Zaira Samharadze: „Andi era o enciclopedie pe două picioare”

0
606

Alexandru Calciu, omul, intelectualul, prietenul, soțul iubit, iată cum ni-l zugrăvește în câteva cuvinte soția lui, georgianca Zaira Samharadze, într-un interviu care arată dificultățile și dramatismul prin care au trecut, ca să reușească să se căsătorească în plină epocă a comunismului, dar și bucuria de a fi împreună, apoi cum viața lor în doi a fost nu numai a unor oameni care s-au iubit până în ultima clipă, ci și a unei minunate munci care i-a unit și mai mult, lucrul la două dicționare monumentale pentru limba spaniolă și limba română, care vor rămâne de referință pentru cultura și civilizația română și spaniolă. (FITRALIT)

Când și cum l-ați cunoscut pe Alexandru Calciu ?

Zaira Samharadze și Alexandru Calciu
Zaira Samharadze și Alexandru Calciu

Zaira Samharadze: L-am cunoscut în octombrie 1959, când am făut o excursie excursie în Bulgaria, timp de două săptămâni, și aveam programate trei zile la București. Andi ne-a primit la graniță, la Giurgiu. El era ghidul nostru. A primit grupul de georgieni. Pe atunci Georgia se găsea în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, așa că aveam și pe cineva venit tocmai de la Moscova, care conducea grupul, știți dumneavoastră avea o grijă … deosebită de noi, nu cumva să facem ceva necugetat. Cu mine nu i-a reușit, oricum. O să vedeți.

Când l-am văzut prima oară pe Andi, am început să țip în georgiană că are ochii foarte frumoși. El a venit la mine și-o mi-a prins la piept o insignă. Atunci i-am văzut și mai bine ochii frumoși și în momentul ăla s-a întâmplat ceva cu mine și le-am spus fetelor din grup: Ne se apropie nimeni de el! În afară de mine, bineînțeles. Domnul de la Moscova era obosit după drumul lung și a vrut să doarmă. Mi-a zis tocmai să stau în locul lui în față în autocar, așa că am nimerit alături de Andi.

În ce limbă vorbeați ?

Vorbeam în limba rusă, pentru că nimeni nu știa georgiana în România. Pot să spun că soarta a vrut să stau chiar lângă Andi. Domnul de la Moscova dormea buștean, așa că eu am fost pe post de translator al grupului din limba rusă în limba georgiană și traduceam tot ce-mi spunea Andi în limba rusă. El povestea despre România, așa că 60 de kilometri, de la Giurgiu la București…. Am fost cazați la Hotel „Ambasador” și Andi, la masă, lângă el a pus un scaun și un ziar pe el, să se vadă limpede că este ocupat locul, ca să nu se așeze altcineva lângă el. În afară de mine. Mie îmi plăcea foarte multe ardeiul iute, și când am început să mânânc tare iute, a pus mâinile la ochi, speriat. În grup era o mătușă de-a mea și el i-a cerut voie să se plimbe cu mine. Și atunci eu am plecat cu Andi pe jos până în parcul Cișmigiu. De-abia îl cunoșteam de câteva ore și se făcuse seară. Până astăzi, noi avem locul și scaunul nostru în care ne-am cunoscut cu adevărat în Cișmigiu pe 18 octombrie 1959: acolo, el mi-a luat mâna, dar eu mi-am retras-o, pentru că Andi a fost prima și unica dragoste a mea. Am cunoscut-o și pe sora lui, iar la plecare am fost foarte triști, atât Andi, cât și eu, dar și sora lui. Ne-am îndrăgostit. Nu mai dormeam noaptea. Înainte de plecare mi-a dat o scrisoare. Și se ruga să întârzie plecarea trenului, ca să mă vadă mai mult. Am ajuns acasă, la Tbilisi, și doi ani de zile noi ne-am scris tot timpul scrisori de dragoste. Și acum am descoperit toate scrisorile scrise de el în limba rusă și ale mele, și ale lui.

Erau timpuri grele, comunismul cu toate opreliștile lui. Și, totuși, cum ați reușit să vă căsătoriți, dvs. erați din Georgia, el, din România ?

A fost tare greu. Doi ani a durat până să primim aprobarea, ca să ne căsătorim. Puțini dintre tinerii din ziua de azi știu cât de absurd a fost comunismul. Cum se băga și în cele mai intime probleme ale omului. Trebuie să spun că mama lui s-a luptat mult pentru el, ca noi doi să fim împreună. Toți erau, în familia mea din Georgia, împotriva acestei căsătorii cu un român. În primul rând, nu-l cunoșteau – desigur, în afară de acea mătușa care fusese în excursie cu mine -, iar când făceam o cerere și scriam că l-am cunoscut doar trei zile, toți ridicau din sprâncene și nu mă creadeau și pace. Într-un târziu, mi-au aranjat un interviu cu un ministru georgian. În acel an se schimbau banii în Georgia. Când am intrat mi-a zis: Așa o frumusețe rară, cum de n-ai găsit un bărbat georgian de-aici ?!? După aceea am stat de vorbă cu el nu mai puțin de-o oră și jumătate, și la sfârșit mi-a dăruit o sumă foarte mare de bani și m-a ajutat să vin în România. Și totul s-a schimbat complet în atitudinea lui după discuția noastră. Pot spune că el m-a ajutat în mod decisiv. Toată viața lui, acest ministru a avut toate informațiile despre mine, fiindcă mi-a zis înainte să plec:  Vezi, trebuie să duci cu tine în România ceea ce înseamnă femeia georgiană și să arăți tuturor și să fii un exemplu!

În Georgia există statuia femeii care tronează peste orașul sfânt, și dacă vii ca prieten, îți oferă o cupă de vin, și dacă vii ca dușman, te omoară cu sabia, care -o ține în mână.

Așa că ați venit în România cu o cupă de vin, nu cu sabia ?

Da, desigur, fiindcă știam că românii sunt romantici și băutori de vin.

Știați limba spaniolă, când ați venit în România ?

Surpriza mare a fost, când am aflat că el cunoștea foarte bine spaniola, italiana și nu mai știu câte alte limbi. Și cu el am început să învăț foarte bine spaniola. Eram tânără și dornică de-a ști și profesorul meu era și iubitul meu soț. De dragul meu, el a învățat și limba georgiană. Noi, când mergeam în Georgia, oamenii, la țară, nu prea știau rusă, așa că era obligat să învețe limba. Și a învățat-o, cu toate că nu a fost ușor. Avea o dragoste pentru limbi pe care rar am întâlnit-o în viața

Felix Lupu, Fără titlu, ulei pe pânză
Felix Lupu, Fără titlu, ulei pe pânză

mea. Așa că am împărtășit pe deplin pasiunea lui pentru limba spaniolă.

Cum s-a apropiat Alexandru Calciu de opera lui Gabriel García Márquez ?

Prin anii șaizeci ai secolului trecut lucra la „Institututul de Relații cu Străinătatea”. Acolo se primeau multe cărți. El citea în limba spaniolă, italiană, portugheză, rusă, engleză, etc. și a descoperit acest roman al unui autor necunoscut în acea perioadă în România. I-a plăcut foarte mult. Așa că a făcut un referat la „Editura pentru Literatură universal” (devenită ulterior „Editura Univers”), în care propunerea traducerea în limba română. A fost primul om din România care a descoperit talentul remarcabil al marelui scriitor columbian, pe care și Europa l-a descoperit mai târziu. Eu îl consider și astăzi, după ce am citit multe romane ale lui, cel mai realizat dintre scrierile lui Márquez.

Ce l-a atras pe Alexandru Calciu în mod special de limba spaniolă ?

Andi era un om cu un mare talent lingvistic. Când mergeam împreună în țările în care se vorbea spaniola, în Spania și Cuba, observa, din deformație profesională, greșelile din muzee. Era de acum cunoscut în Spania, unde revenea adesea. Ziceau cei din muzeu:  Vine unul din România , aveți grijă că descoperă greșeli…. Ce l-a atras de limba spaniolă ? Cred că i-au plăcut foarte mult oamenii din Spania, căldura lor, ne ajutau și când ne era greu, în timpul lui Ceaușescu, ne trimiteau pachete cu zahăr și macaroane, iar noi îi ajutam, la rândul nostru, pe prietenii din România. Cred că omenia spaniolilor l-a apropiat și de limba lor. Cât de bine îl mai primeau pe Andi oamenii în Spania…, pentru că a lucrat zeci de ani în domeniul sportiv, unde era foarte apreciat. Nu l-au lăsat să se pensioneze de la Ministerul Sportului decât la 72 de ani… Un spaniol mi-a spus că Andi este ”o enciclopedie pe două picioare” . Și eu, ca soția a lui, pot să confirm că așa era.

Studia mult ?

Alexandru Calciu și Zaira Samharadze
Alexandru Calciu și Zaira Samharadze

Avea oameni care-i trimiteau ziare și reviste, pentru că nu știu dacă știți că zilnic se nasc opt sau zece cuvinte. În dicționarele lor din Spania, Andi a descoperit o serie de greșeli, pe care lexicografii din Spania au fost nevoiți să le recunoască și să le corecteze. A studiat până în ultima clipă și a  lăsat în urma lui fișe pentru nu mai puțin de 750 de cuvinte care ar trebui să intre într-o nouă ediție, în viitor, a Dicționarului Spaniol- Român.

Munca la un dicționar este dificilă.

A fost extrem de dificilă. Elaborarea celor două dicționare, Spaniol-Român și Român-Spaniol a durat nu mai puțin de 20 de ani! Să vă spun acum cum lucram noi. Aveam specialist în domeniul tehnicii – inginer, pentru medicină – un medic, și pentru teologie – un preot. Ne ajuta de asemenea socrul meu, inginer, de asemenea cu prietenii lui. În fiecare săptămână era unul dintre ei programat, spre pildă vinerea venea preotul. După ce terminam treaba, beam și un pahar de vin, un șpriț, în sufragerie. La șpriț spuneam că este descoperirea cuvintelor cu veselie.

Sarcina mea era să mă ocup de multe instrumente din bucătărie. Mă duceam la magazine și descoperam multe lucruri acolo, veneam cu raportul la Andi, care începea să caute, scria chiar la Madrid, unor prieteni, ca să aflăm cu se spune cu exactitate acolo. Apoi, determinam cum se scrie corect fiecare cuvânt. A fost o muncă titanică. Ani de zile nu am mers la spectacole de teatru, la filme. Uneori mă ducea pe mine până la un teatru, mă lăsa pe mine acolo, iar el  se întorcea acasă, să lucreze, iar la sfârșitul reprezentației venea să mă ia acasă.

Unde se interesa de semnificația exactă a unui cuvânt, chiar definiția exactă și acceptată a acestuia ?

Scria chiar la ”Real Academia Española” și primea foarte repede răspunsul la întrebările sale, clarificând o serie de termeni mai dificili.

Ați trait și o mare bucurie, după elaborarea dicționarelor ?

Da, pot spune că am trăit și o mare satisfacție. Când am fost la ”Universitatea din Santiago de Compostela” – unde sunt clădiri de o rară frumusețe – și am vrut să dăruim un dicționar recent apărut, am văzut că acolo se lucra de acum cu dicționarele noastre, care fuseseră procurate de instituție din România!

A fost o mare bucurie apariția dicționarului după ani și ani de așteptare ?

Numai pentru corecturile la Dicționarul Spaniol-Român am lucrat nu mai puțin de 2 ani. La apariția în anul 2005 a acestuia cu peste 100.000 de cuvinte-titlu, Andi se plimba prin living cu el stâns în brațe și mi-a spus: „Zaira, noi nu avem copii, dar dicționarul ăsta rămâne pentru toate generațiile!”

Vă ajuta cineva la dicționare ?

Ne-au ajutat și prietenii la tăiatul fișelor. Adică luam o hârtie A 4 și o tăiam în bucățele, după care scriam cuvintele descoperite. Ne ajuta această echipă de trei, patru prieteni și la scrisul lor, după care fișele erau controlate de către Andi. Câteodată nu aveam destulă hârtie, așa că foloseam și hârtie scrisă pe o parte. Chiar dacă era greu, simțeam o plăcere deosebită, să descoperi un cuvânt nou pentru dicționar, o nouă semnificație…

S-a bucurat de primirea Premiului Opera Omnia, decernat de Filiala București – Traduceri Literare a Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2015 ?

Când a aflat de faptul că va primi premiul Opera Omnia „pentru traducerile excelente din limba spaniolă și pentru lucrările lexicografice de excepțională valoare” în luna decembrie 2016 reacția lui a fost că i-au lacrimile în ochi că nu poate primi personal premiul, fiind foarte bolnav. Și a zis „Nu pot să mă bucur sută la sută de premiu, pentru că nu mă pot duce acolo. Mulțumesc domnului Peter Sragher pentru tot ce a făcut pentru această bucurie a mea, dar sută la sută mă bucur că sunt cu tine.”

Aș vrea să mulțumesc tuturor care ne-au ajutat la elaborarea acestor dicționare pe parcursul vieții, căci ne aduceau ziare, reviste, ne dădeau informații prețioase.

Înțeleg că aveți o mulțumire mai aparte ?

Da, am și ceva mai deosebit.

Vreau să mulțumesc României că m-a primit în sânul ei acum 56 de ani, că am reușit să cunosc și să iubesc poporul român, că m-am format aici și, în primul rând, că am iubit un român excepțional ca om și intelectual.

 

Lasă un răspuns