Librăria Cărturești nu este numai o foarte inspirată introducere a intelectualului, a elevului, a studentului, a iubitorului de frumos, prin litera scrisă, în lumea literaturii, dar știm cu toții că este pentru amatorul de muzică, de un ceai bun, de un vin bun, de o mâncare gustoasă, un loc de întâlnire pentru oamenii care își petrec timpul nu numai util, ci și plin de spirit.
Astfel, suntem bucuroși, cei de la Fitralit, că Librăria Cărturești a început de o vreme încoace să celebreze un actor mai puțin vizibil pentru iubitorii de literatură: traducătorul literar. Mulțumim, și pe această cale, Librăriei Cărturești, personal Andreei Barbu, că nu se lasă și continuă să ne poarte în profunzimea actului de traducere, invitând cititorii să înțeleagă mai bine menirea traducătorului de beletristică. Nu am fost în București odată cu venirea primăverii în lume, dar am folosit acest pretext să port o discuție cu invitata lunii martie 2019 a Librăriei Cărturești – Luana Schidu: este cea pe care o puteți vedea, cu cărțile traduse de ea, în Raftul traducătorului al sus-amintitei librării.
Peter Sragher: Librăria Cărturești se ocupă nu doar de vânzarea cărților traduse ale scriitorilor străini, ci au inițiat de o vreme – ceva unic la noi în țară – Raftul traducătorului. Ce părere ai despre această inițiativă, cu atât mai mult cu cât ai fost invitată pe 21 martie de către ei?
Luana Schidu: Mi se pare una dintre cele mai generoase inițiative legate de promovarea traducătorilor. Și ar trebui să fie și eficientă, în măsura în care acest Raft este vizibil în librărie și evenimentul e bine promovat. Raftul dedicat unui traducător rămâne o lună-două în toate librăriile Cărturești din țară, iar întâlnirea cu publicul dezvăluie celor interesați câte ceva din „culisele” traducerii literare, făcându-i, poate, pe cititori să-l „vadă” deodată și pe traducător, să devină conștienți de rolul lui în recrearea textului, a conținutului și formei deopotrivă, în limba română. Firește, uneori, cu cât cititorul își pune mai puțin problema traducătorului, cu atât omagiul e mai mare, pentru că asta ar trebui să însemne că simte un acces nemijlocit la autor, ceea ce cred că e măsura unei traduceri bune, dar tocmai de aceea e important cine a făcut traducerea, și nu e rău ca oamenii să știe asta. De altfel, cu cât vor ști mai multe despre munca de traducere, cu atât vor deveni, poate, mai exigenți, și asta va duce, în cele din urmă, la o mai bună selecție a traducătorilor, și deci la texte din ce în ce mai fidel redate publicului. Iar o parte dintre aceste gânduri mi-au venit tocmai în timpul întâlnirii pe care am avut-o cu publicul la Librăria Cărturești-Verona, ceea ce arată că ea și-a atins scopul. În plus, trebuie să spun că am beneficiat de întrebări alese cu grijă de Andreea Barbu, care s-a documentat mult și s-a străduit să mă „cunoască” cât mai bine, astfel că ele au fost potrivite cu mine și cu ceea ce aveam de spus, lucru pentru care îi mulțumesc.
P. S.: Nu cu mulți ani în urmă, ai primit Premiul pentru traducere de la Fitralit. Te-a stimulat această recunoaștere a muncii tale pe tărâmul traducerii literare?
L. S.: Sigur că da, orice recunoaștere te stimulează, cu atât mai mult una care vine din partea colegilor de breaslă, a unor oameni pe care îi admiri și la a căror părere ții. Este confirmarea că te afli acolo unde trebuie să te afli și că nu rătăcești calea. Dar nu e numai stimul: aș zice că un astfel de premiu marchează încă o dată, atât pentru cel care-l primește, cât și pentru public, importanța actului traducerii. Și, nu în ultimul rând, responsabilizează.
P. S.: Puțini se încumetă să traducă din două limbi. În cazul tău, din rusă și din engleză. Cum reușești să alternezi activitatea asta, trecând de la o limbă slavă la una anglo-saxonă? Cu sensibilități și culturi diferite? Este un avantaj? Sau, mai degrabă, un dezavantaj?
L. S.: Este – categoric – un avantaj. Faptul că te miști în limbi și culturi diferite te ajută să sesizezi mai pregnant specificitatea fiecăreia, nuanțele diferite de structură și spirit al discursului, ai un spectru cultural (aprofundat) mai larg, îți ascute poate mai tare simțul limbii, al textului.
P. S.: Ai avut un mentor, acel om care ți-a deschis apetitul pentru traducere, acel om care te-a încurajat s-o apuci pe această cale, care nu-i ușoară?
L. S.: Primul mare mentor a fost tatăl meu, căruia îi datorez îndrăgostirea de literatură, artă, cultură încă de la o vârstă foarte fragedă. Mi-a citit mult în cei câțiva ani în care nu știam încă să citesc singură, mi-a prezentat lumea asta într-un fel atât de atrăgător, încât am învățat să citesc devreme, aproape singură, dintr-un soi de nerăbdare de a avea acces direct la „borcanul cu bunătăți”. Apoi, mi-a sugerat lecturile pas cu pas, gândit, în funcție de vârstă, discutând cu mine după fiecare carte și alegând-o pe următoarea în consecință. De aici până la a-mi dori să traduc literatură n-a mai fost decât un pas, am știut că vreau să fac asta cu mult înainte de a intra la facultate.
Un alt om căruia îi sunt profund recunoscătoare este remarcabilul traducător și cărturar Sorin Mărculescu. Atunci când, imediat după terminarea facultății, m-am angajat la Editura Humanitas, el era redactor-șef. S-a ocupat de mine cu o grijă și o atenție similare, îndrumându-mi cu generozitate primii pași în traducere și redactare și simt că-i datorez foarte mult: a fost o ucenicie consistentă, ale cărei urme continuă să fie prezente. Și o perioadă de care-mi amintesc cu mult drag. A fost una dintre marile șanse din viața mea.
P. S.: Cum simți sonoritatea care se schimbă de la o limbă în alta? Cum sună, pentru tine, o carte în original? Dar în traducere?
L. S.: Originalul are o anumită tonalitate – pe care sigur că încerc s-o transpun întocmai. Dacă și cum anume se întâmplă asta, n-aș ști să spun. Cred că este o chestiune de simț (al limbii, al contextului, al textului, al tonului autorului etc.).
P. S.: Cum reușești să „intri” într-un stil, pentru a reuși traducerea?
L. S.: Răspunsul e greu de dat și are legătură cu simțul de care vorbeam. Probabil, pur și simplu scufundându-te complet în textul pe care-l ai în față. Încerc să scriu în română exact cum îmi sună mie textul în original. Sunt momente în care sunt tentată să forțez o comparație cu felul în care îi ies cuvintele pe gură unui oracol, am sentimentul că mă transform într-un simplu canal de transmitere. Dar firește că nu e niciodată numai atât. E cunoaștere a culturii, a autorului, a epocii, a limbilor și așa mai departe.
P. S.: Ai fost tentată să abandonezi – sau chiar ai abandonat – o traducere?
L. S.: Nu, nu-mi amintesc să fi abandonat vreodată o traducere, și nici să fi fost tentată, dar asta pentru că am învățat devreme că nu trebuie să accept texte care simt că nu mi se potrivesc. Cred că pericolul să nu-mi iasă e destul de mare în acest caz.
P. S.: Cât de mult studiezi cartea înainte de a te apuca de traducerea propriu-zisă?
L. S.: Citesc cartea, dar citesc și ce s-a scris despre ea, ce ecouri a avut în țara de origine și, eventual, în alte culturi, încerc să aflu cât mai multe despre autor, dacă nu-l cunosc deja. Dar între citirea cărții și începerea traducerii trebuie să treacă un timp, trebuie să „uit” un pic textul, pentru că am constatat că altfel există riscul să mi se pară prea cunoscut, să-mi scape unele nuanțe, de pildă dintr-o impresie superficială cu care voi fi rămas în urma lecturii. Am nevoie și de senzația unui ochi „proaspăt”.
P. S.: Dacă ar fi să vorbești cu un traducător la început de carieră, care ar fi primele trei sfaturi pe care i le-ai da?
L. S.: Primul sfat pe care i l-aș da ar fi – de departe! – să nu se apuce de asta dacă nu-i place profund. Să n-o facă doar pentru un ban în plus (sunt o grămadă de activități infinit mai lucrative) sau pentru că i se pare cool. Aș insista să fie întotdeauna cât poate el să fie de fidel textului, să nu cedeze niciodată tentației de a-l înfrumuseța, să-l traducă așa cum e, cu plusurile și minusurile lui. E o chestiune de respect față de cititori să le oferi un text cât mai apropiat de cel la care au acces cei care-l citesc în original. Iar al treilea sfat ar fi, poate, să-și aleagă doar textele care i se potrivesc, cu care simte că poate intra în rezonanță.
P. S.: Traducerile nu sunt bine plătite la noi în țară. Ce te face să continui?
L. S.: Pentru mine, traducerea este deja o dependență puternică, nu prea departe de viciu. A devenit un mod de a fi, nu mă pot imagina făcând altceva, fiind altceva. E o chestiune de identitate, probabil că aș face-o și dacă m-aș trezi peste noapte cu o rentă consistentă, care m-ar scăpa de orice griji financiare. Dar este cu atât mai nedrept că oameni care ar putea face asta cu pasiune, bine, de câteva ori mai mult decât reușesc s-o facă printre picături – dacă ar putea trăi din asta – sunt nevoiți să-și ocupe cea mai mare parte a timpului cu altceva, pentru căci altfel n-ar putea supraviețui.
Totuși, n-aș vrea să închei în nota asta. O să adaug că sunt de un optimism netemperat, astfel încât sper că lucrurile nu vor sta așa la infinit și că voi prinde o lume în care voi putea trăi din asta. Ar fi una dintre marile bucurii ale vieții mele.
