Platforma Europeană pentru TRAducerea literară (PETRA)*

0
465

PETRA este un proiect care s-a născut la Bruxelles, din dorința de a pune schimbul și dialogul între culturi în perspectiva traducerii, care le-a mijlocit dintotdeauna, și de a identifica problemele cu care se confruntă traducătorii, în special cei de literatură, în vederea realizării unei cartografii a traducerii literare în Europa.

Contextul inițiativei

Marina Vazaca
Marina Vazaca

În 2007, Comisia europeană a creat un portofoliu special pentru multilingvism, Leonard Orban fiind primul responsabil al Uniunii europene pentru politica lingvistică, și care, în această calitate, a lansat programe de învățare a limbilor străine și a asigurat funcționarea efectivă a interpretariatului din instituțiile europene în 23 de limbi. Pe de altă parte, apelul Pentru o politică europeană în domeniul traducerii făcut în 2008 de mai mulți intelectuali europeni a fost urmat de intervenția expresă în acest sens a lui José Manuel Barroso, în 2009, cu prilejul conferinței Traducere literară și cultură, care s-a ținut la Comisia europeană.

Artizanii proiectului PETRA

Institutul Polonez al Cărții (Cracovia), Colocviul Literar (Berlin), Societatea Slovacă a Traducătorilor Literari (Bratislava) și Transeuropéennes (Paris) pe baza datelor furnizate de aproximativ cincizeci de organizații profesionale din treizeci de țări, dintre care unsprezece în calitate de parteneri asociați. Coordonarea proiectului a fost asigurată de Passa Porta – Casa internațională a literaturilor din Bruxelles.

Congresul PETRA, desfășurat la Bruxelles la începutul lui decembrie 2011 a avut drept bază de discuții datele referitoare la traducerea de literatură în Europa, centralizate organizatori – traducătorii și scriitorii Peter Bergsma (directorul Casei Traducătorilor din Olanda și coordonatorul rețelei europene a centrelor de traducători RECIT), Henri Bloemen (director asociat al Expertisecentrum Literair Vertalen din Anvers), Martin de Haan (președintele CEATL), Holger Fock (vicepreședintele CEATL), Andy Jelčić (traducător din Croația), Ghislaine Glasson Deschaumes (directoarea și fondatoarea revistei Transeuropéennes) și Bart Vonk (poet și traducător belgian, unul dintre inițiatorii proiectului PETRA) ­– și reunite în broșura Către o cartografie a traducerii literare în Europa, publicată în cele trei limbi ale congresului: franceză, engleză, germană.

Traducătorii din România au fost reprezentați de traducătoarea Irina Horea (pe atunci șefa secției de traducători a USR), Rodica Lascu-Pop, profesor la Universitatea Babeș-Bolyai și directoarea Centrului de Studii pentru Literatura belgiană de limbă franceză, și de traducătoarea Marina Vazaca.

SUBIECTUL DESZBATERILOR

Traducătorul, tehnician sau umanist ?

Dorința de a crea o infrastructură europeană pentru formarea traducătorilor de literatură s-a poticnit în polemica foarte îndreptățită iscată de înseși practicile actuale. În prezent, o viziune mai tehnicistă și mai specializată asupra traducerii se materializează în cursuri universitare specifice, încheiate cu acordarea unei diplome corespunzătoare, continuate și aprofundate apoi cu studii de master. Și în România, după 1990, s-au înființat secții de Traducători-Interpreți-Terminologi la Facultățile de Limbi și Literaturi Străine ale Universităților din București (la catedrele de franceză, engleză și germană) și din alte mari centre universitare. Dovadă de optimism și încredere în viitor, în condițiile în care, deocamdată, soarta acestor absolvenți pregătiți după „un plan și o programă armonizate cu cele ale unor instituții similare din Europa“ depinde de editori care nu le răsplătesc prestația înalt calificată nici măcar la nivelul supraviețuirii. Viziunii moderne de formare a traducătorilor i s-a opus cea tradițională, integratoare, corespunzătoare formării în cadrul studiilor complexe de filologie și lingvistică aplicată, fără de care „tehnica“, oricît de bine pusă la punct, va fi întotdeauna dezarmată în fața surprizelor de bogăție a textului literar. După cum, la fel de pertinent s-a observat că performanțele în traducerea literară depind și de o indispensabilă maturizare culturală și intelectuală.

S-a discutat de asemenea oportunitatea asimilării traducerii literare, în anumite situații, cu cercetarea științifică, precum și aceea a accesului traducătorilor profesioniști, necondiționat de un grad academic, la catedra universitară pentru a participa cu experiența proprie la formarea practică a traducătorilor de literatură.

Statutul economic și social precar al traducătorului de literatură

Două secțiuni ale congresului au abordat aceste chestiuni în mare măsură complementare.

Dacă prezența traducătorului nu trebuie să se simtă în textul tradus, dacă discreția este una din marile calități ale acestui neprețuit mijlocitor de sensuri, asta nu justifică neglijarea sa de către critica literară. Și totuși, așa cum a reieșit din discuții, pretutindeni în Europa, această temută instituție nu se arată interesată de realitatea în sine a textului tradus, iar cronica de carte nu este mai niciodată și o cronică a traducerii, ceea ce duce la ignorarea activității traducătorului, chiar și atunci cînd atinge performanța.

Cît privește condiția sa materială, deși nu s-a accentuat îndeajuns diferența esențială de statut între traducătorul de literatură din Occident, care este de cele mai multe ori un profesionist independent (adică trăiește din veniturile obținute de pe urma traducerilor), și cel din Estul Europei, pentru care traducerea este o activitate paralelă cu o altă profesie de bază, concluzia a fost că peste tot traducătorii o duc prost. Pentru Vestul Europei, situația ar fi următoarea: în Franța și țările nordice traducerile sînt cel mai bine plătite, dar tarifele rămînînd neschimbate din 1990, venitul traducătorilor se situează sub nivelul venitului mediu. Recordul negativ se înregistrează în Italia, Portugalia și Spania, unde traducătorii sînt de-a dreptul săraci. De aceea, Ministerul Culturii din Spania a publicat un Libro blanco de la traducción editorial, cu date foarte precise privind ponderea traducerilor în producția națională de carte (peste 50%), costurile de publicație, remunerația traducătorilor, din care reiese fără echivoc că editorii trăiesc de pe urma exploatării muncii traducătorilor (accesibil la adresa: http://www.ace-traductores.org/libro_blanco). Cît privește Europa de Est, reprezentanții traducătorilor de aici s-au străduit să atragă atenția asupra faptului că nivelul la care sînt plătiți aceștia, cu mult sub cel pe care Europa de Vest îl consideră nesatisfăcător, creează o situație care, dincolo de aspectul „local”, va îngreuna armonizarea doritei politici europene în domeniul traducerii.

Cartea și tableta electronică

Deși traducerea este de mult asimilată creației originale, iar statutul de creator al traducătorului este apărat atît la nivel național, cît și internațional (prin Federația Internațională a Traducătorilor), legile referitoare la dreptul de autor au numeroase lacune, una mai recentă fiind o consecință a răspîndirii din ce în ce mai largi a publicațiilor pe suport electronic. În 2009, CEATL a efectuat un studiu în domeniul drepturilor de autor pentru acest tip de publicații, ale cărui rezultate (publicate în 2010) au fost discutate în altă secțiune a congresului PETRA: s-a constatat, de pildă, că traducătorul, ca și autorul de multe ori, al unei opere publicate pe diverse suporturi electronice nu are nici un control asupra creației sale, iar dacă îl are, contractele cu editorii prevăd de cele mai multe ori explicit cedarea totală a drepturilor în aceste cazuri, dacă textul a apărut și în format „clasic“. De asemenea, rămîn de lămurit detalii legate de unele diferențe esențiale între drepturile unui scriitor și cele ale unui traducător, una din ele decurgînd din aceea că o operă literară se poate afla în sfera publică în termeni de drept de autor (în sensul strict al cuvîntului), dar nu și în termeni de drept de traducător (asimilat cu autorul în materie de drepturi intelctuale), situație insuficient sau deloc luată în seamă, deși folosirea unei traduceri ca sursă pentru o altă traducere este o practică pe cît de răspîndită, pe atît de rar mărturisită.

Traducerea valorii și valoarea traducerii

Discuțiile privind programele de finanțare a traducerii literare la nivel european s-au concentrat pe amendarea politicii, nesatisfăcătoare cultural și intelectual, care urmează aproape exclusiv logica cererii de piață, nesocotind valorile autentice, și încă și mai puțin efortul creator al traducătorului. De aceea, s-a argumentat pentru o bună politică a ofertei, care să formeze și să orienteze cererea mai eficient și mai temeinic decît, de pildă, practica foarte curentă de valorizare prin includerea în topuri asemănătoare celor din sport (top 10, sau 20 în

literatură, film etc.), sau prin acordarea de premii, care, fiind prea numeroase, nu mai reprezintă o garanție serioasă. Dorința editorilor de a traduce în timp record best-selleruri internaționale – unele de calitate îndoielnică –, doar pentru a fi în pas cu alții și pentru a obține profit maxim, duce și ea la restrîngerea ofertei din domeniul literaturii de calitate, după cum duce și la scăderea calității traducerii din cauza presiunii sub care este obligat să lucreze traducătorul. Au de suferit desigur și literaturile limbilor „mici“, pentru promovarea cărora este neapărat necesară o politică de subvenționare la nivel european, coroborată cu inițiative locale bine puse la punct, care, din fericire, nu lipsesc. După cum, fără subvenții serioase, la fel au de suferit marile texte ale patrimoniului universal, la a căror nemurire contribuie și retraducerea lor periodică.

Cît privește răsplătirea efortului concret al traducătorilor, participanții la congres i-au atras în mod special atenția reprezentantului Comisiei europene, care a intervenit la închiderea lucrărilor, că o șansă de îmbunătățire a situației materiale a acestei categorii de profesioniști ar fi condiționarea subvențiilor, care se îndreaptă exclusiv către editori, de raportarea sumei alocate traducerii; numai așa editorii ar fi constrînși să respecte punctul doi din Hexalogul (cele șase „porunci” ale fair-playului în traducere) publicat de CEATL, care prevede: „remunerația pentru traducerea unei opere va fi echitabilă, adică îi va permite traducătorului să trăiască decent și să ofere o traducere de bună calitate”.

RECOMANDĂRILE PETRA

petra_recomandari

Bogăția patrimoniului european ar trebui să fie profitabilă celor mulți. De aceea sînt esențiali traducătorii.

Androula Vassiliou – Comisar european pentru educație, cultură, multilingvism, tineret și sport – la deschiderea Congresului PETRA

Așa cum și-au propus de la început, organizatorii Congresului internațional al traducătorilor de literatură PETRA care a avut loc la Bruxelles în decembrie 2011 au formulat, pe baza discuțiilor pe secțiuni, o serie de recomandări, reunite în broșura Către noi condiții în favoarea traducerii literare în Europa, publicată în cele trei limbi ale congresului (franceză, engleză, germană).

Sinteza acestor recomandări, a fost făcută de scriitoarea și traducătoarea belgiană de expresie franceză Françoise Wuillmart, una dintre cele mai însuflețite și inteligente militante pentru schimbarea percepției asupra activității traducătorilor de literatură. Ceva din determinarea sa se regăsește în stilul acestei sinteze.

Din dorința „de a reflecta cu fidelitate, în spirit și în literă”, recomandările PETRA, Françoise Wuillmart le-a grupat în trei categorii:

Ambivalența situației traducătorului de literatură se află la originea revendicărilor privind reformarea statutului său, devenită inconturnabilă atît la nivel național, cît și european, pentru că pe de o parte, rolul său de mediator în cadrul interculturalității este evident, decurgînd din faptul că mobilitatea patrimoniului spiritual al umanității este încredințată lecturii sale atente și recreatoare; pe de altă parte, însăși esența întreprinderii sale este o sursă de neajunsuri, pentru că, deși co-autor al textului tradus, traducătorul trebuie să rămînă în umbră, să dispară, iar performanța lui va fi cu atît mai reușită cu cît va fi mai „invizibilă”. Este acesta un efect pervers, care face ca traducătorul să nu se bucure de recunoaștere, nici morală nici materială. Critica literară, prea puțin la curent cu specificul acestei munci, îl ignoră sau nu comentează decît nereușitele. Editorul, la rîndul său, îl consideră ca pe un balast financiar și, invocînd rațiuni economice, nu îl va plăti suficient, îi va impune un ritm foarte rapid de lucru și îi va oferi mai ales texte din categoria literaturii de consum. Prin urmare, traducătorul de literatură, desconsiderat, prost plătit și lipsit de răgazul necesar, va face rabat la calitate. De aceea, ar fi de dorit ca:

  • traducătorul să benficieze de aceeași vizibilitate ca și autorul, numele său să fie menționat ori de cîte ori este menționat și al autorului;
  • orice proiect de digitalizare să respecte legea dreptului de autor și în cazul traducătorilor;
  • să se acorde atenție formării de critici literari specializați în cronică de traduceri;
  • programele de burse și de susținere directă acordată traducătorului, ca o compensație pentru remunerația de bază, să fie încurajate la nivel național și european;
  • exemplele de bune practici în domeniul traducerii să fie popularizate pentru a se multiplica la nivel european; acest din urmă punct se poate realiza prin a) susținerea revendicărilor și acțiunilor asociațiilor de traducători, care în unele țări au reușit introducerea unor coduri de conduită pentru editori; b) stabilirea la nivel european a unui contract-tip ale cărui clauze vor respecta atît munca traducătorului, cît și a editorului; c) încurajarea inițiativelor, deja verificate, în domeniul creării unui context ideal de lucru – colegii, case ale traducătorilor, rezidențe care acordă profesioniștilor tihna necesară, imersiunea în mediul de origine al scriitorilor traduși, ocazia de a discuta cu omologii lor sau cu autori, precum și de a cerceta; d) multiplicarea acțiunilor destinate a sensibiliza publicul la complexitatea și importanța traducerii literare; e) multiplicarea premiilor pentru traducere, după modelul marilor premii literare destinate scriitorilor.

Formarea de calitate este legată de cele două componente ale actului creator – talentul, care este înnăscut, și priceperea, care se dobîndește. Această pricepere este rodul unor reflecții teoretice acumulate și al practicii bazate pe o tradiție artizanală. Teoria se învață, practica se transmite. Complexitatea procesului de traducere literară merită prin urmare să fie transmis în cadrul unei formări adecvate, pentru că, pînă acum, rare sînt cazurile cînd cele două dimenisuni, reflexivă și practică, se conjugă într-un proces de învățăre bine țintită.

Nu există pînă acum un consens, nici național, nici european despre o astfel de formare. De aceea, ar fi de dorit ca:

  • să se creeze la nivel european structuri de reflecție asupra organizării unei programe școlare specifice de traducere literară;
  • în cadrul acestor structuri să se inițieze o dezbatere de fond vizînd stabilirea unui consens asupra liniilor directoare ale unei astfel de programe (durată, organizarea și conținutul cursurilor);
  • programa să țină seama de necesitatea dobîndirii unor cunoștințe culturale și literare substanțiale; să asigure dezvoltarea nivelului de stăpînire a limbii în care se face traducerea (limba maternă); să dezvolte dimensiunea creativă și artizanală a activității prin asocierea unor profesioniști de înalt nivel din domeniu, care să asigure o parte substanțială a formației;
  • să fie susținute sau dezvoltate formele de învățămînt universitar axate pe traducere;
  • să fie încurajate și susținute formele de învățămînt neuniversitar existente și care au făcut dovada eficienței lor, precum și tipurile de formare continuă, care garantează perpetuarea calității;
  • să suscite interesul pentru toate aceste tipuri de formare, astfel ca efectivele de traducători, aflate în descreștere, să-și reînnoiască forțele.

Conținutul pieței traducerii reflectă preponderent poziția editorilor, care își impun alegerile în funcție de interese economice, astfel că în privința limbilor traduse principiul reciprocității este inexistent, literaturile limbilor de mică circulație avînd cel mai mult de suferit; iar în privința alegerii operelor literare, asistăm la emergența pe scară internațională a culturii best-sellerului, în detrimentul operelor de calitate.  De aceea, ar fi de dorit:

  • să fie identificate și popularizate la nivel european operele de calitate încă netraduse sau care trebuie retraduse, pe baza unor exemple de bune practici aplicate deja de unele țări;
  • să se stimuleze interesul pentru culturile mai puțin cunoscute și să se încurajeze învățarea limbilor de mică circulație pentru a se evita recursul la traduceri intermediare.

În concluzie, se spune în sinteza datorată lui Françoise Wuillmart, rezolvarea  acestor revendicări justificate va conduce la îmbunătățirea statutului principalilor actori ai interculturalității și, implicit, va contribui la promovarea noțiunii de calitate în cunoașterea reciprocă a culturilor.


  • Acest articol a apărut, într-o formă puțin diferită, în revista „România literară“ la începutul anului 2012. Am rugat-o pe Marina Vazaca – care a fost unul dintre invitații speciali ai „Colocviilor de Traduceri Literare – Statutul traducătorului literar“ din luna septembrie 2016, organizat la „Biblioteca Metropolitană București“ – să ne furnizeze și pentru revistă acest material deosebit de important, pe care l-a prelucrat parțial, pentru a vedea cum este văzut traducătorul literar la nivel european.

Lasă un răspuns