți și universitari – nu la comandă, ci din inițiativă personală. Coșbuc nu a tradus Eneida și Odissea pentru că dorea să fie plătit, nici traducerile făcute de Eminescu, Caragiale, s.a.m.d., nu au fost la comanda vreunei edituri (invoc numele „celor mari” doar pentru argument). Credeti că Romulus Vulpescu, unul dintre cei mai mari traducători de poezie prozodică, la randul său poet, scriitor, traducător, editor și publicist, a făcut traduceri din Villon, Rabelais sau chiar din Brassens pentru contracte cu termen de predare?
9. Un ultim comentariu, dar nu de cea mai mică importantă : Atâta vreme cât traducatorii literari nu vor lupta pentru recunoașterea expertizei și talentului lor creator –neintegrabile termenului generic de ‚traducator’ – nu vor căpăta nici statutul social , adică respectul comunității, nici statutul juridic cuvenit.

Sunt neplăcut surprins să constat că la aproape trei săptămâni de la publicarea articolului “Traducerea literară, act de creatie” pe siteul Fitralit nu există nici o reacție/ susținere din partea colegilor mei. L-am scris tocmai pentru a susține ‚statutul’ lor împotriva mentalității revoltătoare – prezentă chiar și la unii ‚literați’ – cum că munca traducătorului e muncă de ‚meseriaș’. De ce m-aș zbate eu, de peste ocean, când nu caut niciun câștig personal, dacă nimeni nu vrea să ia atitudine? N-ar fi prima dată când am simțit că mă bat cu morile de vânt în România. Eu însă nu lupt, ca Don Quijote, cu adversari închipuiți, ci cu o moară care funcționează tembel. Nu pot să o repar de unul singur!

[1] La plecarea mea din țară în 1985, orice traducător era plătit doar dacă avea un certificat de traducător, obținut în urma unui examen, în care o jumătate de pagină din domeniul ales era tradusă cu dicționarul în față, din limba respectivă în limba română. Deși absolvent al facultății de limbi germanice, cu diplomă de specializare interpret-traducător (engleză-spaniolă), eu nu pot fi plătit nici azi pentru vreo traducere în limba română pentru că nu posed un astfel de document! Am tradus un certificat pentru o înscriere în registrele românești și mi s-a cerut să fie făcut de un traducător autorizat – eu nefiind „calificat” (corect, dpdv legal).
[2] Cei mai mulți dintre ei vor fi încadrați în posturi de ‘traducător’ la instituții sau întreprinderi, sau prestând muncă de traducere de acte, traduceri tehnice, interpretări pentru protocol de serviciu, însoțitori de delegații sau ghizi de tip ONT (sau echivalentul contemporan.) etc. Unii, destul de puțini, se vor aventura poate într-o traducere de eseuri sau de texte teoretice – dar ele nu reprezintă traduceri literare – chiar dacă sunt la un nivel net superior unei traduceri pentru legalizare.
[3] Am fost solicitat, acum vreo patru ani, în weekend, să traduc un document pentru transportarea unui sicriu din SUA către România. Era maximă urgență, nu găsiseră pe nimeni, mi s-a făcut și milă… Am căutat pe internet diverse formulare și formulări tipice, am petrecut vreo două ore pentru documentele de transport și pentru scrisoarea protocolară. A doua zi dimineață au venit cu mașina după traducere și mi-au lăsat un cec de $400! Acum vreo 10 ani, am tradus un certificat de naștere. Mi-a luat o oră să îl traduc după tipic, și să-l paginez, salvându-l apoi ca document Word. Am fost plătit cu $50. După vreo lună, altă solicitare, de același fel. Mi-a luat 5 minute să schimb datele și să-l imprim. $50 + poștă în 5 minute! Păi, nu credeți că m-am gândit (o clipă) să deschid un birou de ‘traduceri’?
[4] Am tradus, în România, și conferințe despre macarale, aparate de măsură, textile, simulatoare de zbor, economie, precum și lucrări științifice de specialitate. Am cules chiar câteva perle din materialele traduse de absolvenți de filologie unde, de exemplu, „interferența de unde” devenise „împletirea valurilor”, iar materialele flaușate, erau „textile care se pufeau”!
[5] Prețurile notariale sau legale pentru traduceri, plătite de 3-4 ori mai bine decât pagina literară, nu pot fi negociate de către client, și nimeni nu poate protesta! Plătești, că n-ai încotro.
[6] Unul din traducatorii americani validați pentru traduceri din română în engleză, Sean Cotter, este profesor universitar. Contractul stabilit pentru traducerea lui Nichita Stănescu sau a lui Mircea Cărtărescu încheiat cu ICR-ul nu i-ar fi permis să trăiască din onorariu. Modelul de plată / contract este însă unul care ar trebui adoptat pentru contractele editurilor românești cu traducătorul literar.