Leonte Ivanov: „Când amprenta traducătorului este prea puternică, are de suferit originalul”

and |februarie 28, 2018|Interviu, Nr. 28, Revista de Traduceri Literare

„M-am născut pe cînd iernile mai aveau zăpadă, oamenii umor, cînd se dormea la amiază, copiii alergau după mașini, filmele veneau cu caravana, iar pîinea se făcea în casă.

Am copilărit la țară, printre oameni, lucruri și responsabilități. Cartea mi-a fost dragă, școala nu într-atît. Pasiuni: cosmopolite. Baie rusească, coniac armenesc, delăsare autohtonă. Realizări: nu mare lucru. O casă, cîțiva pomi, o fîntînă. Copiii sînt un dar. Am scris cîte ceva. Cărțile pe care nu le-am putut scrie le-am tradus. În felul acesta, am fost ocupat destulă vreme. Neajunsuri: mintea de pe urmă, trezitul cu noaptea-n cap.” (Leonte Ivanov, profesor universitar, șeful Catedrei de Slavistică a Facultății de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași)

Interviu realizat de Dana Bădulescu

Interviu realizat de Dana Bădulescu

Dana Bădulescu: Care a fost prima carte tradusă și în ce fel este semnificativă prima traducere în activitatea unui traducător?

Leonte Ivanov: Citisem la Moscova o carte foarte interesantă, abia ieșită de sub tipar, ce cuprindea o serie de studii fundamentale consacrate Legendei Marelui Inchizitor, cunoscutul poem dostoievskian. Printre semnatari, nume importante de gînditori ruși, precum Serghei Bulgakov, Vasili Rozanov, Nikolai Berdiaev, Semion Frank, Vladimir Soloviov sau Konstantin Leontiev. Mi-au plăcut atît de mult exegezele de acolo, cutezanța unor idei, încît am propus-o Editurii Polirom, prin intermediul fostului nostru coleg Emil Iordache. Cartea a apărut în 1997 și n-a trecut, credem, neobservată. Pentru unii dintre autorii cuprinși în volum, era o primă pătrundere în spațiul cultural românesc.

B.: Cînd ați început să traduceți, ați avut un model care v-a influențat abordarea? Sau v-ați adaptat talentul și priceperea la solicitările traducerii?

I.: A vorbi de un model în traduceri e oarecum dificil. Cărțile și cei ce le scriu sînt atît de diferiți, țin de epoci și contexte atît de diferite, încît, poate chiar fără s-o dorească, traducătorii nu seamănă nici ei unii cu alții.Trebuie să te pliezi pe text, să împrumuți din stilul autorului, să fii atent la limbă, la jocurile de cuvinte, la obsesii, predilecții ș.a.m.d.

B.: Cum ajungeți să traduceți: alegeți dumneavoastră cărțile? Sau „vă aleg” ele?

I.: Probabil că nu este nimic întîmplător: cărțile vin în întîmpinarea traducătorului. Unele sînt atît de bine scrise, încît ai ceva rețineri înainte de a începe să le traduci. Ca nu cumva să știrbești, prin munca ta, frumusețea originalului.

B.: Fiecare carte se cere tradusă altfel. Care sunt aspectele care vă orientează de fiecare dată când traduceți?

I.: Fiecare carte este unică. Există etape premergătoare traducerii în sine, de pregătire a ei. Trebuie să te familiarizezi cu autorul, cu ceea ce a scris, trebuie să pătrunzi sensurile cărții. La o adică, orice autor poate fi tradus, însă nu oricine merită o transpunere. Cred că nu e bine să traduci cărțile care nu-ți plac, de care nu reușești să te-apropii. Apoi, dacă ție, ca traducător, îți lipsește bunăoară simțul umorului, ar fi bine să stai deoparte cînd vine vorba de Ilf și Petrov, de Avercenko, Voinovici sau chiar de Gogol.

B.: Dintre textele pe care le traduceți aveți unele de care vă simțiți mai apropiat decât de altele? Ce anume vă apropie de ele?

I.: Îmi place genul epistolar, astăzi pe cale de dispariție, scrisorile vechi, într-o limbă încă insuficient așezată, sau, dimpotrivă, miraculoasele scrisori din veacurile XVIII–XIX. Ce mă apropie e omul (dublat de scriitorul) din spatele lor, povestea lui de viață, trăirile, lecția de supraviețuire.

B.: Care sunt cele mai serioase probleme pe care le-ați întâlnit traducând din limba rusă? Au existat rezistențe ale textului la traducere? Iar, dacă au existat, de ce natură au fost acestea?

I.: Probleme mai apar, e și firesc. M-aș apropia mai greu de un text contemporan, nu trăiesc în Rusia, realitățile de acolo îmi sînt mai puțin cunoscute, nu mi-e familiară nici limba vorbită azi la Moscova ori Petersburg.

B.: În ce măsură textul tradus poartă marca traducătorului? Și în ce anume se reflectă această marcă?

I.: Greu de spus. Amprenta unui traducător rămîne, oricît ar încerca acesta să treacă neobservat. Cînd e prea puternică, are de suferit originalul. Citim poeziile lui Esenin în traducerea lui Lesnea și-l recunoaștem pe poetul Lesnea, mai puțin pe poetul Esenin. Sună foarte frumos în limba română, doar că, în destule cazuri, abia dacă întrevezi de unde s-a plecat în traducere.

B.: Ce cărți din literatura rusă credeți că-și cer dreptul cu urgență să fie traduse în limba română?

I.: Literatura emigrației: e uriașă și foarte puțin cunoscută la noi. Prin textele inserate în reviste, precum „Convorbiri literare”, „Hyperion”, „Kitej-grad” sau, mai demult, „Timpul”, am propus mai bine de douăzeci și cinci de nume mari ale diasporei ruse. Apoi, cred că ar trebui tradusă în întregime opera istoricului Lev Gumiliov. E copleșitoare.

B.: Ce sentiment aveți când constatați că opera respectivă n-a mai fost tradusă în limba română?

I.: Desigur, de pionerat. Precum Nicolae Milescu, în drumul său spre China, prin niște ținuturi pe care, înaintea lui, le văzuse doar Dumnezeu.

Chiar dacă se spune că, la circa cincizeci de ani, s-ar impune o nouă versiune la cărțile deja traduse, am preferat să merg pe căi mai puțin bătute. Sînt atîția autori de calibru care-și așteaptă rîndul… Oricum, traducerile nu vor putea să țină pasul cu tot ceea ce apare în cultura unei țări și ar merita cunoscut.

B.: Ați lucrat la traduceri în colaborare. Cum vedeți colaborarea în traducere?

I.: Am colaborat foarte bine cu Emil Iordache, nu atît de mult pe cît mi-aș fi dorit. Avea har, a fost și rămîne, cred, cel mai bun traducător de literatură rusă (inclusiv de poezie) de la noi. Și cu un ritm de muncă incredibil, nu puteai ține pasul cu el. O experiență plăcută a fost și colaborarea cu colegii din București. Colaborez la fel de bine cu Adriana Nicoară și Marina Vraciu, încerc să-i atrag și pe studenți, pe masteranzi.

B.: Care sunt următoarele cărți pe care vă propuneți să le traduceți?

I.: Mai curînd, le-aș scrie pe-ale mele. Am unele restanțe. Dar tentațiile pot apărea oricînd. Mai e ceva din Dostoievski de făcut, apoi mi-ar plăcea să revin la scriitorii din emigrație.

B.: Cum vedeți relația dintre critica literară și traducere, pe care le-ați folosit de multe ori în conjuncție, pentru a pune în valoare opera câte unui scriitor (de exemplu, Dostoievski)?

I.: M-am simțit atras, în primul rînd, de istoria literară. E fascinantă nu doar prin relația autor–operă, nu doar prin elementele biografice ce se regăsesc ori sînt recognoscibile în text, ci și prin detaliile ce trimit la contextul în care a fost scrisă o carte anume, la mișcarea de idei din epocă, la relațiile interumane, credințe, idealuri și multe, multe altele. Critica literară e mereu cu un pas în urmă, poate că așa și trebuie să fie.

B.: Care este, în opinia dumneavoastră, contribuția la cultură a traducerii?

I.: Semnificativă. Mai ales, în cazul „culturilor mici”. Umplu un gol ce trebuie burdușit bine, dacă aceste culturi vor să fie sincrone cu ceea ce se petrece în Europa și în lume.

B.: Vă preocupă jurnalul de scriitor și scrisorile lui Dostoievski, pe care le-ați și tradus. Ce anume reprezintă aceste texte în ansamblul operei scriitorului rus? În ce fel credeți că o luminează?

I.: Și Jurnalul, și Scrisorile sînt esențiale în înțelegerea operei și a omului Dostoievski. Jurnalul ni-l prezintă pe Fiodor Mihailovici ancorat în realitățile rusești, raportîndu-se la ele, încercînd să surprindă în mersul de atunci al lucrurilor viitorul Rusiei și al Europei. Este ipostaza de cetățean a lui Dostoievski, de ființă socială. E și ecoul gîndului ascuns de a fi profetul Rusiei.

Scrisorile sînt un adevărat roman, poate cel mai complet pe care ni l-a lăsat. Ne ajută să-i înțelegem opera, îl vedem în relație cu ceilalți scriitori, cu autoritățile, dar, mai mult decît atît, îl vedem pe el ca om, cu grijile, suferințele, iubirile, durerile și mulțumirile sale. Nu are jumătăți de măsură în sinceritate, își deschide sufletul, de aici și interesul enorm pe care-l trezesc.

Se cuveneau traduse, îi întregesc opera. Abia acum ne putem face o imagine de ansamblu asupra a tot ce ne-a lăsat ca moștenire spirituală.

Share this Post:

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.