Despre statura traducătorului literar

Discuția despre traducerea literară este o permanență, cel puțin pentru noi, traducătorii literari angajați, dornici de a face mai mult decât traducerea literară, dornici de a înțelege cum se realizează acest proces complex, dornici să conștientizăm munca noastră, care nu este și nu poate deveni un automatism.

Așa că nu suntem mulțumiți doar cu satisfacția intelectuală, sufletească, pe care ne-o produce descoperirea unui text literar de o mare frumusețe, lucrul intens cu acel text literar, începând cu decriptarea și înțelegerea lui din limba-sursă, continuând cu descompunerea lui și apoi aplecându-ne asupra recompunerii lui în limba-țintă, realizând astfel, într-un proces complex, o traducere literară dintr-o limbă în alta. O bună parte dintre traducătorii de literatură suntem preocupați totodat[ de modul cum este percepută, descrisă, reflectată în Cetate munca noastră de-o viață – un proces care poate trece și prin starea de caznă, de disperare, de abandon, nu numai cea de înțelegere, satisfacție a găsirii unei soluții, chiar de revelație –, așa că ne interesează dacă ”existăm”, dar și cum existăm pentru cei care ne citesc sau măcar pentru specialiștii în domeniul literaturii. Care specialiști în domeniul în adevăratul sens al cuvântului se pot număra pe degetele unei mâini, având în vedere că marea majoritate a criticilor literari nici nu se apleacă asupra aprecierii sistematice și în cunoștință de cauză a traducerilor literare.

Pentru societatea românească este puțin cunoscut faptul că noi am început a exista, statuat și statutar, abia din luna mai 2013, când, pentru întâia oară, se introduce într-un document oficial, și anume Statutul Uniunii Scriitorilor din România, noțiunea de ”traduceri literare”, în formula: Filiala București – Traduceri Literare. Și aici trebuie să îi acordăm credit excelentului traducător literar Sorin Mărculescu, care a propus, insistat și a avut succes în introducerea acestei expresii care ne caracterizează munca în statutul breslei scriitoricești.

Astfel, se deosebește traducătorul de literatură de interpret, de traducătorul de conferințe, de traducătorul de film sau de documentare, de traducătorul unor texte tehnice și științifice sau de traducătorul unor texte notariale, etc. Este o distincție absolut necesară.

Din nefericire, trebuie să remarcăm că editurile românești arareori trec pe coperta romanului numele traducătorului literar – cum se înmplă în străinătate – , fără de care cartea nu ar fi putut exista. Din nefericire, la multe evenimente culturale în care se prezintă o carte de beletristică tradusă, pe afișele unor manifestări culturale, traducătorul literar este amintit în trecere, dacă este amintit cu totul. Din nefericire, în cadrul unor cronici literare, cel mai adesea traducătorul literar este cu totul trecut cu vederea, dacă nu cumva este amintit într-un plan secundar, ca un fel de accesoriu de care lumea poate, în mod paradoxal, oricând să se dispenseze. Abia unii scriitori-traducători literari – și aici l-am putea aminti în primul rând pe Radu Paraschivescu – acordă respectul cuvenit traducerii literare; el a și avut inițiativa unor ample cronici ale traducerii literare cu ani în urmă, în  vremea când mai degrabă era cunoscut ca traducător literar decât ca scriitor, un proiect care a încetat, din nefericire, după o vreme odată cu dispariția revistei.

Problematica și specificul traducerii literare nu sunt conștientizate de către intelectuali în genere decât în prea mică măsură, incidental, cu toate că numărul traducerilor literare apărute anual la noi în țară îl depășește cu mult pe cel al operelor orginale. Și acesta dacă vorbim numai de cărți, ce să mai spunem despre piese de teatru!

Nici o revistă de cultură de tradiție sau mai recentă din România nu are o cronică a traducerii literare, atât de necesară pentru înțelegerea procesului de traducere, dar și pentru a separa traducerile de calitate de cele care nu îndeplinesc criteriile unei traduceri literare, care să facă cinste originalului, ca să folosim un eufemism.

Putem vorbi de meseria de scriitor, care există odată cu promulgarea Legii nr.8 din 1996. Pe scriitori îi regăsim de asemenea în ”Clasificarea ocupațiilor din România”, la Grupa de bază 2641. Nu putem însă vorbi în adevăratul sens al cuvântului de meseria de ”traducător literar”, odată ce nu figurează în nomenclatorul ce cuprinde ”Clasificarea ocupațiilor din România”.

A face demersurile necesare pentru ca traducătorii literari să fie clasificați în cadrul ocupaților (în esență, o recunoaștere a unei realități) este unul din dezideratele breslei noastre, așa cum de mai multe ori a subliniat colega noastră Tatiana Segal, cel mai recent la dezbaterea din cadrul ”Colocviilor de Traduceri Literare 23” asupra Statutului traducătorului literar http://www.fitralit.ro/05-10-2016-video-colocviile-de-traduceri-literare-23-statutul-traducatorului-literar/ . Speranța era aceea că fiind cuprinși în nomenclatorul ocupațiilor, traducătorii literari vor obține o necesară validare cu efecte benefice în ceea ce privește nu numai vizibilitatea lor în societate, ci și remunerarea lor de către edituri, care nici pe departe nu corespunde eforturilor depuse de acești adevărați truditori pe tărâmul literar.

Cum îmi spunea și Irina Horea, când a fost la o întâlnire cu una din organizațiile internaționale ale traducătorilor literari în anii trecuți, aceasta nici nu ne privește pe noi, traducătorii literari din România, drept profesioniști ai meseriei lor, odată ce nu trăim exclusiv de pe urma acestei îndeletniciri.

Respectul pentru munca traducătorului literar, crearea unei staturi pe măsura muncii sale este unul dintre dezideratele noastre, unul din motivele pentru care ne-am înhămat la această muncă deloc ușoară – de a crea o revistă despre traducerea literară. Scopul acestei întreprinderi nu este numai mai buna cunoaștere a acestui meșteșug, o adevărată profesiune de credință, ci și de a-l așeza pe traducătorul literar pe locul care-l merită în cultura română, în societatea română: un loc de frunte.