După cum se știe, lexicografia este o disciplină sau o ramură a lingvisticii care, în accepțiunea cea mai cunoscută – DEX, ediția 2016 – „stabilește principiile și metodele practice de întocmire a dicționarelor“.
Definiția de mai sus sintetizează obiectul de studiu principal al acestei discipline științifice, care a cunoscut o dezvoltare ascendentă pe parcursul a peste cinci secole, ea reprezentând prima ramură apărută în istoria lingvisticii naționale. Totodată, termenul lexicografie se referă și la „totalitatea dicționarelor dintr-o țară, dintr-o epocă, dintr-un domeniu etc.“ (ibidem).
Alcătuirea dicționarelor este o îndeletnicire laborioasă, plecând de la înregistrarea cuvintelor și a expresiilor unei limbi, ale unui domeniu de activitate etc., care sunt aranjate în ordine alfabetică și sunt urmate de definirea sensurilor și adesea de ilustrarea lor cu ajutorul exemplelor și al expresiilor.
Necesitatea întocmirii dicționarelor s-a manifestat încă din secolul al XVI-lea, odată cu apariția primelor texte scrise în limba română, fiind legată de nevoia de traducere din limba slavonă în română a textelor bisericești.
Se poate spune că dezvoltarea activității lexicografice este, încă de la început, în strânsă legătură – și chiar concomitentă – cu activitatea de traducere a scrierilor religioase. Lexicografia românească debutează astfel cu o serie de dicționare bilingve sau plurilingve, care demonstrează legătura veche dintre dicționare și traduceri. Dacă un dicționar se poate realiza fără a avea nevoie de traduceri, o traducere nu se poate realiza fără existența și consultarea unor dicționare, acestea fiind instrumente utile în efectuarea unei traduceri.
Dicționarele sunt instrumente utile în efectuarea traducerilor
Oricât de bun cunoscător sau vorbitor de limbă română ar fi persoana care traduce dintr-o anumită limbă, nu are cum să știe toate semnificațiile, nuanțele de sens, registrele de utilizare, mărcile de uzaj și sinonimele fiecărui cuvânt din română. Pentru toate aceste necesități și dorințe de îmbogățire a cunoștințelor de limbă, traducătorii au apelat dintotdeauna – și apelează și acum – la dicționare. Iar apariția și publicarea cât mai multor dicționare nu fac decât să sprijine activitatea de traducere, în scopul rafinării ei.
Trebuie spus că limba română se bucură nu numai de tradiție, dar și de o bogăție impresionantă, la ora actuală, în materie de dicționare. Lexicografia românească are cu ce se lăuda în acest moment.
Practica realizării de dicționare bilingve a continuat în lexicografia românească și în secolele al XVII-lea–al XIX-lea, culminând cu marele Dicționar român–german (Rumänisch–Deutsches Wörterbuch), în trei volume, al lui Heimann Hariton Tiktin, apărut la începutul secolului al XX-lea și reeditat în ediții ulterioare. De fapt, și Dicționarul limbii române, coordonat de Sextil Pușcariu în prima jumătate a secolului al XX-lea, poate fi considerat un dicționar bilingv, în măsura în care cuvintele-titlu și definițiile erau traduse în limba franceză, conștient de faptul că limba română nu era suficient cunoscută în lumea științifică.
De altfel, în secolul al XX-lea, apar o serie de dicționare care pot fi consultate și azi cu multă încredere și folos, cum sunt Dicționarul universal al limbei române al lui Lazăr Șăineanu, Dicționarul enciclopedic ilustrat, în două volume, al lui Ion Aurel Candrea și Gheorghe Adamescu, a cărui primă parte cuprinde Dicționarul limbii române din trecut și de astăzi și Dicționaru [!] limbii românești al lui August Scriban. Toate aceste dicționare țin de o așa-zisă lexicografie non-academică, deoarece din ultimul sfert al veacului al XIX-lea apare lexicografia academică, odată cu apariția Societății Literare Române, transformată în Academia Română, care avea înscrise în statut, încă de la înființare, între principalele trei obiective, întocmirea unui dicționar general al limbii române, alături de ortografie și gramatică.
Și astfel, după trei încercări care nu au întrunit exigențele Comisiunii dicționarului, s-a reușit realizarea Dicționarului limbii române, coordonat de Sextil Pușcariu, cunoscut sub sigla DA, care cuprindea prima jumătate a literelor din alfabet și care a continuat cu Seria nouă, cu sigla DLR, care conține a doua jumătate a literelor din alfabet, precum și literele neterminate (D și L) și litera neredactată (E), de către vechea echipă. Început în 1906 și terminat în 2010, acest dicționar reprezintă cel mai mare câștig nu numai pentru lingvistica românească, ci și pentru cultura română. El încununează munca mai multor generații de lexicografi și a fost editat sub egida Academiei Române, fiind cunoscut sub denumirea Dicționarul Academiei, datorită autorității celui mai înalt for științific din țară. Este numit și tezaur, grație marii sale bogății lexicale.
Dicționarul limbii române este un dicționar explicativ, istoric, etimologic și normativ, reușind să cuprindă totalitatea cuvintelor din limba română (a nu se confunda niciodată un dicționar cu vocabularul unei limbi!), înregistrate de la apariția primelor texte scrise în limba română până în zilele noastre, deci din toate perioadele istorice, din toate stilurile românești și din toate regiunile istorice. Fiecare cuvânt beneficiază de o istorie urmărită în timp și ilustrată cu exemple și citate care contribuie la înțelegerea dezvoltării semantice a lor.
Nu foarte multe limbi se pot mândri cu finalizarea unui dicționar-tezaur. Dicționarul Academiei reprezintă autoritatea supremă în materie de dicționare și trebuie să fie consultat pentru orice nelămurire în ceea ce privește lexicul și, mai ales, pentru găsirea echivalentului semantic cel mai adecvat al unui termen într-o traducere. Dicționarul Academiei a fost republicat cu ajutorul Băncii Naționale a României, într-o ediție anastatică în nouăsprezece volume (care a reunit cele treizeci și două de volume existente anterior, din DA și DLR). El poate fi consultat și online.
Această ediție constituie un ajutor inestimabil în orice activitate de traducere. Avantajul acestui dicționar îl reprezintă faptul că toate definițiile din el sunt însoțite de numeroase exemple lămuritoare care pot servi unui traducător, la alegerea corespondentului semantic cel mai potrivit și a nuanței semantice, conform cu epoca și regiunea respectivă, precum și la găsirea echivalenței lexicale, la nivelul cuvântului, dar și a echivalenței textuale, la nivelul textului.
În aceeași măsură, este foarte folositoare și o altă operă lexicografică, Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), care este cel mai cunoscut și consultat lexicon, publicat într-un volum, în care se concentrează toată informația referitoare la cuvintele înregistrate în acest inventar lexicografic. Și acest dicționar poate fi consultat online.
Ambele dicționare, elaborate la Institutele Academiei din București, Cluj și Iași (DLR) și numai la București (DEX), sunt extrem de valoroase și reprezintă o adevărată carte de vizită pentru activitatea de cercetare lexicografică românească. Trebuie să menționez și Dicționarul de sinonime, a cărui utilitate are o importanță esențială într-o traducere, poate chiar mai mare decât a altor dicționare.
Toate aceste dicționare sunt utile mai ales pentru traducerea literară. Pentru domeniile științifice, există o multitudine de dicționare de specialitate (drept, medicină, tehnică, informatică etc.), care oferă corespondentele semantice ale termenilor din limbajele respective. Importanța acestor două discipline – una veche, știința întocmirii dicționarelor, lexicografia, și alta mai recentă, știința traducerii, traductologia – cunoaște o dezvoltare deosebită și un interes crescând în epoca globalizării și în societatea informațională actuală.
*Absolventă a Facultății de Limbă și Literatură Română a Universității din București, 1969. A lucrat peste 50 de ani la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” al Academiei Române, la Sectorul de Lexicografie, pe care l-a condus timp de 15 ani.
