„Traducțiunile sunt o literatură”

, and |februarie 28, 2018|Editorial, Nr. 28, Revista de Traduceri Literare

Un dialog între Dan C. Mihăilescu și Radu Paraschivescu – 21 februarie 2018

Peter Sragher, Președinte Filiala București – Traduceri literare a USR

Peter Sragher, Președinte Filiala București – Traduceri literare a USR

Așa a început o discuție foarte vie, antrenantă, la Librăria Humanitas Cișmigiu, între două vedete ale Editurii Humanitas, numiții Dan C. Mihăilescu și Radu Paraschivescu, discuție care a fost, cu siguranță, purtată nu o singură dată în particular de cei doi – unul traducător de forță, dar și deosebit de productiv prozator și subtil comentator de fotbal, celălalt un lector înrăit, amator până în măduva oaselor de traduceri, rafinat critic literar, amândoi animați de un umor și o ironie speciale: la Dan C. Mihăilescu provenind dintr-o largă cultură, care „vede” absurdul mediocrității, frumusețea operei de artă și le „respiră” într-o abracadabrantă Weltliteratur de școală veche, cu o știință aprofundată, dar brodată pe nuanțe moderne, la rândul lui traducător încercat din limba franceză; la Radu Paraschivescu, dintr-un talent aparte al umorului de situație (în America, ar fi fost un excelent stand-up comedian), cu un simț al realității ieșit din comun, sesizând cea mai neînsemnată deturnare a limbii în spațiul public, gata să pareze orice provocare printr-o eschivă subtilă a limbii, învârtită pe toate nuanțele, cu o cunoaștere aparte nu numai prin lectură, ci și prin ceea ce o traducătoare literară numea „lectura aprofundată”, izvorâtă numai (și nu numai) din îndelungata practică a traducerii literare – în după-amieze încinse de idei. Acum, au pus însă la cale acest dialog, ce așază în prim-plan traducerea literară. Și prima întrebare pe care o pune, aproape retoric, Dan C. Mihăilescu este dacă ceea ce – cu aproape două sute de ani în urmă – afirma Mihail Kogălniceanu în privința traducerilor („Traducțiunile nu fac o literatură”) este valabil și astăzi, întrebare la care dă imediat răspunsul necesar: în acea vreme, respingerea traducerilor din alte limbi avea menirea să încurajeze mai degrabă literatura română din principate, unificarea prin limba comună a literaturii, înainte de unificarea politico-administrativă. Dând, așadar, răspuns propriei întrebări, criticul literar amintește de americanofobia din Franța, unde se respinge tendința de americanizare în toate domeniile, inclusiv prin traducerea excesivă de cărți mediocre, dar și tendința de a adopta în literatura franceză teme preluate de peste ocean. Dan C. Mihăilescu se lansează într-o adevărată filipică, plină de umor, la adresa lui Nicolae Breban, care se plânge că s-ar traduce excesiv de multă literatură, în detrimentul publicării autorilor români de pe pozițiile producătorului de literatură, care ar vedea o nedreptate în cantitatea prea mare de traduceri literare. Radu Paraschivescu a tradus până acum – la nici șaizeci de ani ai săi – circa o sută de titluri din beletristica străină, un adevărat record, iar fostul membru al filialei noastre arată care au fost autorii străini care i-au marcat existența de traducător: în primul rând, Salman Rushdie – într-o perioadă în care continua să fie valabilă fatwa ayatollahului iranian Khomeini care cerea ca autorul britanic să fie ucis – apoi, alți autori definitorii sunt Julian Barnes, Kazuo Ishiguro, William Golding, John Steinbeck sau Jonathan Coe. Într-un târziu, incitat de criticul literar și prietenul său, a recunoscut că o descoperire recentă, la fel ca și pentru europeni, dar, cu siguranță, abia din 2008 pentru spațiul românesc (tradus pentru prima oară – înainte de a primi Premiul Nobel – de sinologul Dinu Luca – vezi articolul din revista noastră https://www.fitralit.ro/30-09-2016-dinu-luca-la-sfarsitul-anilor-1990-descoperit-avangarda-chineza/ ), a fost lectura prozei chinezului Mo Yan, pentru definirea căreia scriitorul, umoristul și traducătorul literar n-a fost în stare să verbalizeze – cu talentul cu care ne-a obișnuit să-i definească pe autorii traduși de el însuși, gata să fie categorisiți cu ușurință într-o istorie a literaturii universale –, ci mai degrabă a făcut apel la limbajul deictic, exprimat prin interjecții, mimică și gestică; pentru întâia și singura oară blocat în verva sa de această proză, pe care, dacă i-ar citi mai multe dintre cărți, ar vedea că este greu de categorisit, de integrat, pentru că se schimbă de la un roman la altul.

Dan C. Mihăilescu © foto Peter Sragher

Dan C. Mihăilescu la dezbaterea desfășurată în mijlocul cărților la LIbrăria Humanitas-Cișmigiu © foto Peter Sragher

Dan C. Mihăilescu a ținut în continuare o adevărată pledoarie pentru integrarea evoluției literaturii noastre prin traduceri, lepădând de acum și explicit mantia dubiilor privind importanța traducerilor beletristice pentru români. A vorbit astfel despre descoperirea influenței lui Dostoievski pentru perioada 1880–1890 (receptat prin traduceri franceze); despre importanța traducerilor din Șolohov și John Dos Passos pentru perioada anilor 1950. Pentru perioada anilor 1960–1970, a subliniat importanța noului roman francez, apoi, în anii 1970–1980, a amintit de impactul traducerilor din Márquez, Llosa și Umberto Eco asupra literaturii române, dar și de impulsul creației poeților și prozatorilor din beat generation – cum ar fi Lawrence Ferlinghetti sau Jack Kerouac – asupra generației ’80 de la noi. „Fiecare generație de autori străini, departe de a ne descuraja, ne-a fertilizat literatura”, a spus Dan C. Mihăilescu, opunându-se unui curent naționalist, care ar dori „să ne închidă ferestrele spre străinătate”.

Radu Paraschivescu rescrie, după o sută optzeci de ani, spusele lui Kogălniceanu, când afirmă: „«Traducțiunile sunt o literatură.» Nu poți decupla o nație de traduceri. Nici pe vremea lui Ceaușescu n-a fost posibil.” Iar aici, aduce aminte de proiectele lui Mihai Șora, care a reînnodat, în anii 1950, tradiția colecției „Biblioteca pentru toți”, iar Romulus Munteanu a propus, începând cu sfârșitul anilor 1960, la Editura Univers, sute de titluri traduse din literatura universală, dar și importante studii de critică literară, cele două proiecte punând bazele și dând chip literaturii universale, respectiv fiind un material important pentru cercetarea și pentru critica literară din România.

Dan C. Mihăilescu reiterează importanța traducerilor pentru literatura română atunci când amintește cum Eminescu traducea din Kant, Maiorescu din Schopenhauer, Arghezi din Baudelaire și Villon, Ioan Alexandru din Pindar.

Radu Paraschivescu © foto Peter Sragher

Radu Paraschivescu la dezbaterea despre traducerea literară de la Librăria Humanitas-Cișmigiu © foto Peter Sragher

Revine însă la microfon Radu Paraschivescu și abordează eterna acuzație adusă – de unii – traducătorilor: traduttore tradittore. Cum poți oare transpune și aduce din limba-sursă în limba-țintă și spiritul, și forma, și tot ce înseamnă universul operei traduse?!? După cum se pune și întrebarea în ce măsură un traducător care este și scriitor (este chiar cazul vorbitorului în cauză) se poate feri să imprime autorului tradus propriul stil, să-l „facă al său”. Iată o serie de dileme pe care și le formulează însuși Radu Paraschivescu când începe o nouă traducere, dar și când scrie la un nou roman… El vine și cu o serie de definiții – multe, fiecare altfel – a ceea ce este un traducător de literatură, dintre care am reținut cu interes cea a scriitorului lusitan José Saramago: „Scriitorii fac literatura națională, traducătorii – literatura universală”. Mai apropiat de paradoxul mustos, de spiritul cultivat de Radu Paraschivescu însuși în creația proprie este însă Evgheni Evtușenko, care apreciază că: „Traducerea este ca o femeie: dacă e frumoasă, nu-i fidelă, dacă-i fidelă, nu-i frumoasă.” Iar aici, traducătorul și prozatorul deplânge inexistența unor exegeți ai traducerii literare, care să creeze o dreaptă scară a calității acestei meserii, căci aici vede mai multe probleme: în primul rând, trebuie dusă o luptă cu impostorii în domeniu (traduceri de proastă calitate, traduceri redactate prost etc.); în al doilea rând, amintește de precaritatea financiară, căci la noi traducătorii de literatură cei mai bine plătiți câștigă 2,5-3 euro pe pagină, în timp ce în Scandinavia pentru o pagină tradusă se plătesc și 25-30 de euro; în al treilea rând, nu există o instanță care să valideze sau să invalideze traducerile, meseria de traducător fiind desconsiderată; de asemenea, lipsește un statut pentru această activitate dificilă și profesionistă. Amintește de această precaritate financiară, dar lucrează la o editură care nu face prea multe pentru a sparge acest cerc vicios al plății mizerabile a traducătorilor de literatură.

Filiala noastră a organizat însă o dezbatere pe această temă (în octombrie 2016 – vezi https://www.fitralit.ro/05-10-2016-video-colocviile-de-traduceri-literare-23-statutul-traducatorului-literar/, dar a reluat tema sus-amintită în articolele din Revista de traduceri literare nr. 13 din noiembrie 2016: https://www.fitralit.ro/revista/nr-13/ și a dat luminii internetului și alte articole, în numerele următoare ale revistei, căci a început o întreagă polemică, declanșată între Radu Toma și Adrian G. Săhlean, dar au fost și alte luări de poziții și în decursul anului 2017), dar, desigur, aceaste inițiative ale Filialei București – Traduceri Literare a ”Uniunii Scriitorilor din România nu sunt nici suficientă, nici decisive în peisajul cultural românesc.

Spre final, același Radu Paraschivescu și-a exprimat o opinie care diferă de părerea mai multor traducători din filiala noastră privind necesitatea retraducerii, problemă căreia i-am dedicat un întreg colocviu (în luna mai 2016 – vezi : https://www.fitralit.ro/28-05-2016-video-colocviile-de-traduceri-literare-20-retraducerea/ și un întreg număr al Revistei de traduceri literare nr. 9 – vezi articolele începând cu: https://www.fitralit.ro/05-10-2016-video-colocviile-de-traduceri-literare-23-statutul-traducatorului-literar/ ). Noi nu împărtășim, așadar, opinia prozatorului și scriitorului, și anume că de anumite texte nu te poți atinge. Retraducerea operei lui F. Scott Fitzgerald Marele Gatsby a fost realizată în condiții excelente de George Volceanov, care a și explicat motivele pentru această retraducere a sa, apărută la Editura Polirom; unul dintre acestea era că stilul traducerii anterioare nu este întru totul adecvat operei scriitorului american. La Editura Humanitas, a fost însă retipărită ediția Mircea Ivănescu din anii 1970.

Au existat retraduceri ale unuia și aceluiași traducător, și este vorba de colegul nostru George Grigore, care după zece ani de la publicarea unui volum, al-Falsafa al-‘uā (Filosofia primă) a filosofului arab al-Kindī, traducând și alte cărți din aceeași sferă culturală, și-a dat seama că este nevoie de o nouă ediție, cu adevărat îmbunătățită, a opusului. Același lucru s-a întâmplat cu Sorin Mărculescu, care a simți nevoia de a retipări capodopera lui Cervantes Don Quijote de la Mancha, cu îmbunătățiri la numai cinci ani de la prima ediție.

Chiar Editura Humanitas, după numai vreo 10 ani, a simțit nevoia unei retraduceri a unor romane ale lui Mario Vargas Llosa – din motive care nouă ne scapă –, cu toate că traducerile Luminiței Voina-Răuț sunt excelente, recunoscute de breasla traducătorilor de literatură.

Pe bună dreptate și-a pus însă problema Radu Paraschivescu cine se va încumeta să traducă Finnegans Wake de James Joyce – de care nimeni dintre traducătorii literari de la noi din țară nu s-a atins încă; el ar ști pe cineva care ar putea s-o facă, dar i-ar trebui câțiva ani buni pentru asta – și n-o va face. Nu suntem la fel de siguri ca Radu Paraschivescu că nu va exista o retraducere a lui Ulysses de James Joyce într-un anume orizont de timp. Ele consideră că oricine ar face o retraducerea a acestei opere capitale a scriitorului irlandez nu o va putea depăși, traducerea Mircea Ivănescu fiind prea bună. Oricine ar (a)tenta la retraducerea acestui op n-ar putea ajunge la nivelul lui Mircea Ivănescu. Am aflat că s-ar lucra la o retraducere, de curând am aflat că exista două noi traduceri în pregătire. Timpul va arăta dacă opinia celor de la Editura Humanitas se susține.

Ne-am mirat de asemnea că n-a fost amintită – în acest context al deplângerii că nu există mari proiecte de traducere, fiind amintită doar o retraducere a unei părți din Divina Comedie de Dante – marea operă de retraducere a integralei Shakespeare de către un colectiv coordonat de George Volceanov, o întreprindere de largă respirație. În revista noastră, am discutat despre motivul pentru care este nevoie de o nouă ediție Shakespeare în România. De o retraducere. (Există, pentru realizarea integralei Shakespeare, talentați traducători din engleză în română din noua generație.) Nota bene: pentru spațiul german, din Faust-ul lui Goethe există circa două sute de traduceri. Desigur că există masteratul Lidiei Vianu pentru traducere la Catedra de engleză a Facultății de Limbi și Literaturi Străine a ”Universității din București”, dar există astfel de inițiative, mai puțin mediatizate, și la Catedra de spaniolă a aceleiași Universități, la Catedra de germană a Universității ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași etc. La fel, atelierele de traducere literară din maghiară în română conduse de George Volceanov constituie o adevărată pepinieră de traducători din limba maghiară în română.

Share this Post:

4 Comments

  1. Draga Peter,

    Multumesc pentru material. E foarte bun, cu amendarea catorva inadvertente pe care ti le semnalez. Unu: n-am tradus Fernando Vallejo (nu traduc din spaniola). Doi: Jonathan Cole e Jonathan Coe. Trei: Am citit “mai multe carti” ale lui Mo Yan. Si ar mai fi. Ma opresc, pe restul ti le spun prin viu grai. Radu

    1. dragă radu, o să corectez.

  2. Două sute de traduceri, la Faust, integral, din germană, în română? Asta e o aiureală!

    1. din germană în engleză. atenție la lectură, domnule. din germană în română sunt 10. până acum.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.